Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Negru Vodă 1291 – 1315 | Nicolae Alexandru Basarab (1352 – 1364) >
Plecând de la durata domniei de 24 de ani a lui Radu Negru Vodă , menţionată de cronicari, putem determina anul începutului domniei lui Basarab I, ca fiind anul 1315. În sprijinul acestei afirmatii vine şi confirmarea unui document maghiar care atestă faptul că Basarab I domnea în Ţara Românească în anul 1317, fiind implicat într-un conflict local dintre nobilii din zona Cetăţii Mehadia.
Potrivit pomelnicelor de la Bisericile din Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea, Basarab I a fost căsătorit cu doamna Margareta / Marghita cu care a avut trei copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352-1364) , Teodora, care se va căsători în anul 1323 cu puternicul ţar, Ioan Alexandru al Vlaho-Bulgariei (1330 – 1371), şi-l vor avea fiu, pe viitorul ţar Ioan Straţimir (1365-1396), şi Ruxanda, care va fi soţia regelui Serbiei, Stefan Uroş al III-lea.
Cu toate că şi documentele despre Basarab I şi faptele lui domneşti sunt foarte puţine şi lapidare, totuşi istoricii noştri în exces de zel, pentru al nega şi elimina din istoria ţării pe Radu Negru Vodă, îi conferă lui Barasab o serie de fapte şi evenimente care nu-i pot fi atribuite.
În primul rând rolul de “Întemeietor al Ţării Româneşti” şi de “Unificator al cnezatelor şi voievodatelor din Ţara Românească”.
Din fericire nu toti istorici noştri afirmă aceste nerealităţi, impuse, după cum bine am precizat în capitolul anterior datorită îngustimii minţii omeneşti. Atanasie M. Marienescu încă din anul 1909 a încercat să atraga atentia cercetătorilor asupra rolului avut de Radu Negru în Întemeierea Tării Româneşti. Constantin C.Giurescu susţine de asemenea faptul că înca dinainte de anul 1307 cnezatele şi voievodatele muntene fusesera unite sub conducerea Domnului Ţării Româneşti, Radu Negru. Totusi aceste lucruri sunt ignorate şi în prezent, fiindu-ne prezentata o fabulaţie despre viaţa şi realizarile marelui domnitor, Basarab I.
Uni istorici fac afirmatia că la inceputurile domniei lui Basarab I, acesta ar fi acceptat să fie vasalul coroanei maghiare, în baza documentului din anul 1324 în care domnitorul este prezentat ca fiind, „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (voievodul nostru transalpin). În schimb, A.D.Xenopol scrie ca Basarab I ajutat de Mihail III Asan (1323-1330) si de ginerele lui, nepotul lui MIhail, Ioan Alexandru Asan (1330 -1370) va inţia o campanie împotriva coroanei maghiare, atacând, cucerind şi ocupând Banatul Severinului. În sprijinul acestei afirmaţi a lui Xenopol, putem aminti faptul că între anii 1324 şi 1341, în lista banilor de Severin nu este menţionat nici un ban maghiar !.
Acest fapt este adevăratul motiv al razboiului purtat în anul 1330 între Basarab I şi Carol Robert de Anjou. Chronicon Pictum Vindobonense, scrisă în anul 1358, menţionează că începutul ostilităţilor, din anul 1330, a demarat cu atacarea şi re-cucerirea ţinutului Severinului de către Carol Robert de Anjou.
În general istoricii ridică in slăvi legat de domnia lui Basarab I doar bătălia de la “Posada”, cea ce nu ni se pare corect. Re-cucerirea Banatului Severinului a fost un alt mare câştig şi merit al strategiei domnitorului Basarab I.
În contrapartida ajutorului acordat de vlaho-bulgari, Basarab I îl va sprijini cu oaste pe Mihail al III-lea Asan şi Ioan Alexandru Asan în conflictul dintre aceştia şi Stefan Uros (1321-1331), regele sârbilor. În bătălia de la Velbuzd, din 28 iulie 1330, vlaho-bulgarii aliaţi cu românii vor pierde în faţa sârbilor. Urmare acestei victorii, Stefan Uros îşi va extinde dominaţia asupra Macedoniei.
Speculând acest moment, regele Carol Robert de Anjou porneşte, în septembrie 1330, campania împotriva Ţării Româneşti: “s-a dus în persoană în luna lui septembrie, prin Severin în Tara voievodului românilor, Basarab, tară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia, unuia dintre curtenii săi, cu toate ca voievodul plătise întot-deauna cu credinta darea cuvenită maiestăţii sale regelui. După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredintat toate numitului Dionisie, împreună cu demnitatea de Ban. ” (Chronicum Pictum Vindobonense).
Cronicarul mentionează cu exces de zel că Basarab plătea un tribut regelui maghiar, fapt care nu este sigur, după ocuparea Banatului Severinului de către români, mai ales că autorul cronici se trădează prin expresia gratuită “darea cuvenită maiestăţii sale regelui”. Care dare ? Negru Voda părăsise Transilvania tocmai pentru că refuzase să se supună autorităţii coroanei maghiare. Este exclus faptul ca fiului său Basarab s-ar fi supus regelui maghiar înca de la începutul domniei lui. Basarab va fi cel care va inţia conflictul împotriva Ungariei, prin re-cucerirea Banatului Severinului şi nu invers.
În schimb invidia şi lăcomia regelui maghiar este surprinsă foarte plastic de către cronicar: “ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea” (!?).
În urma invaziei oştilor maghiare în Oltenia, Basarab încearcă o reconciliere a conflictului: “” facându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindca voi, rege si stapân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea ostirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint <1.447 kg de argint, circa 780.000,00 Euro> şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. si nu mai putin voi trimite la curtea voastra pe unul dintre fiii mei, pentru ca să serveasca pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjurati primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi si mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.
Regele auzind acestea, cu mintea trufasă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Şi spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ […] “ (Cronica pictată de la Viena)
Autorul cronicii, specifică în mod clar, Basarab I ocupase anterior Banatul de Severin, motiv al conflictului din anul 1330. Domnitorul român în speranţa obţinerii păcii si a retragerii armatei maghiare, oferă în acest moment promisiunea plătii unui oarecare tribut !
“Atunci un baron credincios, cu numele de Danciu, comite de Zolyom şi de Liptou aşa a grăit regelui: Stăpâne, acest Basarab se adresează către voi cu mare smerenie şi spre cinstea voastră; pentru aceasta răspundeţi-i în scrisoarea voastra cu favoarea bunătăţii regale şi arătaţi-i deplină iubire şi milostivire.
Regele atunci a repetat vorba de sumeţie şi de ameninţare pomenită mai sus şi părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit într-o dată mai departe ca apoi să dea lupta.” (Cronica pictată de la Viena)
Armata maghiară îşi continuă însă campania în Ţara Românească şi ajunge la Curtea de Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază.
Domnitorul român aplicând tactica “pământului ars”, ducând un război de hărţuire a oştilor maghiare. În urma pierderilor omeneşti suferite, şi a lipsei de hrană, Carol Robert de Anjou, hotăreste retragerea oştilor sale în Transilvania. “Şi neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, au început să sufere în curand de foame, regele însuşi, ostaşii şi caii. De accea s-a ordonat o împăcare cu Basarab, dându-şi acesta cuvântul ca va asculta de rege şi că va da regelui ungar şi tuturor oamenilor săi siguranţă de a se întoarce acasă şi că-i va arata un drum drept; şi astfel regele se întoarce în siguranţă punând temeiu pe credinţa perfidă a schismaticului.” Cronica pictată de la Viena)
Aceasta întelegere de pace dintre Basarab şi Carol Robert, ulterioară, nu a existat mai ales cş regele maghiar a învadat Ţara Românească, a ucis locuitorii ei şi a dat focului ţinuturile, localităţile şi cetatile existente; cronicarul face din nou o ridicare în slăvi a regelui maghiar, pe care îl pune în situaţiă de a “da porunca”, şi, a nu se “ruga” de iertarea “schismaticului”, pentre paguba provocată.
Pe drumul de întoarcere, Carol, nobilii săi şi oştile sale, sunt prinşi în ambuscadă într-o vale îngustă şi prăpăstioasă: „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.” (Cronica pictată de la Viena)
În urma luptelelor duse timp de 4 zile, între 9-12 noiembrie 1330, maghiarii suferă o înfrangere umilitoare: .„au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”(Cronica pictată de la Viena). Regele maghiar reuşeste cu greu să scape de furia valahilor, schimbându-şi hainele cu cele ale unui fidel nobil maghiar: “Iar regele îsi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbracat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însusi regele, l-au omorât cu cruzime. Si însusi regele abia a scapat cu câtiva insi […]”(Cronica pictată de la Viena).
Pierderile maghiarilor au fost foarte mari în rândul oştirii de rând dar si a nobililor, pierzându-şi atunci viaţa şi mari magnaţi ai coroanei ungare: magistrul Andrei, prepozitul biserici din Alba (Székesfehérvár – Ungaria), Mihail prepozitul din Pozsega şi Nicolae, prepozitul din Alba Transilvană, plebanul din Sarus şi calugarul Petru din Ordinul Predicatorilor. Răzbunarea valahilor se va extinde şi asupra prizonierilor, care vor fi judecaţi pentru omorurile şi devastările înfăptuite în Ţara Românească, şi executaţi prin baterea în cap a unor cuie din lemn – lignei clavi.
În Chronicon Pictum Vindobonense, scrisă în anul 1358, aferent Bătăliei de la “Posada” se mai pomeneşte şi despre pierderea unui sigiliu “regesc maghiar.”
Interesant este faptul că această pierdere de sigiliu va fi amintită, pentru prima dată, în diploma emisă de cancelaria regală maghiară din 9 aprilie 1346, prin care Micu Românul, Neagu, Manea şi Radu, fiii cneazului Stanislău Bârsan, sunt reconfirmaţi ca proprietari ai moşiei Strâmtura din Maramureş, de către regele maghiar, Ludovic I de Anjou (rege al Ungariei între anii 1342 – 1382), fiul lui Carol Robert de Anjou, în baza unui act cu “pecetea < lui Carol Robert de Anjou> , pierdută din întâmplare în părţile Munteniei” (Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV, pag. 24-25).
Este stupefiantă menţiunea scribului cancelariei maghiare despre pierderea sigiliului menţionată în diploma din 1346, “din intamplare”, ca şi cum dezastrul armatei maghiare survenit la “Posada” ar fi “din intamplare” în urma unei excursii regale maghiare prin pădurile Ţării Româneşti!
În continuarea descrierii dezastrului de la Posada, cronicarul, urmare măcelului suferit de oştile maghiare, se vede nevoit să “dreagă busuiocul”, menţionând şi numărul de valahi ucişi în luptă de maghiari: “Numărul Vlahilor ucişi acolo de Unguri numai judecătorul priceput din Infern a putut să-l socotească. Întru’un cuvânt, cu toate însă că Ungurii au purtat războaie foarte mari şi foarte crâncene, totuşi aceasta li s’a întâmplat şi lor, ca nu cumva să se sumeţească de mulţimea victoriilor sau, cel puţin, să fie pedepsiţi pentru îngâmfarea lor de mai înainte, pentru ca ei să cunoască şi ei umilinţa şi să înţeleagă că de mila iubirii dumezeeşti se fac mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale tatălui ceresc. Căci Dumnezeu tatăl pe aceia îi pedepseşte, pe care îi iubeşte”. (Chronicon Pictum Vindobonense – după Gh. Popa Lisseanu).
Este interesantă optica scribilor maghiari, care consideră că pierderea Bătăliei de la Posada a fost pedeapsa lui Dumnezeu urmarea infatuării lor, nu datorită strategiei lui Basarab, iar schismaticii valahi, de religie ortodoxă, morţi urmare bătăliei, nu au avut loc în raiul catolic ci au ajuns în Iad (Infern).
In textul lui Chronicom Pictum Vindobonense mai gasim o informatie care a fost omisa de catre istoricii romani si straini ai momentului. Pomenindu-se despe pierderile ostirii maghiare in Batalia de la “Posada”, autorul face o metiune demna de luat in vedere: ” Si au fost ucisi si unii preoti care erau capelanii regelui. A cazut in sfarsit si o multime nenumarata de Cumani.” (Chronicon Pictum Vindobonense – după Gh. Popa Lisseanu).
Cunoaştem din capitolul anterior, problematica ipotezei originii cumane a lui Basarab I şi a tatălui său. Odată demonstrată naţia lui “Basarab,…, infidelis Olahus Nostris”, Cronica pictata de la Viena, vine prin reconfirmarea acestei dovezi, prin faptul în care afirmă, fără drept de apel, că cumanii au luptat împotriva lui Basarab, şi nu au fost aliaţii lui în virtutea unei ipoteze, fantaste, de altfel, că domnitorul muntean ar fi fost dintr-un neam cu ei. Numărul ” nenumărat” de morţi a cumanilor, intra în totală contradicţie, cu afirmarea unei oarecare, descendente cumane a lui Basarab I, Domnitorul Valah al Tării Româneşti. În cazul unei oarecare descendente, acesti soldaţi cumani ar fi fost luaţi prizonieri, urmând ulterior sa fie iertaţi si eliberaţi, şi nu exterminaţi.
*
Locul bătăliei, pomenit “Posada”, dintr-o eroare a lui Nicolae Iorga, nu a fost clar identificat fiind posibile mai multe variante: Ţara Loviştei, Valea Oltului, culoarul Rucar – Bran, sau undeva lângă Mehadia. În ajutorul nostru apare însă menţiunea călătorului polon Maciej Stryikowski (1547-1582) : : „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți”.
Se pare că în urma incendierii Curţii de Argeş, maghiarii se vor retrage prin valea râului Topolog spre a ajunge în valea Oltului. Undeva pe acest traseu într-o zonă aflată la aproximativ de 80 – 90 de km de Sibiu avea să se de-a lupta decisiva dintre valahi şi maghiari.
Începând din anul 1343, Basarab I şi l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru, care va duce o politica de înţelegere şi de apropiere faţă de coroana maghiară.
Relaţiile dintre Basarab şi coroana maghiară se va îmbunătăţii pe parcurs datorită noilor invazii tătare. În timpul organizarii unor campani comune româno-maghiare, din anii 1343 – 1345, domnitorul muntean va cuceri de la tătari teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării de la Prut la Nistru, regiune care va fi cunoscută sub numele de Basarabia.
Domnia lui Basarab I se încheie în anul 1352, fiind menţionată pe un perete al Bisericii domneşti de la Curtea de Arges: „în anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tot în această biserică va fi şi înmormântat. La domnie îi va urma fiul şi asociatul lui Nicolae Alexandru Basarab.
Atingător de religia lui Basarab I , istoricii şi cronicarii, sunt împărţiţi în două tabere, fiecare atribuindu-i religie diferită: ortodoxă sau catolică.
Argumentele ortodoxismului lui sunt următoarele:
– extinderea constructiilor marilor Biserici Ortodoxe de la Câmpulung şi Curtea de Argeş;
– adoptarea principiilor de conducere în stil bizantin, care confereau şi Bisericii Ortodoxe un rol foarte important în cadrul statului;
– voievodul era calificat de către maghiari drept „schismatic” cea ce în intelegerea epocii însemna „creştin de rit ortodox”;
– buna înţelegere şi alianţă pe baza de rudenie cu ţarii vlaho-bulgari, conducători creştinaţi din cele mai vechi timpuri în rit ortodox ;
– înhumarea lui în Biserica Ortodoxă de la Câmpulung.
Acestea corelate cu faptul că era imposibil să fi putut conduce o ţară cu o populaţie majoritar ortodoxă, în perspectiva atâtor realizarii obţinute, ne conferă legitimitatea să afirmăm cu tot temeiul că domnitorul era mai mult ca sigur de cult ortodox.
Relaţia lui cu catolicismul poate fi înţeleasă prin influenţa sotiei sale, Marghita, care era originară din Transilvania, practicantă a catolicismului şi a dezvoltarii unor bune relaţii cu papalitatea sau/şi coroana maghiară.
Şi această ipoteză poate suferi o obiecţie. Nu este sigur că numele soţiei sale a fost Marghita, numele acesteia putând fi preluat de către vechii cronicari prin automatism, de la numele soţiei lui Negru Vodă.
Si tot la fel este posibil, ca soţia lui Basarab I să nu fi fost de neam maghiar.
< Negru Vodă 1291 – 1315 | Nicolae Alexandru Basarab (1352 – 1364) >