Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Dragoş al II-lea (1359 – 1361) | Ştefan Voievod al Maramureşului (1362, 1367 – 1368) >
“…Voievodul Bogdan şi fiii săi, adică … necredincioşii nostri învederaţi, datorită blestematei lor vină de necredinţă–pentru că fulgerându-i diavolul, duşmanul neamului omenesc, care rănindu-le grav inima cu săgeţile sale otrăvite ale ticăloşiei şi înşelăciunii, i-a convins că, abătându-se de mai multe ori de la calea adevărului şi de la statornicia cuvenitei credinţe <şi> plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în pomenita noastră ţară moldoveană, uneltesc să o păstreze pentru ei, spre paguba maiestăţii noastre…”.
Cine este acest voievod Bogdan, atât de blestemat în cronicile maghiare din timpul regelui Ludovic I?
Prima menţiune despre existenţa lui o găsim în anul 1335: “Noi Carol (Robert de Anjou)<…> regele <…>, dăm de ştire, că în anul Domnului 1335 , venind înaintea prezenţei noastre <…> fratele Ladislau <…> cancelar al curţii noastre, <…> a arătat <…> cum că el, în urma trimiterii din porunca noastră pentru a trata trecerea şi strămutarea lui Bogdan Voievod, fiul lui Micula, din ţara sa în Ungaria, deşi strămutarea acestuia nu îngăduia atunci deloc vreo zăbavă , a luat mult timp ca treaba să fie zorită şi să se facă ….”. (Diplome Maramureşene din secolele XIV – XV, pag. 14-15).
Care era motivul strămutării voievodului din Maramureş în Ungaria ?
Bogdan s-a născut, cel mai probabil, în jurul anului 1300, ca fiul lui Micula, nume derivat din maghiarul Mikulas (Nicolae) şi avându-l ca frate pe Iuga, şi el, la un moment dat, voievod al românilor din Maramureş. În documentele vremii este menţionată şi o soră a acestor voievozi, din pacate, fără să-i cunoaştem numele, dar avem menţiunea că ea a fost căsătorită cu Crăciun de Bilca, fiul lui Tatomir, voievod de Beregh şi Ung (astăzi teritorii în Ucraina şi Ungaria). Este interesant de menţionat că prin familia lui Tatomir, ei erau înrudiţi cu viitorii lor duşmani, Drăgoşeştii, Seneslau I de Dolha, Voievod de Ung, un alt fiu al lui Tatomir se va căsători cu sora lui Dragoş Vodă (?!).
În cronicile maghiare nu găsim enumeraţi copiii lui Bogdan Vodă, ci pomeniţi doar formal, cu termenul general de “fiii” acestuia, în schimb sunt menţionaţi nepoţii săi, Ioan şi Ştefan, fiii lui Iuga, care vor avea un rol determinant în istoria ţării. Tot din cronici aflăm faptul că Bogdan era căsătorit cu o femeie pe nume Maria. Istoricul Constantin Kogălniceanu, în lucrarea lui “Istoria veche a românilor” menţionează însă existenţa mai multor copii ai cuplului Bogdan – Maria, respectiv trei băieţi, Fedor, Laţcu şi Costea, dar şi o fată, al cărui nume era Muşata – Margareta.
Bogdan intră în conflict cu regii maghiari datorită perseverenţei lui de a obţine independenţa Maramureşului faţă de coroana maghiară. După mai bine de 300 de ani de la invazia maghiară în Transilvania, Bogdan îşi asumă dreptul de proprietate asupra ţinuturilor pe care le stăpâneşte şi pe care le avea de la strămoşii săi. Reacţia coroanei maghiare faţă de poziţia voievodului maramureşan este fermă şi regele decide strămutarea acestuia din Maramureş în Ungaria, pentru ca administraţia maghiară să-l poată supraveghe “eficient”.
Legat de strămutarea lui Bogdan din Maramureş, istoricul maghiar Pál Engel, în lucrarea sa, “Regatul Sfântului Ştefan, Istoria Ungariei Medievale”, prezintă cu totul altă variantă, îmbrăţişată, din păcate, şi de unii istorici români. Pál Engel susţine că Bogdan ar fi fost strămutat de catre regele Carol Robert de Anjou, la anul 1335, din Serbia (!?) în Ungaria, argumentând asta cu numele localităţilor Jam şi Borzascenthgyurgy, de unde s-ar fi aprovizionat Bogdan, şi care ar fi fost situate undeva în Serbia. Dar Engel susţine această teorie tocmai în scopul prezentării Ţării Maramureşului ca o „terra deserta” la data „descălecatului” maghiar şi care ar fi fost populată ulterior cu români, maghiari şi sasi de către coroana maghiară. Ori istoricul Pál Engel şi adepţii teoriei sale ignoră cu bună ştiinţă evenimentele ulterioare, unde protagonistul va fi Bogdan, evenimente larg dezbătute în documentele cancelariei regale maghiare ale vremii.
O altă ipoteză, la fel de nerealistă, este propusă, de această dată, de către românul nostru, Denis Căprăroiu, în articolul “Opinii istorice despre unul dintre voievozii cu numele de Bogdan din secolul al XIV-lea”. Domnia sa, căzând în capcana istoricului maghiar Pál Engel, formulează o altă ipoteză a strămutării lui Bogdan, dar de data aceasta din Oltenia în Maramureş. Argumentul forte al d-lui. Căprăroiu este menţionarea, în pomelnicul Episcopiei Râmnicului Noului Severin, a unui Bogdan Voievod, care, împreună cu mama sa Ana, între anii 1304 – 1305, ar fi ctitorit biserica Episcopiei din oraşul Râmnic. Acest lucru este cu totul incorect din punct de vedere cronologic, având în vedere durata de viaţă a unui om. Bogdan Vodă al Maramureşului şi Domn al Moldovei a trecut la cele veşnice în anul 1367, probabil la vârsta de 67 – 70 de ani. Dacă facem un simplu calcul şi scădem din anul morţii sale vârsta voievodului, rezultă, simplu, anul naşterii sale, adică cca. 1297 – 1300, ceea ce duce la concluzia că în momentul ctitoririi bisericii, voievodul avea vârsta de 7/8 – 4/5 ani (?!!). Această ipoteză formulată este forţată, tocmai din încercarea de a justifica un “descălecat” invers, dublu, din Oltenia în Maramureş şi din Maramureş în Moldova.
Să vedem însă documentele care stau la baza acestei teorii ireale.
Pomelnicul Episcopiei Râmnicului Noului Severin a fost scris în vremea episcopului Ştefan, între anii 1673-1674, textul legat de voievodul Bogdan fiind preluat şi de următoarele pomelnice, care datează din timpul episcopilor Damaschin şi Climent, cu extensii literare.
Sursa austriacă cunoscută drept “catagrafia latina” (10 iunie 1731), preia această tradiţie, extinzând-o în mod imaginar şi imposibil din punct de vedere cronologic: “Biserica Râmnicului a fost ridicată din temelie de Bogdan voievod cel de demult, fratele lui Mircea Voievod în anul 6812 (1303 – 1304), …..”.
Coroborând toate informaţiile găsite, constatăm imposibilitatea istorică a existenţei unui voievod pe nume Bogdan între anii 1303 – 1305, deoarece în acea perioadă, Radu Negru Voievod era deja, de cel putin 13 ani, domnitor al Ţării Românesti. Dacă Bogdan, ipotetic, ar fi fost fiul lui Radu Negru, este imposibil ca în cronicile maghiare ale vremii să nu fie menţionat acest lucru.
În “catagrafia latina” găsim, de fapt, fabulaţia autorului, deoarece Mircea cel Bătrân a domnit între anii 1386-1394 şi 1397-1418 şi i-a avut ca fraţi pe Dan I şi, ipotetic, pe Staicu. Şi un alt aspect care se cuvine a fi menţionat aici: în genealogia Basarabilor nu apare niciunde numele de Bogdan, cele mai dese nume de botez fiind Radu, Vlad/Vladislav, Basarab, Mircea, Dan, Petru şi Alexandru.
După şapte ani de conflicte, regăsim în actele cancelariei maghiare o adnotare despre intervenţia lui Bogdan în disputa dintre Crăciun, voievod de Bylke, cumnatul lui, cu Ioan, fiul lui Dionisie de Kelche: “Noi Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, rege al Ungariei, dăm de ştire că, în privinţa pricinei şi a parei pe care Ioan fiul lui Dionisie de Kelche, a pornit-o sau are de gând să o pornescă contra lui Crăciun, voievodul din Bylke, şi a celor doi fii ai săi, în legătură cu cearta pe care Bogdan, fostul voievod din Maramureş, necredinciosul nostru, a avut-o, în iarna trecută, cu pomenitul Ioan, fiul lui Dionisie şi fraţii aceluiaşi, aflând noi nevinovăţia pomenitului voievod Crăciun şi a fiilor săi îl slobozim, prin <scrisoarea> de faţă, pe acel Craciun şi pe fiii săi de chemarea la judecata pe care pomenitul Ioan, fiul lui Dionisie o făcuse împotriva lor…. Dată la Waradinum (Oradea) …. în anul Domnului 1343.” (Diplome Maramureşene din secolele XIV – XV, pag. 20-21).
Notarul regal menţionează în mod clar că Bogdan a fost voievod de Maramureş şi nu de Serbia şi, mai ales, nu uită să precizeze infidelitatea lui Bogdan faţă de coroana maghiara: “fostul voievod din Maramureş, necredinciosul nostru”. Este începutul conflictului dintre Bogdan si regele Ungariei, Ludovic I, care va dura 25 de ani.
Care a fost motivul acestei neînţelegeri şi al atacului lui Bogdan Vodă împotriva familiei lui Dionisie de Kelche? Tocmai interesele diferite ale lui Bogdan şi ale altor lideri locali faţă de independenţa pământurilor noastre.
Intrarea tătarilor în Transilvania, în anul 1342, va fi pentru Bogdan o rază de speranţă în obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară, pe fondul tulburărilor interne ale regatului maghiar.
Oastea comandată de Andrei, fiul lui Cackgu, comite al secuilor, Brasovului, Bistriţei şi Maramureşului va fi sabotată de către fostul voievod al Maramureşului, Bogdan Vodă, la momentul respectiv rezident forţat în Ungaria, care va refuza, împreună cu oamenii săi, participarea la campania împotriva tătarilor. Ca răspuns la solicitarea regelui maghiar, Bogdan va ataca domeniile de lângă Baia Mare ale lui Ioan, fiul lui Dionisie din Kelche, supus al coroanei maghiare. În aceasta acţiune Bogdan va încerca să-şi aducă drept aliat şi pe cumnatul său, Crăciun, voievod de Maramureş, dar fără sorţi de izbândă.
Este mai mult ca sigur că în urma acţiunilor sale de a obţine mult dorita independenţă a Maramureşului, contestând legitimitatea stăpânirii Transilvaniei de coroana maghiară, dar şi a nereuşitei sale în a atrage alături de el voievozii şi cnezii locali, Bogdan Vodă va fi nevoit, la sfârşitul anului 1342, să treacă în Moldova şi nu în 1358/9, aşa cum este, în general, făcutămenţiunea de către o parte din cronicari şi istorici. Bogdan va trece munţii însoţit de familia sa, dar şi de supuşii lui fideli (care l-au însotit şi în surghiunul său în Ungaria), căutând adapost la unul din cnezii sau voievozii moldoveni, menţionaţi îin cronici începând din anii 1300.
După unii istorici, se pare că Bogdan s-a aşezat undeva în nordul Moldovei, la Hârlău. În urma marilor migraţii ale populaţiei maramureşene şi transilvănene în Moldova, din anii 1347 şi 1349, curtea lui va creşte proporţional cu mărirea puterii militare.
În anul 1349, Bogdan este pomenit în cronicile maghiare în urma acţiunilor nepotului său, Ştefan, fiul lui Iuga, care a intrat în conflict cu Giulea, fratele lui Dragoş Vodă. Proprietăţile giuleştenilor din Giuleşti şi Nyres sunt ocupate de Bogdan, împreună cu nepotul lui, conflictul degenerând în lupte sângeroase şi distrugeri de bunuri.
Regele Ludovic I intervine în acest conflict, solicitând lui Iuga, tatăl lui Ştefan, să-şi aducă fiul pe calea cea bună, obligându-l pe acesta să-şi retragă trupele armate de pe cele două proprietăţi ale giuleştenilor. Bogdan este din nou amintit ca şi inamic public numărul 1 al coroanei regale maghiare: „Bogdan, fostul voievod, necredinciosul nostru învederat…” (Diplome Maramureşene din secolele XIV–XV, pag. 31-32).
Abia după 7 ani de conflicte, în anul 1355, Iuga cedează moşia de la Nires lui Giulea (fratele lui Dragoş Vodă) şi fraţilor săi: Ştefan, Tătar, Dragomir, Costea şi Miroslav.
În anul 1353, Bogdan îşi pierde definitiv dreptul de proprietate asupra moşiei de la Cuhea, aceasta trecând în posesia nepoţilor săi, Ioan şi Ştefan, fiii lui Iuga (Diplome Maramureşene din secolele XIV–XV, pag. 36-39). Se pare că la acest moment, Iuga, voievod al Maramureşului, era decedat, deşi acest lucru nu este menţionat în diplomă.
Cronicile timpului (Cronicum Budense şi cronica arhidiaconului Ioan de Kukullo) menţionează că în Moldova “a crescut numărul românilor în acea ţară şi s-a dezvoltat în regat <stat>”, ceea ce confirmă alăturarea multor români maramureşeni şi transilvăneni curţii lui Bogdan Vodă, văzuţi ca şi “rebellantes <rebeli>”. Având ajutorul acestora, Bogdan Vodă va începe, în anul 1358, o campanie de luptă împotriva “mărcii” maghiare, care era condusă de căpitanul regal, Sas, fiul lui Dragoş I.
În urma acestor lupte sângeroase, care au durat aproape doi ani, Bogdan reuşeşte să înfrângă oştile maghiare, cantonate în zonă, şi să se impună, cu ajutorul conducătorilor locali, ca singur stăpânitor al Moldovei. Sas este ucis în aceste lupte, sau, după alte surse, este luat prizonier de către Bogdan, iar descendenţii lui, Balc şi nepotul Dragoş II se refugiaza în Transilvania.
Anul 1359 este anul întemeierii Moldovei ca stat independent şi suveran, Bogdan devenind primul domnitor al acestei ţări româneşti. Refuzând suveranitatea maghiară, regele va organiza o campanie militară de pedepsire a lui Bogdan, expediţie condusă, de data aceasta, de însuşi Dragoş II. Această armată, formată din corpuri de oaste maghiară şi contingente maramureşene, intră în Moldova şi reuşeşte, la sfârşitul anului 1359, să-l înfrângă pe Bogdan Vodă şi să preia controlul asupra unei mari părţi din Moldova. Bogdan se va retrage în partea de nord a Moldovei, în ţinutul Rădăuţilor.
Dragoş II reuşeşte „restabilirea ţării noastre moldovene”, conform diplomei regale emise la 20 martie 1360, respectiv aducerea Moldovei sub suveranitate maghiară.
Însă Bodgan nu se poate resemna şi între anii 1360-1361 reuşeşte, după lupte sângeroase, să-i înfrângă pe Balc şi pe Dragoş II, profitând nu numai de implicarea regelui Ludovic I al Ungariei în alte conflicte europene, ci şi de „infidelitatea” domnitorului muntean, Alexandru Nicolae Basarab, intrat şi el în altercaţie cu regele maghiar şi care îi solicită papei titlul de „autocrat” (rege, monarh cu puteri absolute) pentru a fi pe picior de egalitate cu Ludovic al Ungariei. Balc este pus în situaţia să se refugieze în Maramureş, unde regele îl va recompensa pentru pierderile suferite în Moldova, acordându-i funcţii şi moşii. Dragoş II se pare că a fost ucis în aceste lupte, deoarece el nu mai este menţionat în actele cancelariei maghiare, doar urmaşii lui.
După victoria obţinută împotriva armatelor maghiare, Bogdan al Moldovei va porunci începerea construcţiei bisericii Sfântul Nicolae la Rădăuţi. Acest aspect (numele şi hramul bisericii ctitorite) reconfirmă, dacă mai era nevoie, numele tatălui său, cel pomenit în cronicile maghiare, Micula (maghiarizatul nume românesc de Nicolae – Mikulaş).
Adeseori, cronicarii vor denumi şi ţara moldavă întemeiată de Bogdan cu numele de Bogdania, ca o formă de respect istoric pentru inepuizabila sa dorinţă de independenţă pentru pământul sfînt al Moldovei şi pentru victoriile sale asupra maghiarilor şi a impunerii în faţa tătarilor.
În anul 1362, Ştefan al Maramureşului, însoţit de oamenii lui loiali, va trece în Moldova, în sprijinul unchiului său Bogdan, ca urmare a restrângerii autorităţii lui asupra voievodatului din Maramureş, impusă de coroana maghiară. Ştefan va participa, alături de Bogdan, până la moartea acestuia, la toate evenimentele şi conflictele timpului, urmându-i unchiului său, pentru scurt timp, la conducerea Moldovei.
Regele maghiar va reacţiona împotriva celor doi şi va trimite, în anul 1364, a unei noi forţe militare în Moldova, sub conducerea lui Balc, fiul lui Sas şi nepotul lui Dragoş I, ca să readucă ţara sub suveranitate maghiară, evenimente descrise de cronicarul Ioan de Kukullo cu menţiunea că Bogdan „a fost combătut adeseori de oastea regelui”.
Expediţia militară a lui Balc se va sfârşi în mod dezastruos pentru coroana maghiară, armata moldo-maramureşană a lui Bodgan şi Ştefan al Maramureşului va decima oastea maghiară, însuşi Balc fiind rănit grav în aceste lupte.
În semn de neputinţă şi răzbunare, Ludovic, în anul 1365, dăruieşte moşia de la Cuhea (care era în proprietatea nepoţilor lui Bogdan) fiilor lui Sas: Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan: “Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, regele Ungariei, ….vrem să ajunga la cunostiinţa tuturor, <că> viteazul bărbat Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureşan, iubit nouă şi credincios, şi readucând în amintirea înălţtimii noastre nemăsuratele lui slujbe, prin care el, făcându-se plăcut maiestăţii noastre, din tot acel timp, în care cu o atât de mare <şi> fierbinte iubire s-a alăturat maiestăţii noastre, încât a venit din ţara noastră a Moldovei, lăsând în urma în acea ţară, pe părinţii lui dragi şi o mulţime de rude, precum şi bunurile sale toate, în ţara noastră a Ungariei, în sânul iubirii noastre şi a observat …. cât de folositoare sunt slujbele în care avea de gând să se angajeze pentru sporirea slavei şi puterii noastre, încât noi, retrecând prin minte aceste <slujbe> şi alte vrednicii preavestite ale slujbelor sale, …..cu osebire în zisa ţară a noastră moldoveană, nu fără vărsarea propriului sânge şi fără îndurarea unor răni mortale şi cu cruda moarte a fraţilor <şi> apropriaţilor săi, precum şi a foarte multor servitori …. ca atare socotind că este un lucru demn ca un om vrednic trebuie să i se dea răsplăţi vrednice, iar celor mari să li se dea răsplăţi mari şi că o răsplată bogată trebuie să întremeze şi să refacă sudorile <şi> truzile, ca un semn al iubirii şi dragostei noastre osebite, am dat, am dăruit şi am hărăzit o moşie a noastră numită Kuhnya (Cuhea), avută în ţara noastră a Maramureşului, împreună cu alte sate numite Jood (Ieud), Backow (Bocicoel), Kethuyssou (Două Vişee), Moyse (Moisei), Bors (Borşa) şi Keethzeleste (Două Sălişte), aflătoare în aceaşi ţară a Maramureşului şi care ţin de aceaşi moşie Kuhnya … trecute în mâinile noastre regeşti de la voievodul Bogdan şi fii săi, adică de la necredincioşii noştrii învederaţi, datorită blestematei lor vină de necredinţă–pentru că fulgerându-i diavolul, duşmanul neamului omenesc, care rănindu-le grav inima cu săgeţile sale otrăvite ale ticăloşiei şi înşelăciunii, i-a convins că, abătându-se de mai multe ori de la calea adevărului şi de la statornicia cuvenitei credinţe <şi> plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în pomenita noastră ţară moldoveană, uneltesc să o păstreze pentru ei, spre paguba maiestăţii noastre, …. după ce aceaşi Bogdan şi fiii lui au fost privaţi şi deposedaţi cu totul de pomenitele moşii (din Maramureş), ca unii care nu le meritau, pentru ca nu cumva răutatea să treacă drept pildă în ochii altora care ar încerca asemenea lucruri, şi după ce toate înscrisurile emise pentru aceaşi Bogdan şi fiii săi pentru pomenitele moşii au fost nimicite, stricate şi socotite deşarte, zisului Balc voievodul şi prin el lui Drag, Dragomir şi Ştefan fraţii lui buni….. (Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, pag.72 – 75).
Anul 1365 îi aduce regelui maghiar Ludovic I, pe lângă insuccesul recuceririi Moldovei şi eliminării lui Bogdan Vodă şi cel al unui conflict deschis cu noul voievod al Ţării Româneşti, Vladislav I, nepotul lui Basarab I. Invocând dreptul de suzeranitate asupra Ţării Româneşti, Ludovic contestă dreptul de domnie al lui Vladislav I în Ţara Românească fără acceptul lui.
Afectat de “necredinţa românilor (?!)”, regele maghiar avea să emită, în anul 1366, în urma unor puternice răscoale ale ţăranilor din Floreşti (jud. Cluj) contra clerului maghiar, un decret prin care specifica: “dreptul de a nimicii pe făcătorii de rele de orice neam, şi mai ales pe români”.
Bogdan avea să rămână singur stăpânitor al Moldovei, fiind considerat atât de cronicari, cât şi de istorici, “Întemeietorul” Moldovei ca stat de sine stătător şi independent.
El a fost înmormântat, în anul 1367, în biserica de lemn Sfântul Nicolae din Rădăuţi, pe care a ctitorit-o.
< Dragoş al II-lea (1359 – 1361) | Ştefan Voievod al Maramureşului (1362, 1367 – 1368) >