Conflictele Vlahilor cu Împărații Bizantini între anii 1066 – 1185

< Vlahii balcanici (11 – 1066) – Războiul lui Petru si Ioan Asan (1185 – 1197) >

Răscoala Vlaha din Tesalia – 1066

Împăratul bizantin, Constantin X Ducas (1059 – 1067) va duce în timpul domniei lui o politică de fiscalitate excesivă, având ca scop redresarea situației de criză începută imediat după moartea împăratului Vasile al II-lea, 1025. Acest lucru va genera nemulțumirea populațiilor existente în themele (provinciile) balcanice.
Și vlahii (aromânii) din Tesalia vor avea de suferit urmare acestor măsuri austere. Reacția lor , va fi organizarea în anul 1066 a unei răscoale îndreptată contra împăratului bizantin și a administrației themei.
Comunitatea din Larissa și din zona înconjurătoare aparținătoare de thema Hellada era compusă din vlahi, greci și posibil și bulgari. Nu știm care era raportul numeric dintre aceste etnii, dar este mai mult ca sigur că vlahii (aromânii) erau majoritari, Tesalia fiind numită și in secolele XIII – XV , Vlahia Mare.
Informațiile despre aceste evenimente le datorăm scrierii lui Kekaumenos, intitulată “ Sfaturi și povestiri” redactată între anii 1075 – 1078.
La acea vreme conducerea militară a cetății Larissa era asigurată de către Niculitzas III, numit și Delphinas, în rang de protospătar. Cronicarul precizează că acesta l-ar fi prevenit pe Constantin X Ducas, că în thema Hellada este pe cale să izbucnească o răscoala, dar împăratul a ignorat avertimentul, neluând nici o măsură.
Răscoala a fost pusă la cale de un grup de oameni de vază ai orașului Larissa: vlahul Berivoi, Ioan Gremianites, Grigore Bambakas, vlahul Slavotă Carmalakis și Theodor Skibon Petastos. Conducatorul lor era însă Berivoi, în a cărui casă se adunau complotiștii pentru a pune la cale strategia declanșării răscoalei. Kekaumenos îi categorisește pe vlahi ca fiind urmași ai dacilor și besiilor, deopotriva de necredincioși, ca și strămoșii lor față de romani, și, arată că din apropierea Dunării și Savei au pornit spre miazăzi, și, s-au răspândit prin Macedonia și Epir.
Berivoi avea să atragă de partea complotiștilor și elita conducatoare din orașul Trikala, precum și ciobanii și țăranii din Câmpia Larissei.
Niculiță pus în fața neintervenției împăratului bizantin, trece și el de partea răsculaților, acceptând rolul de conducător al răscoalei. Care a fost cauza trecerii lui de partea complotiștilor, istoricii o motivează prin intenția de a controla și bloca revolta. Modul de scriere a cronicii este voit părtinitoare față de Niculiță, doarece Kekaumenos era ginerele acestuia. În încercarea de a-l apăra și a justifica faptele socrului său, cronicarul va avea o atitudine dușmănoasă față de ceilalți conducători ai răscoalei, în special față de vlahi. Totodata va încerca să micșoreze vina lui Niculiță, și să atribuie vlahilor (aromânilor) toată răspunderea revoltei. Rolul făcut de Niculiță este însă foarte ciudat, deoarece el se afla în acea vreme și în legătura cu Roman IV Diogenes, pretendent la tronul imperiului bizantin, și, contestatar al lui Costantin X Ducas. Roman IV Diogenes (1068 – 1071) îl va elibera pe Niculiță din inchisoare, în urma arestării lui de către Constantin Ducas, la înfrângerea revoltei.
În calitate de comandant militar al răsculaților Niculiță “a strâns pe vlahii și bulgarii din vecinatate și și-a adunat o armată numeroasă” în cursul lunii iunie 1066, pe o câmpie situată pe cursul râului Pleres (Paliures). Primul obiectiv a fost asedierea cetății Kitros, aflată în golful Thessalonicului, cetate care a fost cucerită și distrusă.
În această situație Niculiță mai face un nou apel la împăratul bizantin, de reconciliere, cerându-i renunțarea la creșterea dărilor, dar răspunsul acestuia se lasă asteptat.
Următoarea cetate asediată a fost Servia, cetate puternic fortificată, având o garnizoană militară bizantină bine instruită. Cucerirea ei a durat timp de trei zile, cea ce denotă marea pricepere și capacitate militară a răsculaților. După cucerirea cetății, a venit și scrisoarea împăratului care confirmă anularea impozitelor suplimentare. Niculiță va cere răsculaților oprirea revoltei, dar conducătorii vlahi vor fi împotriva acestuia, intenționând continuarea ofensivei în direcția Macedoniei. Niculiță va profita de aceste pregătiri și-i va aresta pe doi dintre capii răsculațiilor: vlahul Slavota Carmalakis și Theodor Skribon Petastros. Arestarea capilor militari va duce la sfârșitul răscoalei. Se pare ca Beriovoi a fost asasinat inainte.
Considerând că împăratul va aprecia pacificarea populației Tessaliei, Niculiță se va deplasa la Constantinopol însoțit de câtiva dintre conducatorii revoltei, pentru a-și prezenta omagiile. Dar Constantin X Ducas a ordonat întemnițarea lui Niculiță și a colegilor lui.
Niculiță va fii eliberat de către viitorul Împărat al Bizantului, Roman IV Diogenes, odata cu venirea acestuia la putere în anul 1068.
În toată această poveste este foarte interesant rolul lui Niculiță, care inițial este leal împăratului, după care trece de partea răsculațiilor, conducând el însuși revolta, după care îi trădează pe răsculați, oprind răscoala și supunându-se lui Constantin X Ducas. Care a fost interesul jocului lui dublu, dacă nu triplu, amintind faptul că în vremea răscoalei, avea să intre în legatură și cu viitorul împărat bizantin, Roman IV. Unii istorici susțin că Niculiță s-ar fi folosit de răsculați și de răscoală în interesul lui personal, vizând însă urcarea lui pe tronul din Constantinopole, pretentie emisă la acea vreme și de mulți alți aristocrați și generali bizantini.

*

Mențiuni despre vlahi vom mai avea în anul 1091, când împăratul Alexios Comnenul (1081-1118) înfrânge în bătălia de la Lebunion, hoardele cumanilor. Un rol important în această victorie l-au avut contingentele vlahe, atașate armatei bizantine.
O altă mențiune oarecum ilară despre vlahi o avem din anul 1105.
“ Lângă Peninsula Calcidica ne aduce o noua mențiune a vlahilor în timpul domniei lui Alexie I Comnenul, la 1105. Se pare că aceștia aveau obiceiul să stea cu turmele lor in aproprierea Sf. Munte al Athosului, unde își desfaceau produsele economiei lor păstorești. Dar nu numai vlahii călcau pragul mănăstirilor, ducând lâna, sau cașul și brânza pentru hrana călugărilor, ci și vlahele, cari în acest scop se îmbrăcau în haine bărbătești. Monahii însă nu arătau față de ispită puterea de împotrivire a Sfântului Antoniu, dar relațiunea înseamnă cu amărăciune că “” au devenit dorite de călugari … și ar fi rușinos să povestim lucrurile ce au făcut “”. Patriarhul din Constantinopol interveni ca să înceteze scandalul și să îndepărteze pe străinii buclucași din preajma Sfântului Munte, dar ei fură urmați la plecarea lor de o bună parte din călugari, mai ales cei tineri. Iar la urmă împăratul fu nevoit să restabilească, printr-un hrisov, dreptul de autonomie al Athosului împotriva chiar a autorității Patriarhului “ (Gheorghe I.Brătianu – Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, pag.55).
Fără comentarii, motivul divergentelor dintre părinții călugări și păstorii vlahi.
În timpul războaielor duse între anii 1161 – 1168 de către împăratul bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180) împotriva ungurilor, se menţionează existenţa unui mare număr de vlahi înrolaţi în armata bizantină, cu specificarea că aceştia: sunt coloni de demult ai celor din Italia – cronica lui Ioan Kinnamos. Este a doua mențiune documentară, după cea a lui Kekaumenos, care face legătura între vlahi și daci și precizează limba lor maternă de natură latina.
Între anii 1160 și 1170 sunt pomeniți pentru prima dată “morlacii” sau “mauro-vlahii” , vlahii trăitori în sud-vestul Balcanilor. Cronica scrisă de un preot din Dioclea, din episcopatul Muntenegrului, pomenește despre existența unei ramuri apusene a vlahilor, locuitori în Serbia apuseană, Sirmium, Croația și Dalmația. Această ramură avea să fie absorbită in marea masă slavă a sârbilor și croaților în decursul timpului istoric.
În anul 1166/67, călătorul evreu Benjamin din Tudela (1130-1173) în drumul său spre Ierusalim, avea să treacă și prin Tesalia unde va afla o serie de informații despre neamul care trăia în Munții Balcanici: ” Orașul <valahilor> este situat în acei munți. Nația se numește wallachians și trăiesc în acei munți. Ei sunt așa rapizi ca o căprioară, coborând din munți pentru a jefui și distruge ținuturile Greciei. Nici un om nu poate merge sus <în munți> și să dea o bătălie împotriva lor, și nici un rege nu-i poate conduce. Ei nu țin postul asemeni credinței Nazarinenilor, dar poartă nume evreiești. Uni oameni spun că ei sunt evrei și de fapt, ei <valahii> îi numesc pe evrei frații lor, și când se întâlnesc cu aceștia totuși îi jefuiesc, dar se stăpânesc să-i omoare așa cum îi ucid pe greci. Ei sunt întrutotul în afara legii.” (Adler,M.N.-The Itinerary of Benjamin of Tudela)
Să facem două precizări. În acele timpuri valahii se aflau în conflict cu Imperiul Bizantin, dar și cu grecii care se supuneau administrației imperiului. Prin grecii menționați de Benjamin îi înțelegem atât pe grecii din Tesalia, cât și conducerea bizantină. Valahii nu se supuneau împăratului de la Constantinopul și refuzau să plătească dări către acesta.
Benjamin fiind evreu, pe tot parcursul călătoriei sale, evidenția prezența evreilor, menționand chiar și numărul lor în orașele prin care trecuse. Negăsind nici un evreu care să accepte să trăiască în acele condiții grele în care traiau vlahii, “atârnați” în munți, va fabula pe această temă încercând să găsească, totuși o legatură între evrei și vlahi, în virtutea faptului că aceștia, din urmă, erau atât de viteji și de nesupuși.
Benjamin din Tudela nu va fi singurul autor care încercă să facă o legatură între evrei și români.Ulterior vor apărea autori care vor încerca să dovedească că evreii se trag din spațiul carpato-danubian, de unde au emigrat în Israel (!).

< Vlahii balcanici (11 – 1066) – Războiul lui Petru si Ioan Asan (1185 – 1197) >