Cronica notarului Anonymus decriptată


Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.



< Latinitate “romanică” sau latinitate “dacică” ? | Oameni şi Zei >


Faptele Ungurilor – Gesta Ungarum – introducere

Abordarea unei tălmăciri a Cronicii lui Anonymus este o activitate foarte complicată, dar şi periculoasă în același timp.
Dacă la început cercetătorii maghiari îl priveau pe Anonymus ca pe un zeu care le-a desluşit istoria, în prezent el este tot mai contestat de către compatrioţii săi şi chiar de către istoricii români (!), opera lui fiind clasată după unii la nivelul de roman telenovelar, după alţii ca roman de dragoste şi lipsit de realism.
Profesorul Nicolae Drăganu, în lucrarea sa, “Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei”, apărută în anul 1933, face următoarea afirmație legată de aceste acceptări şi contestări a veridicităţii cronicii anonime: “poate fi doar aşa Anonimul ~ istoric pragmatic ~ şi ~geograf neîntrecut~ când este vorba de Unguri, şi ~poet~, ~iscoditor~ de poveşti şi ~contaminator~ când este vorba de Români, în special de cei din Ardeal” (pag.13).
Despre Anonymus nu se ştie aproape nimic, nici numele, nici perioada în care a trăit, statuia ridicată în onoarea lui la Budapesta, în anul 1903, îl prezintă ca pe un preot fără chip, sau mai bine zis, cu un chip ascuns. Cercetătorii actuali, funcţie de interese, îl prezintă ca maghiar, român sau francez, dar fără nici o bază documentară.

Anonymus, în accepţiunea celor mai mulţi istorici, a fost notarul regelui Bela al III-lea al Ungariei (1173 – 1196), această concluzie bazându-se pe propria lui afirmaţie şi se presupune că scrierea cronicii s-a făcut în jurul anului 1200.
Anonymus face precizarea că era pasionat de studiul istoriei, învăţând cu mare “dragoste din cărţile lui Dares Frigius (istoric din Phrygia) şi a altor autori” despre istoria grecilor şi a troienilor. Menţiunea lui Anonymus despre “alţi autori” ne duce la întrebarea ce alte surse, documente şi cronici a mai avut acesta la dispoziţie. Una dintre aceste surse este dezvăluită în manuscris de însuşi Anonymus, amintind de “cronicile anuale” existente în cancelaria regală a regelui Bela. Alte cronici sau izvoare nu sunt amintite şi nici dezvăluite.
Dar făcând o comparaţie între lucrarea “Getica” lui Iordanes şi “Gesta” lui Anonymus, rămânem surprinşi de asemănarea stilistică, de conţinut şi de fond între cele două opere. Singura diferenţă clară dintre cele două lucrări este faptul că Iordanes vorbeşte despre goţi, iar Anonymus despre maghiari.

Folosind întrebarea retorică a lui Anonymus “ce să mai spun”, pe care o foloseşte ca i o concluzie sau ca un îndemn spre cercetare, să urmărim în paralel cele două texte.

1) Despre meseria de notar:
– Anonymus scrie: P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului Bela, rege al
Ungariei (?!)
– Iordanes scrie: De asemenea eu, lordanis, deşi fără carte, înainte de conversiunea
mea am fost notar. (?!)

2) Despre motivarea intocmirii cronicii (insistenta unui bun prieten):
– Anonymus scrie: P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului Bela, rege al Ungariei de bună amintire, prea iubitul său prieten N., bărbat onorat şi învăţat în ştiinţa artei literare, salutare şi împlinirea cererii sale. Pe când odinioară, când eram împreună la studiul şcolar şi în istoria troiană, pe care eu, îmbrăţişând-o cu foarte mare dragoste din cărţile lui Dares Frigius şi ale altor autori, aşa cum o auzeam de la profesorii mei, compusesem într-un singur volum, în stilul meu, şi o citeam cu egală voinţă, mi-ai cerut, aşa cum scrisesem istoria troiană şi războaiele grecilor, tot astfel să-ţi scriu genealogia regilor Ungariei şi a nobililor săi, cum au descins din ţara scitică cele 7 principale persoane care se numesc hetumoger sau cum este ţara scitică şi cum s-a născut ducele Almus sau de ce primul duce al Ungariei se numeşte Almus, de la care s-a tras originea regilor ungurilor sau câte regate şi regi şi-au subjugat sau de ce poporul plecat din ţara scitică este numit unguri în graiul străinilor, iar în limba proprie mogeri.
– Iordanes scrie: În timp ce eu, într-o mică barcă, vreau să mă ţin aproape de ţărmul liniştit şi să prind peştişori mărunţi din apele celor de altădată, cum spunea cineva, tu mă îndemni, frate Castalius, să dau drumul pânzelor în larg şi, lăsând la o parte mica lucrare pe care o am în mâini, adică prescurtarea cronicilor, să expun cu cuvintele mele, într-o singură carte scurtă, cuprinsul celor douăsprezece volume ale Senatorului despre originea şi faptele geţilor, sarcină destul de grea şi impusă parcă de cineva care nu vrea să ştie de dificultăţile unei astfel de lucrări.

3) Despre motivarea întocmirii cronicii (asumarea unei grele misiuni):
– Anonymus scrie: I-am promis, desigur, că o voi face, dar fiind împiedicat de alte treburi, era să uit, acum din păcate, de promisiunea mea, dacă nu mi-ai fi amintit prin scrisoarea ta să-mi achit datoria. Deci, amintindu-mi de dragostea ta, deşi sunt împiedicat de diferitele treburi ale acestui secol anevoios, totuşi m-am apucat să fac ceea ce mi-ai recomandat să fac şi după tradiţia diferiţilor istoriografi, sprijinit de ajutorul graţiei divine, socotind să nu fie dat uitării pentru urmaşi până la ultima generaţie.
– Iordanes scrie: Nu ţii seama că respiraţia îmi este slabă, neînstare să sufle în goarna vestitoare a unei întreprinderi atît de măreţe. Dar mai presus de orice greutate este aceea că n-am la îndemână acele volume, ca să le pot reda exact cuprinsul, deşi, ca să nu mint, le-am citit în trei zile prin bunăvoinţa omului de încredere al autorului. Nu le reproduc, cuvînt cu cuvînt, dar cred că le redau integral ideile şi faptele.

4) Despre motivarea întocmirii cronicii (asumarea veridicităţii scrierii):
– Anonymus scrie: Deci, am aflat că lucrul cel mai bun este să-ţi scriu adevărat şi simplu, pentru ca cititorii să poată cunoaşte cum s-au petrecut faptele. Şi dacă atât de nobilul neam al Ungariei ar auzi, ca prin vis, de începuturile generaţiei sale şi de toate faptele curajoase ale lor din poveştile false ale ţăranilor sau din cântarea guralivă a glumeţilor, ar fi foarte nedemn şi destul de ruşinos. Prin urmare, este mult mai bine să se afle adevărul în mod deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din interpretarea clară a faptelor istorice.
– Iordanes scrie: Am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrsit, multe pe care le-am socotit utile. De aceea, fără supărare, ceea ce ai cerut primeşte cu bunăvoinţă şi citeşte cu cea mai mare îngăduinţă. Iar dacă ţi se pare că este puţin ceea ce am spus, tu, ca vecin de neam, adaugă ce ştii din proprii amintiri şi te roagă pentru mine, prea iubite frate.

5) Despre origini:
– Anonymus scriind despre maghiari: tot astfel să-ţi scriu genealogia regilor Ungariei şi a nobililor săi, cum au descins din ţara sciatică cele 7 persoane care se numesc hetumoger..…”
– Iordanes scriind despre goţi: Nu ştiu de ce Iosephus, cel mai veridic povestitor de anale… a trecut cu vederea cele pe care le-am povestit despre începuturile goţilor… (Iosephus) afirma că ei ca neam şi ca nume, au fost numiţi sciţi…

6) Despre localizarea Scitiei:
– Anonymus scrie: Aşadar, Scithia este o ţară foarte mare care se numeşte Dentumoger; spre răsărit hotarul ei se întinde de la partea Nordică până la Marea Neagră, în spate are un fluviu care se numeşte Thanais, cu bălţi mari…
– Iordanes scrie: În mijlocul acestei Sciţii este un loc care desparte Asia de Europa, adică Munţii Rifei. Din aceştia izvoreşte prea întinsul Thanais care se varsă în Meotida, lac cu circumferinţa de 144 de mii de paşi, nicăieri mai adânc de opt coţi (lac denumit de către Iordanes şi mlaştina Meotida)….

7) Mentionarea ascendentei biblice:
– Anonymus scriind despre maghiari: Şi primul rege al Sciţiei a fost Magog, fiul lui Iafet. Şi acel popor este numit Moger de la regele Magog.
– Iordanes scriind despre goţi: Numai atunci când aminteşte (Cronicarul Iosephus) despre Magog, din neamul lor , afirmă că ei , ca neam şi ca nume au fost numiti sciţi…

8) Despre regele Darius:
– Anonymus scrie: Dar pe Darius, regele perşilor, sciţii l-au făcut să fugă cu mare ruşine.
– Iordanes scrie: Darius…a atacat Tracia şi Moesia…(şi) după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni a pierdut… 8000 de luptători…. s-a întors în goană forţată în Tracia…

9) Despre regele Cirus:
– Anonymus scrie: De asemenea, sciţii au ucis pe Cirus, regele perşilor cu 330.000 de oameni…
– Iordanes scrie: Când a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de partea parţilor… Dar continuând războiul geţii cu regina lor (Tomiris) i-au învins pe parţi…

10) Despre Attila:
– Anonymus scrie: Şi acel popor este numit Moger de la regele Magog. Chiar şi de la viţa acestui rege se trage Attila, cel mai renumit şi mai puternic rege, care, în anul 451 de la întruparea Domnului, descinzând din ţara scitică, a venit cu o mână puternică în ţara Pannoniei şi, după ce a gonit pe romani, a ocupat regatul…
– Iordanes scrie: Prin acea pace Atila, singur stăpânitor al tuturor hunilor şi aproape al tuturor neamurilor Sciţiei, era guvernatorul lumii, strălucind prin faimoasa sa reputaţie la toate neamurile…

11) Prezentarea genealogiilor:
– Anonymus scrie: Numele celor şapte bărbaţi au fost acestea: Almus, tatăl lui Arpad, Eleud, tatăl lui Zobolsu, de la care descinde neamul Saac, Cundu, tatăl lui Curzan, Ound, tatăl lui Ete, de la care descinde neamul lui Calan şi Coisog, Tosu, tatăl lui Lelu, Huba, de la care se trage neamul lui Zemera, al şaptelea Tuhutum, tatăl lui Horca, ai cărui copii au fost Gyyla şi Zombor, de la care descinde familia Moglout…
– Iordanes scrie: Aşadar, printre aceşti eroi, precum arată ei înşişi în povestirile lor, cel dintâi a fost Gapt care l-a născut pe Hulmul, iar Hulmul l-a născut pe Augis. La rândul său Augis l-a născut pe cel ce s-a numit Amal, de unde vine obîrşia amalilor. Acest Amal a născut pe Hisarna, iar Hisarna l-a născut pe Ostrogota. Ostrogota l-a născut pe Hunuil, iar Hunuil l-a născut pe Athal, Athal l-a născut Achiulf şi pe Oduulf. Achiulf la fel l-a născut pe Ansila şi pe Ediulf pe Vultuulf şi pe Hermanaric; iar Vultuulf a născut pe Valaravan. Valaravan l-a născut pe Vinitariu, iar Vinitariu pe Vandiliariu.

12) De unde prezenţa numărului 7 (conducători/triburi):
– Anonymus scrie: În anul 884 al întrupării Domnului, după cum se păstrează în cronicile anuale, cele şapte persoane principale (cele 7 triburi), care se numesc Hetumoger, au plecat din ţara Scithia spre apus….
– Iordanes scrie: Dar deşi în insula Scandza, despre care este vorba, se găsesc multe şi felurite neamuri, Ptolemeu numeşte doar şapte dintre ele…

13) Cuvant de sfarsit:
– Anonymus scrie: Prin urmare, este mult mai bine să se afle adevărul în mod deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din interpretarea clară a faptelor istorice. Prin urmare, fericită este Ungaria, căreia i s-au dat diferite daruri. Căci, să se bucure în toate zilele de serviciul scriitorului ei. Pentru că are începutul genealogiilor regilor săi şi a nobililor, despre care regi să fie laudă şi onoare eternă regelui şi maicii sale sfânta Maria, prin graţia căreia regii Ungariei şi nobilii să aibă conducerea cu sfârşit fericit acum şi în vecii vecilor. AMIN.
– Iordanes scrie: Tu, care citeşti acestea, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor şi, din întinsele pajişti ale lor, am cules cîteva flori, din care voi împleti, după puterea priceperii mele, o cunună pentru cel ce o caută. Şi să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că-mi trag obîrşia din acel neam, am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite. Pe de o parte n-am cuprins toate cîte sînt scrise sau arătate despre ei înşişi, iar pe de altă parte cele expuse nu sînt atît spre lauda lor, cît spre lauda celui ce a învins….

14) Concluzie:
– Anonymus concluzionează: ce să mai spun (!)
– Iordanes concluzionează: ce să mai spun (!)

Ce concluzie rezultă din toate acestea? Anonymus cunoştea la perfecţie lucrarea lui Iordanes, “Getica” şi a copiat mare parte din ea ca model stilistic şi informaţional, compilând-o apoi după propriul lui interes, în scopul de a creea o descendenţă mitică a maghiarilor.
Pentru o mai bună înţelegere a demersului lui Anonymus, este cazul să facem unele precizări şi completări, asta pentru o mai bună înţelegere a celor expuse mai sus.
Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din Moesia, care şi-a desfăşurat activitatea scriitoricească pe la mijlocul secolului VI. A lăsat posterităţii două lucrări de istorie, cunoscute sub numele de “Romana” şi “Getica”. Pentru prima lucrare a folosit informaţii din izvoare mai vechi, iar pentru a doua, o lucrare a lui Cassiodor, azi pierdută.
Anonymus, fiind fost notar, ceea ce ne pare greu să credem, al regelui maghiar Bela, a avut la îndemână foarte multe documente şi cronici (astăzi pierdute) despre istoria geto-dacilor, goţilor, germanilor, francilor, s.a., dar nu şi documente despre ascendenţa maghiară. În această situaţie a “inventat” o istorie convenabilă, care să dovedească dreptul “de descălecare” al maghiarilor în teritoriul panon şi valah (românesc), prin cuvenita moştenire de la regele Attila. Această politică de “drept primar” a lui Anonymus ajunge până la afirmaţia că Pannonia şi teritoriul Ţărilor Româneşti erau “terra deserta”, prin părăsirea lor de către romani.
“Ce să mai spun”, vom vedea în cele ce urmează!
Cert este doar faptul că mai mult ca sigur că nu ar fi fost notar, ci cu totul altă persoană, de rang înalt în conducerea regatului maghiar…

*

1) Anonymus şi-a însuşit de la Iordanes până şi meseria de notar. Este foarte posibil şi mai mult ca sigur că Anonymus nu ar fi fost notar, ci ar fi avut o funcţie mult mai înaltă, fapt ce rezultă din menţionarea accesului la acele “cronici anuale”, care existau doar în cancelaria regală maghiară şi la care nu aveau acces persoanele de rând.
Numele lui, “P. numit magister”, este cu atât mai curios cu cât îşi arogă titulatura de “magister”, ceea ce ne duce cu gândul la un titlu academic sau o funcţie sus-pusă pe scara ierarhică a coroanei maghiare sau a ierarhiei bisericeşti.
Dar cine a fost de fapt Anonymus poate nu vom afla niciodată.

2) Iordanes îşi începe cronica foarte plastic, cerându-i prietenului său, “fratele Castalius”, să nu-l provoace cu scrierea unei cărţi despre istoria Goţilor, pentru că la acea vreme exista o istorie a goţilor în 12 volume, scrisă de către “Senator”. Această persoană numită “senator” este Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus, senator al Imperiului Roman, născut în anul 485 (cca.) la Scylaceum, Bruttium şi decedat în jurul anului 585 (cca.), la mănăstirea de la Scylaceum. Provenit dintr-o distinsă familie aristocrată romană, foarte bogată, a avut parte de o educaţie aleasă, elevată. Este autorul a numeroase lucrări, dar, din păcate, multe dintre ele dispărute. Informaţiile despre geto-daci din cronica lui Iordanes sunt luate din lucrările lui Cassiodorus, la fel multe dintre ele pierdute.
Anonymus copiază textul lui Iordanes, transformându-l pe “fratele Castalius” în “preaiubitul său prieten N”, care îi face aceeaşi rugăminte: de a scrie o carte de istorie a ungurilor (!). Iordanes face menţiunea că va sintetiza cele 12 cărţi ale lui Cassiodorus într-o singură carte, iar Anonymus îl copiază, precizând că el va aduna datele despre istoria maghiarilor într-o singură carte (volum) (!).

3) Iordanes îşi deplânge soarta şi timpul ocupat cu alte probleme, iar Anonymus îl copiază, solicitând “ajutorul graţiei divine” (!)

4) Iordanes îşi motivează veridicitatea celor expuse în lucrare prin pomenirea surselor sale istorice, la care se raliază şi Anonymus, făcând precizarea că nu s-a luat după povestirile din popor sau “cântările glumeţilor” (!).

5 şi 6) Iordanes face afirmaţia că goţii se trag din Sciţia. Numele de Sciţia, la acea vreme, era dat unui imens teritoriu situat pe directia vest – est, de la izvorul Dunării (actualul teritoriu al Germaniei) şi până la Marea Caspică, iar pe direcţia sud – nord, de la Dunăre şi malurile nord pontice, până la marea Baltică, spre ţinuturile arctice. Pe acest imens teritoriu trăiau nenumărate populaţii, de diferite origini şi seminţii care mai de care mai diferite una faţă de celelalte, atât prin naţionalitate, cât şi prin limbă şi tradiţii. Conştient de acest lucru, Iordanes identifică exact locul de origine al goţilor şi anume Scandza, insula aşezată la gurile fluviului Vistula, în Marea Baltică.
Anonymus identifică originea maghiarilor ca descendenţi ai sciţilor, dar fără să poată face localizarea exactă a regiunii de unde se trag aceştia. El preia din textul lui Iordanes denumirea Donului (Thanais), neuitând să omită observaţia cronicarului got privitor la existenţa în această zonă a mlaştinilor şi bălţilor.

7) Iordanes, în spiritul ascendenţei eroilor greci din zei, face precizarea că biblicul Magog a fost primul rege al sciţilor, respectiv al goţilor, idee la care Anonymus se raliază cu toată convingerea, dar de data aceasta pentru unguri, făcând chiar precizarea că de la numele acestui rege biblic se trage şi numele de moger (maghiar) (!).

8 şi 9) Iordanes laudă calităţile războinice ale sciţilor în luptelelor duse împotriva lui Cirus al II – lea cel Mare, Darius şi Alexandru cel Mare, iar Anonymus le copiază în “gesta” sa. (!)

10) Iordanes prezintă în cronica lui persoana celui ce a fost Attila, glorificându-l. Anonymus preia informaţia de la cronicarul got, utilizând-o în interesul maghiarilor, făcând afirmaţia că Attila a ocupat ţara Pannoniei după ce a alungat trupele romane. Ori la acea dată, influenţa imperiului roman în regiune era foarte slabă, aproape inexistentă. Anonymus se referă de fapt la alungarea conducerii valahe, având interzis să o afirme, pentru a nu confirma existenţa românească în acele ţinuturi şi acele vremuri. Ştim din alte surse că după ocuparea Pannoniei de către huni, politica regelui Attila a fost una de tolerare paşnică a băştinaşilor, ca să-şi poată pregăti în linişte planurile de cucerire a Europei Vestice. În această perioadă apar la curtea lui Attila principele Ramung al Valahiei şi Sigeher von Walachen, probabil în calitate de vasali, iar ca domnitori ai valahilor, Malduca şi Maudelos al Valahiei.

11) Iordanes face o genealogie a conducatorilor goti iar binenteles Anonymus se conformeaza si el. (!)

12) Iordanes, citându-l pe Ptolemeu, pomeneşte de cele şapte neamuri (triburi) care au plecat din insula Scandza, iar Anonymus, considerând că cifra 7 este un număr magic, enumerează şi el tot 7 conducători de triburi. (!)

13) Iordanes, în cuvântul de sfârşit al cronicii, îşi demonstrează veleităţile poetice prin prea mărirea fiinţei sale şi a neamului din care se trage, iar Anonymus face ceea ce ştie cel mai bine să facă: îl copiază. (!)

14) Ce să mai spun !
*
Dacă până la cap. VII al cronicii sale Anonymus şi-a urmat învăţătorul, din acest moment el îşi urmează calea proprie, ignorând cu bună ştiinţă informaţiile prezentate de către Iordanes în continuarea cronicii lui.
În prezentarea Sciţiei, Iordanes menţionează că “…în interior(ul) (Sciţiei) este Dacia, întărită de prăpăstioşii Alpi în formă de cunună…”, iar aceasta era locuită de către geţi (care) “…au fost cei mai înţelepţi şi aproape la fel cu grecii, precum ne asigură Dio, care a scris în greceşte istoria şi analele acestora. El spune că ei au fost numiţi mai întâi tarabosti, iar apoi pileati, aceştia fiind cei mai de neam dintre ei, din care îşi alegeau regii şi preoţii. Pînă într-atît au fost lăudaţi geţii, încît s-a spus că la ei s-a născut Marte, pe care fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde şi Vergiliu spune: Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice şi că aceşti geţi aveau regi precum Antirus, Gudila, Burebista, Coryllus şi Diurpaneus.
Aceste informaţii erau pentru Anonymus auto – interzise, el urmându-şi cursul de aureolare al lui Almus şi a asociaţilor lui. Cu toate acestea, existenţa românilor în Pannonia şi Transilvania este confirmată de însuşi Anonymus care, în scopul glorificării puterii războinice a ungurilor, ne prezintă luptele acestora cu populaţia băştinaşă şi conducătorii acestora.

Componenţa ulterioară a textului “gestei” se focalizează pe:
• luptele duse de unguri împotriva rutenilor (ruşilor kieveni), care erau conduşi de cneazul Oleg;
• luptele duse împotriva ducelui Galiţiei (teritoriu împărţit actual între Ucraina şi Polonia);
• intrarea maghiarilor în Câmpia Pannonică;
• începutul conflictului dintre maghiari şi ducele Salanus;
• conflictul dintre Almus şi “ducele” de “Loborcy”;
• încheierea unui armistiţiu între Arpad şi Salanus;
• luptele duse de Arpad, prin Zobolsu, împotriva ducelui Menumorut în Bihor;
• luptele dintre Tuhutum şi Gelu Blacu în Transilvania;
• luptele duse de unguri împotriva ducelui Salanus în Câmpia Pannoniei;
• iniţierea campaniilor de jaf şi extindere a dominaţiei în Moravia şi Boemia, slavii apuseni fiind conduşi de ducele Zubur;
• reluarea conflictului militar dintre maghiari şi ducele Salanus, acesta fiind sprijinit de către ţarul Simeon al bulgarilor;
• conflict militar între maghiari şi armatele ţarului bulgar Simeon I cel Mare;
• campanii de jaf ale maghiarilor în Serbia şi Croaţia;
• luptele duse de Arpad contra ducelui Glad în Banat;
• campanii de jaf ale maghiarilor în Macedonia, Serbia, Albania şi Grecia;
• luptele duse de maghiari împotriva soldaţilor din garnizoana Veszprem;
• iniţierea unor noi campanii de jaf în Pannonia;
• reluarea războiului între maghiarii conduşi de către Usubuu, Velec şi Menumorout;
• iniţierea unor noi campanii de jaf în Italia, Franţa, Germania şi Spania;
• începutul conflictelor militare cu germanii conduşi de regele Conrad I şi ulterior de Otto I cel Mare.

Toate aceste evenimente sunt prezentate cu lux de amănunte de către Anonymus, confirmându-se astfel preluarea de către acesta a unor informaţii din cronicile anuale (după cum însuşi afirmă) şi a altor documente istorice.
Concluzionând, putem afirma că “gesta” este formată din două părţi, una preluată de la Iordanes şi îmbogăţită cu legende şi fabulaţii, iar cealaltă parte documentată pe baza unor izvoare existente în cancelaria regală maghiară la acea vreme şi confirmată de alte cronici ale timpului. În tot textul, Anonymus evită sau ignoră cât se poate de elegant să amintească despre valahi, ba chiar identificându-i cu romanii, cumanii sau bulgarii. Evident că şi conducătorii acestora sunt de origine bulgară: Salanus, Kean, Menumorut, sau cumană: Glad. Ciudat este fapul că îl pomeneşte ca blac pe Gelu, dacă o fi fost sau nu o fi fost ?!

Ce să mai vorbesc, haideţi să derulăm împreună: “Cronica Notarului Anonim despre Faptele Ungurilor”.

CRONICA NOTARULUI ANONYMUS

ANONIMUS
Notarul regelui Bela
FAPTELE UNGURILOR
Începe prologul în faptele ungurilor

P. numit magister şi odinioară notar al foarte gloriosului Bela, rege al Ungariei de bună amintire, prea iubitul său prieten N., bărbat onorat şi învăţat în ştiinţa artei literare, salutare şi împlinirea cererii sale.
Pe când odinioară, când eram împreună la studiul şcolar şi în istoria troiană, pe care eu, îmbrăţişând-o cu foarte mare dragoste din cărţile lui Dares Frigius şi ale altor autori, aşa cum o auzeam de la profesorii mei, compusesem într-un singur volum, în stilul meu, şi o citeam cu egală voinţă, mi-ai cerut, aşa cum scrisesem istoria troiana şi războaiele grecilor, tot astfei să-ţi scriu genealogia regilor Ungariei şi a nobililor săi, cum au descins din ţara scitică cele 7 principale persoane care se numesc hetumoger sau cum este ţara scitică şi cum s-a născut ducele Almus sau de ce primul duce al Ungariei se numeşte Almus, de la care s-a tras originea regilor ungurilor sau câte regate şi regi şi-au subjugat sau de ce poporul plecat din ţara scitică este numit unguri în graiul străinilor, iar în limba proprie mogeri. I-am promis, desigur, că o voi face, dar fiind împiedicat de alte treburi, era să uit, acum din păcate, de promisiunea mea, dacă nu mi-ai fi amintit prin scrisoarea ta să-mi achit datoria.
Deci, amintindu-mi de dragostea ta, deşi sunt împiedicat de diferitele treburi ale acestui secol anevoios, totuşi m-am apucat să fac ceea ce mi-ai recomandat să fac şi după tradiţia diferiţilor istoriografi, sprijinit de ajutorul graţiei divine, socotind să nu fie dat uitării pentru urmaşi până la ultima generaţie.
Deci, am aflat că lucrul cel mai bun este să-ţi scriu adevărat şi simplu, pentru ca cititorii să poată cunoaşte cum s-au petrecut faptele. Şi dacă atât de nobilul neam al Ungariei ar auzi, ca prin vis, de începuturile generaţiei sale şi de toate faptele curajoase ale lor din poveştile false ale ţăranilor sau din cântarea guralivă a glumeţilor, ar fi foarte nedemn şi destul de ruşinos. Prin urmare, este mult mai bine să se afle adevărul în mod deosebit din descrierea sigură a scrierilor şi din interpretarea clară a faptelor istorice.
Prin urmare, fericită este Ungaria, căreia i s-au dat diferite daruri. Căci, să se bucure în toate zilele de serviciul scriitorului ei. Pentru că are începutul genealogiilor regilor săi şi a nobililor, despre care regi să fie laudă şi onoare eternă regelui şi maicii sale sfânta Maria, prin graţia căreia regii Ungariei şi nobilii să aibă conducerea cu sfârşit fericit acum şi în vecii vecilor. AMIN.

———————————————————————————————————————-

Spre înţelegere:
Anonymus era o persoană instruită, educată şi cultă de la curtea regelui maghiar Bela, fiind, după cum afirmă el (!?), notar regal. Cunoştinţele lui erau destul de vaste, dacă avem în vedere modul cum insistă asupra cunoştinţelor căpătate despre istoria grecilor şi a evenimentelor petrecute în timpul războiului troian.
Asumându-şi rolul de istoric, face precizarea că nu s-a luat după “poveştile false ale ţăranilor” şi nici după “cântarea guralivă a glumeţilor”, istoria lui bazându-se pe documente anterioare din cancelaria regală, respectiv cronicile anuale, pe care le-a folosit. Totuşi expunerea lui nu va fi una clasic istorică, ci se va folosi de moda timpului de a prea mării personajele şi faptele în scopul creeri unei aureole legendare asupra descendenței maghiarilor.
Pentru a înţelegere spaţialitatea geografică în care se desfăşoară acţiunea Gestei, trebuie să precizăm de la început că însuşi Anonymus menţionează în textul lui că a preluat din cronicele vechi toponimele şi hidronimele aşa cum le-au dat ungurii (!). Astfel, denumirile de locuri şi localităţi, ape şi munţi au fost preluate de la băştinaşi în forma lor originală şi adaptate pronunţiei limbii maghiare din acele timpuri. Spre înţelegere şi orientare geografică am trecut în paranteză denumirea modernă a toponimului sau hidronimului prezentat în text.
Chiar din această introducere Anonymus ne face cunoştinţă cu personajul principal al “Gestei”, ducele Almus, care descinde din hetumoger. Traducerea acestui cuvânt este aleatorie, G. Popa–Lisseanu formulându-l ca “şapte maghiari” din maghiarul het = şapte, moger=maghiari, iar Paul Lazăr Tonciulescu identificându-l cu het=şapte, moger=sămânţă, seminţie, respectiv: 7 triburi / 7 seminţii, variantă care mi se pare mai aproape de adevăr, având în vedere şi faptul că sunt asociaţi un număr de 7 conducătorii maghiari: Arpad, Eleud, Cundu, Ound, Tosu, Huba şi Tuhutum, care îşi conducea, fiecare, propriul trib.
————————————————————————————————————————

Cap. I Despre Scithia

Aşadar, Scithia este o ţară foarte mare care se numeşte Dentumoger; spre răsărit hotarul ei se întinde de la partea nordică până la Marea Neagră, în spate are un fluviu care se numeşte Thanais (râul Don), cu bălţi mari, unde se găsesc din belşug peste măsură de mulţi zobolini, astfel că de aici nu numai nobilii şi oamenii de jos se îmbracă, dar chiar şi văcarii şi porcarii şi păstorii îşi împodobesc vesmintele lor în acea ţară. Căci aici abundă aurul şi argintul şi în fluviile acelei ţări se găsesc şi mărgăritare. Iar în partea răsăriteană, vecină cu Scithia, au fost popoarele Gog şi Magog, pe care le-a înconjurat Alexandru cel Mare. Dar ţara scitică este foarte întinsă în lungime şi lăţime. Iar oamenii care o locuiesc se numesc popular, până în ziua de azi, Dentumoger şi niciodată n-au fost supuşi puterii vreunui împărat. Căci sciţii sunt un popor mai vechi şi puterea Sciţiei este spre răsărit, aşa cum am spus mai sus. Şi primul rege al Sciţiei a fost Magog, fiul lui Iafet. Şi acel popor este numit Moger de la regele Magog. Chiar şi de la viţa acestui rege se trage Attila, cel mai renumit şi mai puternic rege, care, în anul 451 de la întruparea Domnului, descinzând din ţara scitică, a venit cu o mână puternică în ţara Pannoniei şi, după ce a gonit pe romani, a ocupat regatul. Şi şi-a construit o reşedinţă regală lângă Dunăre, mai sus de Apele Calde şi în primul rând a pus să se renoveze toate construcţiile vechi pe care le-a găsit acolo şi a construit de jur împrejur un zid foarte puternic, care acum este numit în limba ungară Buduvar, iar la teutonici este numit Ecilburg.
Ce să mai spun? Să urmărim cursul istoriei.
Dar, după un timp îndelungat, din neamul aceluiaşi rege Magog descinde Ugek, tatăl ducelui Almus, de la care îşi trag originea regii şi ducii Ungariei, după cum se va spune în cele ce urmează. Căci sciţii sunt, după cum am spus, popoare mai vechi, despre care istoricii care au scris faptele romanilor, spun astfel: că naţiunea scitică ar fi fost foarte inteligentă şi blândă, care nu a lucrat pământul şi aproape că nu există nici o ticăloşie între ei. Căci, în realitate, ei nu aveau case lucrate printr-un meşteşug, ci numai corturi lucrate din pânză. Ei mâncau carne şi peşte şi lapte şi miere şi aveau multe farduri. S-au îmbrăcat chiar cu piele de samur şi de alte animale sălbatice. Aveau aur şi argint şi pietre preţioase aşa cum sunt pietricelele, căci se găseau în fluviile acelei ţări. Nu râvneau la lucruri străine, pentru că toţi erau bogaţi, având multe animale şi alimente îndeajuns, căci nu erau desfrânaţi, ci fiecare îşi avea doar numai o soţie. Mai târziu însă poporul amintit, obosit în război, a ajuns la atâta cruzime încât unii istoriografi spun că, mânaţi de mânie, ar fi mâncat carne de om şi ar fi băut sânge de om. Şi cred, cât îi cunoaşteţi până acum după faptele lor, că a fost un neam viguros. Căci neamul scitic n-a fost subjugat de nici un popor.
Dar pe Darius, regele perşilor, sciţii l-au făcut să fugă cu mare ruşine şi Darius şi-a pierdut acolo 80.000 de oameni şi astfel a fugit în Persia cu mare teamă. De asemenea, sciţii au ucis pe Cirus, regele perşilor cu 330.000 de oameni. De asemenea, sciţii au gonit cu ruşine pe însuşi Alexandru cel Mare, fiul regelui Filip şi al reginei Olimpiada, care subjugase, luptând, multe regate. Întradevăr, neamul scitic era aspru în a suporta orice muncă şi sciţii erau de statură mare şi tari în război. Căci nu avuseseră nimic pe lume ca să se teamă că vor pierde pentru injuria adusă lor.
Când însă sciţii obţineau o victorie, nu voiau nimic din pradă ca cei existenţi din urmaşii lor, ci căutau dintr-asta numai glorie. Şi, în afară de Darius şi Cirus şi Alexandru, n-a fost auzit nici un neam din lume să intre în ţara lor. Într-adevăr, neamul scitic menţionat era aspru la luptă şi iute urcat pe cai şi purtau coifuri pe cap şi erau, cu arcul şi săgeţile, mai presus de toate naţiunile lumii şi, că a fost astfel, o cunoaşteţi de la urmaşii lor. Căci ţara scitică, cu cât este mai departe de zona caldă, cu atât este mai folositoare pentru înmulţirea neamului. Şi ori cât ar fi întinsă în totalitate, totuşi n-a fost suficient nici să crească, nici să cuprindă mulţimea popoarelor născute acolo. De aceea, cele 7 persoane principale care se numesc hetumoger, nesuportând îngustimea locurilor, s-au gândit mult să le părăsească. Atunci, aceste 7 persoane principale, ţinând sfat între ele, au hotărât să ocupe pentru sine ţările pe care să le poată locui, să părăsească pământul natal, aşa cum se va spune în cele ce urmează.

———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Pentru a creea o ascendenţă fabuloasă, învăluită în “clarobscurul şi parfumul unor întâmplări magice” (Paul Lendvai – Ungurii), Anonymus îi identifică pe maghiari cu sciţii, transferând gloria războinică a sciţilor de neam indo-iranian asupra ungurilor. Este şi mai interesant faptul că Anonymus insistă pe originea biblică a ungurilor, considerându-l pe biblicul Magog ca pe un conducător al maghiarilor, străbun al lui Attila, iar pe Almus ca descendent al acestuia.
Almus este prezentat însă în cronicile maghiare din secolele XIV şi XV ca un conducător de trib turco-cabar, pe numele lui adevărat Almutzes care, împreună cu triburile maghiare, au pornit spre Câmpia Pannonică. Almus ar fi fost ucis în Erdeuelu / Ardeal de către băştinaşi. Care băştinaşi erau blaci, după cum pomeneşte însuşi Anonymus.
Interesant este faptul că localizarea originii maghiarilor nu este făcută în “Gesta”, Anonymus evitând acest lucru probabil din necunoştinţă de cauză. Problema localizării ţinutului de baştină al maghiarilor a fost studiată de diverşi cercetători. Apare frecvent în studiile cercetătorilor ipoteza formării acestora ca triburi disparate, la vest de lacul Baikal, pe malurile râului Angara, râu cu o mare populaţie de zobolini (samur – o specie de jder cu blana preţioasă).
Se pare că însuşi Anonymus întăreşte acest lucru prin trei afirmaţii: îmbrăcămintea obişnuită a maghiarilor era din blană de zobolini, trăiau în corturi din pânză (specific şi în prezent populaţiilor locale) şi în ţinutul rece şi aspru al stepei siberiene (ţara scitică cu cât este mai departe de zona caldă, este atât mai folositoare pentru înmulţirea neamului).
Datorită exploziei demografice, maghiarii invadează, începând cu sec. I şi II spaţiul cuprins între Munţii Urali şi fluviul Volga, teritoriu dominat de Imperiul Khazar.
Hotărârea lui Almus de a pleca din acest ţinut se datoreaza şi conflictelor permanante cu triburile pecenege. Astfel, cei 7 conducători iau hotărârea de a se muta iniţial în Atelkuz (ţara dintre râuri), ţinut cuprins între Prut şi Nistru, iar apoi, tot sub presiunea triburilor pecenege, în Câmpiile Pannonice.
În partea a doua a cronicii, Anonymus, vorbind despre sciţi, pomeneşte de războaiele duse de către aceştia cu regii Cyrus cel Mare, Darius, Filip Macedoneanul şi Alexandru cel Mare. Anonymus cunoştea foarte bine aceste evenimente desfăşurate, în parte, pe parcursul istoriei geto-dacilor, din Istoria lui Herodot sau/şi lucrările lui Arrian (Anabasis), Diodorus şi Iordanes. Furtul istoriei de la un popor şi însuşirea lui de către alte popoare era, în evul mediu, un lucru oficial şi permis. Ceea ce este important de relevat în informaţia dată de Anonymus este faptul că în momentul asumării scrierii istoriei avea la îndemână foarte multe documente din care s-a inspirat sau compilat, încercând să creeze maghiarilor o identitate de “naţiune” cu ascendente istorice vechi, de necontestat…
———————————————————————————————————————–

Cap. II. Pentru ce se numesc unguri

Rămâne să spunem pentru ce poporul ieşit din ţara scitică este numit unguri. Sunt numiţi unguri de la fortăreaţa Hungu, fiindcă, după ce şi-au subjugat pe sclavi, cele şapte persoane principale, intrate fiind în ţara Pannoniei, au rămas acolo mai mult timp. De unde toate naţiunile din împrejurimi numeau pe Almus, fiul lui Ugek, duce de Hunguar şi pe soldaţii săi îi numeau hungari.
Ce să mai spun? Lăsând la o parte toate acestea, să ne întoarcem la lucrarea propusă şi să urmăm calea istoriei şi, după cum vă va dicta sfântul duh, să terminăm lucrul început.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Explicaţia lui Anonymus privind originea numelui de “unguri” prin asimilare cu numele fortăreţei Hung este naivă şi lipsită de orice suport. Se ştie că numele de “ungur” îşi are originea în organizaţia tribală turanică a onogurilor, căreia maghiarii i-au aparţinut multă vreme. Onogur însemna “zece săgeţi”, adică zece triburi. (cf. Paul Lendvai – Ungurii)
Aceşti onoguri sunt semnalaţi în sec. VIII, împreună cu Uzii (Oguzii) în zona Dunării de Jos, în război cu bizantinii, iar mai târziu, ca mercenari ai acestora.
———————————————————————————————————————–

Cap. III. Despre Almus, primul duce.

În anul 819 de la întruparea domnului, Ugek, după cum am spus mai sus, după mult timp, din neamul regelui Magog era un oarecare duce foarte nobil al Sciţiei, care şi-a adus ca soţie în Dentumoger pe fiica ducelui Eunedubelianus, pe nume Emessu. De la care s-a născut un fiu, care a fost numit Almus. Dar s-a numit Almus dintr-o întâmplare divină, deoarece mamei acestuia, pe când era gravidă, i-a apărut în vis o arătare divină în chip de vultur, care, ca şi cum venind la ea, a lăsat-o gravidă. Şi i-a vestit că din uterul ei ar fi ieşit un torent şi din pântecele ei s-ar naşte regi glorioşi, dar nu s-ar înmulţi în ţara sa. Dar fiindcă vis în limba ungară se spune almu şi naşterea aceluia a fost prezisă prin vis, de aceea el însuşi s-a numit Almus. Sau, poate, de aceea s-a numit Almus, adică sfânt, deoarece din neamul acestuia erau să se nască regi şi duci sfinţi. Ce este mai departe?

———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Naşterea lui Almus este prezentată, în sens biblic, ca şi naşterea lui Isus Christos, soţia lui Ugek fiind însărcinată de către un spirit în formă de vultur/uliu şi că acest spirit i-a vestit misiunea istorică a încă nenăscutului ei fiu (Paul Lendvai – Ungurii).
Originea numelui lui Almus este legată de faptul că naşterea lui a fost prezisă prin vis (álom în limba maghiară). Dar numele maghiarizat al lui Almus – Almos însemna de fapt cel somnoros şi nu cel sfânt, după cum afirma Anonymus. Oare Anonymus chiar nu cunoştea limba maghiară ?
———————————————————————————————————————–

Cap. IV. Despre ducele Almus

Dar, după ce ducele Almus s-a născut pe lume, s-a produs o mare bucurie ducelui Ugek şi rudelor sale şi aproape tuturor fruntaşilor Sciţiei, pentru că tatăl său a fost Ugek, din neamul regelui Magog. Căci Almus însuşi era la faţă frumos, dar negru şi avea ochii negri, dar mari, înalt de statură şi svelt. Dar, avea mâini groase şi degete lungi şi Almus însuşi era credincios, binevoitor, generos, înţelept, bun soldat, vesel, îndatoritor faţă de toţi aceia care în acel timp erau soldaţi în regatul scitic. Iar când însuşi Almus a ajuns la vârsta matură, ca şi când harul sfântului duh era în el, deşi păgân, totuşi a fost mai puternic şi mai înţelept decât toţi regii Sciţiei. Şi toate afacerile regatului le îndeplineau în acel timp cu sfatul şi ajutorul lui însuşi. Dar, când ducele Almus a ajuns la etatea matură a tinereţii şi-a adus ca soţie în aceeaşi ţară pe fiica unui anume foarte vestit duce, de la care s-a născut fiul cu numele Arpad, pe care l-a dus cu sine în Pannonia, aşa cum se va spune în cele ce urmează.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Semnificativă este prezentarea fizică a lui Almus de către Anonymus: era la faţă frumos, dar negru şi avea ochii negri, dar mari, înalt de statură şi svelt.
Cronicarul face menţiunea naşterii viitorului duce Arpad care, copil fiind, va începe marea călătorie spre vest.
———————————————————————————————————————

Cap. V. Despre alegere ducelui Almus

Astfel, poporul ungurilor, foarte viguros şi foarte puternic în muncile războaielor, după cum am spus mai sus, îşi trage originea din neamul scitic, care în propriul său grai se numeşte Dentumoger. Şi ţara aceea era foarte plină de multitudinea popoarelor înmultite acolo, încât nu ajungea nici să-i hrănească, nici s-o ocupe, după cum am spus mai sus. Din această cauză, atunci cele şapte persoane principale, care până în ziua de azi se numesc hetumoger, nemaisuferind îngustimea locurilor, după ce au avut între ei un sfat ca să plece din pământul natal ca să ocupe pentru ei pământuri pe care să le poată locui, n-au întârziat să le caute cu arme şi război. Atunci au ales să caute ţara Pannoniei, pe care o auziseră după zvonul răspândit a fi ţara regelui Athila, din al cărui neam s-ar coborî ducele Almus, tatăl lui Arpad. Atunci însăşi cele şapte persoane principale au înţeles printr-un sfat unanim şi drept că nu pot termina călătoria începută dacă nu vor avea peste ei un duce şi un sfătuitor. De aceea, prin voinţa liberă şi consensul comun al celor şapte bărbaţi, şi-au ales un duce şi un sfătuitor pentru fiii fiilor lor până la ultima generaţie, pe Almus fiul lui Ugek, şi cei ce ar descinde din neamul lui, fiindcă ducele Almus, fiul lui Ugek, şi cei ce descinseseră din neamul acestuia erau mai distinşi ca neam şi mai puternici în război. Căci aceste şapte persoane principale erau bărbaţi nobili de neam şi puternici în război, statornici în credinţă. Atunci au spus în deplină voinţă ducelui Almus astfel: Din ziua de azi te alegem pentru noi ca duce şi sfătuitor şi unde te va mâna soarta, acolo te vom urma. Atunci bărbaţii mai sus numiţi, vărsâdu-şi propriul sânge după datina păgână într-un vas, au făcut jurământul pentru ducele Almus. Şi, cu toate că fuseseră păgâni, şi-au păstrat până la moartea lor credinţă jurământului pe care îl făcuseră atunci între ei astfel.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus reia motivaţia plecării din locul de baştină prin suprapopulare, ca rezultat al exploziei demografice. Realitatea istorică este faptul că triburile pecenege îşi continuă luptele de hărţuire împotriva maghiarilor, împingându-i spre vest. În această situaţie critică, Almus primeşte jurământ de credinţă din partea celorlalţi 6 vasali ai săi, pentru a fi urmat oriunde atât el cât şi urmaşul lui.
———————————————————————————————————————–

Cap. VI. Despre jurământul lor

Primul punct al jurământului a fost: ca atâta timp cât va dura viaţa, atât pentru ei, cât şi pentru urmaşii lor, să aibă pentru totdeauna un duce din neamul ducelui Almus. Al doilea punct al jurământul a fost astfel: ca orice bunuri ar putea să dobândescă prin munca acestora, nici unul să nu fie lipsit de aceasta. Al treilea punct ai jurământului a fost astfel: ca aceste principale persoane, care prin libera lor voinţă îşi aleseseră drept căpetenie pe Almus, ei înşişi şi fiii acestora să nu fie lipsiţi în totul niciodată de la consiliul ducelui şi onoarea regatului. Al patrulea punct al jurământului a fost astfel: ca, dacă cineva dintre urmaşii acestora ar fi necredincioşi faţă de persoana ducală şi ar produce discordie între duce şi rudele lui, să se scurgă sângele celui vinovat, după cum s-a vărsat sângele lor la jurământul pe care l-au făcut ducelui Almus. Al cincilea punct al jurământului a fost astfel: ca, dacă cineva dintre urmaşii ducelui Almus şi ai altor persoane principale ar fi voit să încalce jurământul lor, să fie afurisit pentru vecie.
Numele celor şapte bărbaţi au fost acestea: Almus, tatăl lui Arpad, Eleud, tatăl lui Zobolsu, de la care descinde neamul Saac, Cundu, tatăl lui Curzan, Ound, tatăl lui Ete, de la care descinde neamul Calan şi Coisog, Tosu, tatăl lui Lelu, Huba, de la care se trage neamul lui Zemera, al şaptelea Tuhutum, tatăl lui Horca, ai cărui copii au fost Gyyla şi Zombor, de la care descinde familia Moglout, cum se va spune mai jos. Ce să mai zic? Să urmăm cursul istoriei.

———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Cronicarii maghiari medievali afirmă că numărul triburilor maghiare unite de către Almus este de 108. Pe ce criteriu a selectat Anonymus doar numele a şapte conduători? Se vede foarte clar copierea cronicii lui Iordanes.
De la acest capitol Anonymus începe relatarea istorică sprijinită pe documentele şi cronicile existente în cancelaria regală maghiară. Curzan (Kurszan), fiul lui Cundu. este conducătorul maghiarilor în lupta lor de expansiune de la începutul secolului X. În anul 902, după alţi istorici 904, Curzan este invitat de către nobilii bavarezi la un ospăţ la Fischa, lângă Viena. Conducătorul maghiar şi toată suita lui sunt asasinaţi de către bavarezi. Moartea lui Kurszan deschide drumul spre domnie lui Arpad, întemeietorul dinastiei arpadiene, care va conduce Ungaria aproape 400 de ani, între 905 şi 1301.
Istoricii maghiari deformează datele istorice, identificânu-l pe Kurszan ca şi conducător al maghiarilor cu titlul de “kundu”, fără să realizeze că acest termen nu semnifică rangul de conducător, ci numele tatălui său Cundu, cel pomenit în Cronica lui Anonymus. (Paul Lendvai – Ungurii). Aceeaşi ignoranţă va duce şi la echivalarea numelui voievodului Iuliu cel Bătrân cu funcţia de vice-suveran (gyula).
Interesant este faptul că toţi conducătorii enumeraţi de către Anonymus au nume de origine turcă sau mongolă, nu fino-ugrică (maghiară).
———————————————————————————————————————–

Cap. VII. Despre plecarea lor

În anul 884 al întrupării Domnului, după cum se păstrează în cronicile anuale, cele şapte persoane principale, care se numesc Hetumoger, au plecat din ţara Scithia spre apus. Între care ducele Almus, fiul lui Ugek din neamul regelui Magog, bărbat de bună amintire, conducătorul şi sfătuitorul lor, împreună cu soţia şi fiul său Arpad şi cu doi fii ai unchiului său dinspre mamă, Hulic, adică Zuard, şi Cadusa, au plecat din aceeaşi regiune, de asemenea cu o mare mulţime nenumărată a popoarelor asociate. Dar, venind mai multe zile prin locurile pustiite, şi au trecut înot fluviul Etyl (Volga) sezând pe burdufuri după obiceiul păgân şi nicăieri n-au găsit calea unui oraş sau locuinţă. Nici n-au mâncat munca oamenilor, după cum era obiceiul lor, ci s-au hrănit cu carne şi peşte, până când au ajuns în Ruscia (Rusia Kieviană), care se numeşte Sudal. Şi tinerii lor erau aproape în fiecare zi la vânătoare. De unde, din acea zi şi până în prezent, ungurii sunt mai buni în vânat decât celelalte neamuri. Şi astfel ducele Almus, venind cu toţi ai săi, au intrat în Ruscia, care se numeşte Susudal.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Se pare că din acest moment Anonymus începe să părăsească latura legendară a cronicii lui, precizând anul plecării celor 7 triburi spre apus, făcând afirmaţia clară că această dată a găsit-o în cronicele anuale păstrate în cancelaria maghiară a regelui Bela. Anonymus face o confuzie de nume, legat de intrarea maghiarilor în Rusia (Ruscia). La acea dată (cca. 884), cnezatele ruseşti gravitau în jurul Kievului, de unde şi denumirea utilizată până în sec. 12 de Rusia Kieviana. Suzdal era denumirea Principatului lui Vladimir de la acea vreme, principat care a existat timp de două sute de ani, în sec. XII şi XIV. Concluzia firească este că Anonymus şi-a scris cronica la începuturile formării Principatului lui Vladimir – Suzdal, fiind notar al regelui maghiar Bela III (1172 – 1196).
———————————————————————————————————————–

Cap VIII. Despre Rutenia

Dar, după ce au ajuns în părţile rutenilor, au trecut până la cetatea Kyeu (Kiev) fără altă opunere şi, pe când treceau prin cetatea Kyeu (Kiev), plutind peste fluviul Deneper (Nipru), au vrut să-şi subjuge regatul rutenilor. Atunci ducii rutenilor, observând aceasta, s-au temut mult, pentru că auziseră că ducele Almus, fiul lui Ugek, ar fi din neamul regelui Athila, căruia strămoşii lor îi plăteau anual tributuri. Totuşi, ducele de Hyeu (ducele de Kiev), convocând pe toţi fruntaşii săi, după ce au avut între ei un consiliu, au ales să pornească război contra ducelui Almus şi au hotărât că e mai bine să moară în război decât să-şi părăsească regatele proprii şi să fie subjugaţi, fără voia lor, ducelui Almus. Imediat, ducele de Kyeu (ducele de Kiev), după ce a trimis delegaţi, a chemat în ajutor pe cei şapte duci ai cumanilor, prietenii lor cei mai credincioşi. Atunci, aceşti şapte duci, ale căror nume au fost: Ed, Edumen, Etu, Bunger, Ousad, tatăl lui Ursuur, Boyta, Ketel, tatăl lui Oluptulma, după ce au adunat în acelaşi timp nu puţină mulţime de călăreţi, din cauza prieteniei faţă de ducele de Kyeu (ducele de Kiev), în fuga cea mare au venit împotriva ducelui Almus. Şi ducele de Kyeu le-a ieşit în cale cu armata sa şi, cu ajutorul cumanilor, au început să vină cu mulţime de armată contra ducelui Almus. Dar ducele Almus, al cărui ajutor era Sfântul Duh, punându-şi armele, după ce şi-a orânduit linia de luptă, suindu-se pe calul său, mergea încoace şi-ncolo întărindu-şi soldaţii şi, după ce atacul a fost pornit, s-a oprit înaintea tuturor alor săi şi le-a spus: „O, sciţilor şi tovarăşii mei de arme, cei mai viteji bărbaţi, aduceți-vă aminte de începutul călătoriilor noastre, când aţi zis că pământul pe care-l veţi putea locui, îl veţi dobândi cu arme şi război. Aşadar, să nu vă tulburaţi de mulţimea rutenilor şi cumanilor, care seamănă cu câinii noştri. Căci, câinii, imediat ce aud cuvintele stăpânilor lor, nu privesc cu teamă? Deoarece virtutea nu are putere în mulţimea poporului: ci în tăria sufletului. Oare nu ştiţi că un leu pune pe fugă mulţi cerbi, după cum spune un filosof? Dar, lăsând la o parte aceasta, vă voi spune cine de fapt a putut să stea contra soldaţilor Sciţiei? Oare n-au pus pe fugă sciţii pe Darius, regele perşilor şi astfel a fugit în Persia cu teamă şi cu foarte mare dezordine? Şi a pierdut acolo 80.000 de oameni. Sau, oare nu sciţii au ucis pe Cirus, regele perşilor cu 300.000 de oameni? Sau, oare nu sciţii au fugărit chiar pe însuşi Alexandru cel Mare, fiul regelui Filip şi al reginei Olimpiada, care îşi subjugase multe regate prin luptă? De unde, să ne luptăm repede şi cu putere împotriva acestora, care se aseamănă cu câinii noştri şi astfel să ne temem de mulţimea lor ca de mulţimea muştelor”. Auzind aceasta, soldații ducelui Almus s-au întărit mult. Şi imediat au sunat trompetele de război prin părţile şi s-au amestecat liniile de luptă ale duşmanilor din amândouă părţile şi au început să se lupte cumplit între ei. Şi foarte mulţi dintre ruteni şi cumani erau omorâţi. Într-adevăr, numiţii duci ai rutenilor şi cumanilor, văzând pe ai săi că se sfârşesc în război, au luat-o la fugă şi, pentru a-şi salva viaţa, au intrat în cetatea Kyeu (Kiev). Ducele Almus şi soldaţii săi, urmărind pe ruteni şi pe cumani până la cetatea Kyeu (Kiev), şi soldaţii ducelui Almus loveau capetele tunse ale cumanilor ca pe nişte dovleci necopţi. Iar ducii rutenilor şi cumanilor intraţi în oraş, văzând îndrăzneala sciţilor, rămâneau ca muţii.

———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Trebuie să remarcăm prezentarea melodramatică făcută de către Anonymus a discursului lui Almus către oştirea lui. Această formă de prezentare teatrală a faptelor i-a determinat pe cercetătorii maghiari să considere “gesta” drept o fabulaţie; ceea ce nu este cu totul adevărat.
Daca se caută în profunzimea textului, vom vedea că Anonymus are dreptate în prezentarea evenimentelor, bazându-se pe documentele timpului său.
În anul 892, cneazul Oleg al Novgorodului cucereşte Kievul, care devine capitala statului rus din acele timpuri. Maghiarii, în acel an sau după, aveau să invadeze teritoriile ruseşti, intrând în conflict cu cneazul Oleg al Kievului (ducele de Kyeu). Ruşii, aliaţi cu cumanii, posibil să fie pecenegii, deoarece se observă clar confuzia făcută de Anonymus în acest sens, duc lupte sângeroase împotriva maghiarilor.
———————————————————————————————————————–

Cap. IX. Despre pacea dintre duce şi ruteni

Dar ducele Almus şi soldaţii săi, după ce au câştigat victoria, şi-au subjugat ţările rutenilor şi, luându-le bunurile, în a doua săptămână au început a lua cu asalt cetatea Kyeu. Şi când începură să pună scări la zid, văzând ducii cumanilor şi ai rutenilor îndrăzneala sciţilor, se temură mult. Şi după ce înţeleseseră că n-ar fi în stare să se opună, atunci, după ce au trimis soli, ducele de Kyeu (ducelui de Kiev) şi alţi duci ai rutenilor şi, de asemenea, ai cumanilor care au fost acolo l-au rugat pe ducele Almus şi pe principii săi ca să facă pace cu ei. Iar când veniseră solii la ducele Almus şi îl rugaseră ca stăpânii lor să nu fie alungaţi din aşezările lor, atunci ducele Almus, prin consiliul ţinut cu ai săi, astfel a trimis înapoi solii rutenilor pentru ca ducii şi fruntaşii săi să dea pe copiii lor ca ostateci şi să plătească un tribut anual de 10.000 de marce şi pe deasupra hrană, îmbrăcăminte şi alte lucruri necesare. Dar ducii rutenilor, posibil nu de bună voie, totuşi au acordat toate acestea ducelui Almus. Dar l-au rugat pe ducele Almus ca, părăsind ţara Galiciei, să descindă dincolo de pădurea Houos, spre apus, în ţara Pannoniei, care, mai înainte, fusese ţara regelui Athila. Şi le lăudau ţara Pannoniei că este peste măsură de bună. Căci ziceau că acolo se unesc cele mai vestite izvoare ale apelor, Danubius (Dunăre) şi Tyscia (Tisa) şi alte izvoare foarte vestite, pline cu peşti buni. Pe care ţară o locuiesc sclauii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Pentru că, după moartea regelui Athila, romanii spuneau că ţara Pannoniei este păşune, deoarece turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi pe drept se spune că ţara Pannoniei este păşunea romanilor, căci şi acum pasc din bunurile Ungariei. Ce să mai spun?
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Ruşii fac pace cu maghiarii în schimbul obligaţiei de a plăti un tribut anual în bani, copii, hrană şi îmbrăcăminte.
Cetele maghiare trimise ca avangardă spre vest şi sud-vest aveau să descopere Câmpia Pannonică. Acest teritoriu era asemănător cu stepele siberiene, de unde veneau maghiarii.
Anonymus ne informează că în această ţară trăiau în comunitate slavii, bulgarii şi valahii, amintindu-i pe aceştia din urmă ca fiind păstorii romanilor (!), precizând totodată că această ţară/păşune ar fi aparţinut romanilor după moartea regelui Attila.
Excepţional text! Iată o altă dovadă că Anonymus avea cunoştinţe de istorie antică şi premedievală.
Anonymus nu poate nega existenţa valahilor în Câmpia Pannonică, ştiind foarte bine din documentele antice că aici au existat geto-dacii, numiţi de alţi cronicari daci ausonici, care au fost supuşi de către romani şi care au preluat din nou conducerea Pannoniei după retragerea romanilor (271) şi mai apoi, după moartea lui Attila (453).
Ce este remarcabil în acest text este faptul că Anonymus face o afirmaţie extraordinară din punct de vedere istoric legată de valahi, acesta se plânge că ei, în continuare, păşunează pe câmpiile coroanei maghiare (din bunurile Ungariei), adică în vremea lui!
Aceasta este o altă dovadă că şi în jurul anului 1200 valahii şi conducătorii (cnezii) lor încă mai stăpâneau mari teritorii din Câmpia Pannonică.
Ce să mai spun?
———————————————————————————————————————–

Cap. X. Despre cei şapte duci ai cumanilor

Iar ducele Almus şi fruntaşii săi, prin consiliul ţinut între ei, dând satisfacţie cererii ducilor rutenilor, au făcut pace cu aceştia. Atunci ducii rutenilor, adică cei din Kyeu şi Sudal, ca să nu fie alungaţi din aşezările lor, şi-au dat fiii ca ostatici ducelui Almus şi, împreună cu aceştia, au trimis 10.000 de marce şi 1.000 de cai cu şei şi căpestre împodobite după obiceiul rutean şi 100 copii cumani şi 40 de cămile ca să ducă poverile, piei de hermelină şi viezure fără număr şi alte daruri nenumărate. Atunci, ducii cumanilor numiţi mai înainte, adică Ed, Edumen, Etu, Bunger, tatăl lui Borsu, Ousada, tatăl lui Ursuuru, Boyta din neamul căruia descinde Brucsa, Ketel, tatăl lui Oluptulma, când văzură bunătatea ducelui Almus, pe care a făcut-o către ruteni, aruncându-se la picioarele lui Almus de bună voie, s-au supus ducelui Almus zicând: „Din această zi te alegem stăpân şi învăţător pentru noi până la ultima generaţie. Şi oriunde te va duce soarta, acolo te vom urma.” Chiar şi ceea ce au spus cu cuvântul ducelui Almus au întărit prin credinţa jurământului după obiceiul păgânesc. Şi, tot astfel ducele Almus şi fruntaşii săi s-au legat prin jurământ. Atunci cei şapte duci ai cumanilor au admis să vină în Pannonia cu soţiile şi fiii lor, de asemenea cu mare mulţime. Chiar în acest mod mulţi ruteni alăturându-se ducelui Almus, au venit cu el în Pannonia, ai căror urmaşi locuiesc până în ziua de azi prin diferite locuri în Ungaria.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Maghiarii, decimaţi în luptele purtate, aveau nevoie de efective noi ca să-şi completeze armata. În acest sens, acceptă intrarea cumanilor în randurile lor, cumani care, în timp, se vor maghiariza şi se vor stabili în Ungaria.
Această politică de maghiarizare sau convertire la ungarism o explică foarte bine istoricul Paul Lendvai în lucrarea sa “Ungurii”: “De-a lungul secolelor, ungurimea a absorbit, ca să zicem aşa, nu numai popoarele nomade, ca de pildă pecenegii şi cumanii, ci şi nemţii şi slovacii, românii şi croaţii, sârbii şi evrei. Unul dintre cele mai mai uluitoare aspecte ale istoriei ungare – mai târziu minimalizat sau pur şi simplu trecut sub tăcere de istoriografii naţionalişti – este acela că făuritorii mitului național, mult cântaţii eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici şi militari ai luptei pentru libertate împotriva Habsburgilor, unele figuri proeminente ale literaturii şi stiinţei au fost, în întregime sau parţial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă”.
———————————————————————————————————————–

Cap. XI. Despre cetăţile Lodomer şi Galicia

Atunci ducele Almus şi celelalte persoane principale care se numesc hetumoger şi, de asemenea, ducii cumanilor, împreună cu rudele şi familiile şi slugile lor, au plecat din Kyeu (Kiev) şi, sub călăuzirea rutenilor kievieni, au venit până la cetatea Lodomer. Dar ducele din Lodomer şi fruntaşii săi au ieşit înaintea ducelui Almus la hotarul regatului cu diferite daruri preţioase şi, din proprie iniţiativă, i-au deschis cetatea Lodomer. Şi ducele Almus a rămas în acel loc cu toţi ai săi timp de trei săptămâni. Dar, în a treia săptămână, ducele din Lodomer i-a dat ducelui Almus ca ostateci pe cei doi fii ai săi, împreună cu toţi fiii iobagilor săi. Şi, pe deasupra, i-a prezentat, atât ducelui cât şi fruntaşilor săi, două mii de marce de argint şi o sută de marce de aur topit, cu nenumărate piei şi îmbrăcăminţi nobile şi trei sute de cai cu şei şi hamuri şi douăzeci şi cinci de cămile şi alte daruri nenumărate. Şi în a patra săptămână, ducele Almus, împreună cu ai săi, a venit în Galicia: şi aici şi-a ales loc de odihnă pentru sine şi ai săi. Când a auzit aceasta, ducele Galiciei a venit cu toţi ai săi desculţi în întâmpinarea ducelui Almus şi a prezentat diferite daruri spre folosul ducelui Almus şi, deschizând porţile cetăţii Galicia, l-a primit cu ospitalitate ca pe propriul său stăpân şi i-a dat ca ostatec pe unicul său fiu împreună cu ceilalţi fii ai fruntaşilor regatului şi i-a dăruit, atât ducelui cât chiar şi tuturor ostaşilor săi, zece cai de călărie foarte buni şi trei sute de cai cu şei şi trei sute de marce de argint şi două sute de marce de aur şi haine boiereşti. Dar, după ce ducele Almus a avut un loc de odihnă timp de o lună în Galicia, atunci ducele Galiciei şi ceilalţi tovarăşi ai săi, ai căror fii erau daţi ca ostateci, au început astfel să-l roage pe ducele Almus şi pe nobilii săi ca să descindă dincolo de Howos spre apus în ţara Pannoniei.

*

Căci le spuneau astfel, că ţara aceea (Pannonia) ar fi foarte bună şi acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare, al căror nume ar fi, după cum noi am spus mai sus, Danubius (Dunăre) , Tyscia (Tisa) , Wag , Morisius (Mureş), Crisius (Criş), Temus (Timiş) şi altele, ţară care fusese chiar mai înainte ţara regelui Athila. Şi prin moartea aceluia principii romani au ocupat ţara Pannoniei până la Dunăre, unde şi-au aşezat păstorii lor. Dar ţara care se află între Tisa şi Dunăre a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, până la hotarul rutenilor şi polonezilor şi a făcut să locuiască acolo pe sclavi şi pe bulgari. Iar ţara care este între Tisa şi pădurea Igfron, care se află în Erdeuelu, de la fluviul Mureş până la fluviul Zomus (Someş), o ocupase pentru sine ducele Morout, al cărui nepot este numit de unguri Menumorout, fiindcă avea mai multe iubite, şi ţara aceea o locuiseră neamurile care se numesc cozar. Dar ţara care este de la fluviul Morus (Mureş) până la castrul Urscia (Orşova) o ocupase un oarecare duce cu numele Glad, ieşit din cetatea Budyn (Vidin) cu ajutorul cumanilor, din ai cărui urmaşi s-a născut Ohtum, pe care, mult mai târziu după aceea, în timpul sfântului rege Ştefan, Sunad, fiul lui Dobuca, nepotul regelui, l-a omorât în cetatea sa de lângă Mureş, deoarece a fost în toate răsvrătit regelui numit mai înainte. Căruia, chiar regele mai sus numit, pentru bunul său serviciu, i-a dăruit o soţie şi cetatea Ohtum cu toate anexele sale, după cum este obiceiul bunilor stăpâni să-şi răsplătească pe cei credincioşi, care cetate este acum numită Sunad.(Cenad-Morisena) Ce să mai spun?

———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
În prima parte a capitolului, Anonymus ne prezintă cucerirea a două cetăţi din principatul lui Wladimir, din regiunea Wolhynia – Galiţia. Rutenii acceptă şi ei plata unui tribut anual către Almus, cu condiţia părăsirii de către Unguri a teritoriilor lor.
Partea a doua a capitolului face o prezentare a Ţării Pannoniei şi a Transilvaniei din punct de vedere geografic, cu specificarea poziţiei cnezatelor existente în regiune.
Ţara dintre Tisa şi Dunăre (respectiv Câmpia Pannonică) este administrată de către Kean, mare duce al Bulgariei, bunicul lui Salanus.
Ţara dintre Tisa şi Munţii Carpaţi (pe direcţia vest-est), situată între râurile Mureş şi Someş (pe direcţia sud-nord, cu specificaţia că se află în Erdeulu–Ardeal), este condusă de către ducele Morout, bunicul lui Menumorout.
Ţara dintre râul Mureş şi până la Dunăre (castrul Orşova) este condusă de cneazul Glad, strămoşul lui Ohtum.
Anonymus face, pentru a doua, oară precizarea că la venirea maghiarilor pe aceste teritorii exista o populaţie foarte numeroasă, alcătuită din slavi, bulgari şi valahi. Mai menţionează o a patra populaţie din cnezatul lui Morout: “cozarii”. Posibil ca această populaţie de origine khazara să fi ajuns înainte de maghiari pe aceste teritorii (G. Popa – Lisseanu).
Istoricii maghiari actuali extind lista acestor populaţii din Transilvania, afirmând că la data “descălecatului” lor, aici existau şi avarii.

Ori în secolul al IX-lea, la data “descoperirii” Transilvaniei de către maghiari, avarii erau doar istorie, în anul 803, hanul bulgar Krum îi învinsese într-o bătălie decisivă, desfinţând regatul avar. Harta prezentată insistent de către istoricii maghiari privind populaţiile europene existente în secolul al IX-lea abundă de erori. Se remarcă poziţionarea avarilor îin spaţiul Transilvănean şi Câmpia Panonică, ca şi prezenţa vlahilor şi a brodnicilor la sud de Carpaţi. Brodnicii erau populaţie valahă din zona Modovei şi nu din Oltenia actuală. Și aceiași istoricii mai “inventează” o ţară, “Horvatorsag”, ţara lui Horvat, care ar fi fost în jurul anilor 870, dar care existențial, nu este susţinută de nici un fel de dovezi arheologice sau documentare.
Referitor la conducătorii acestor cnezate sau voievodate din spaţiul transilvănean şi în Câmpia Pannonică, Anonymus are opinii foarte diferite: Kean este mare duce al Bulgariei, Morout ocupase ţara pentru sine (!), iar Glad, un oarecare duce. Se vede din nou dorinţa de ignorare a existenţei valahilor în regiune. Chiar şi specificaţia locuirii ţării de către slavi, bulgari şi valahi o face sub o rezervă.
Legat de conducătorii prezentaţi de cronicar, vom face câteva precizări, pentru buna înţelegere a istorisirilor ulterioare.
Kean, în opinia lui G. Popa-Liseanu este un nume generic de funcţie “Kahan = han”, respectiv titulatura conducătorilor bulgari. Ipoteza este susţinută şi de Anonymus, care se referă la Kean ca fiind “marele duce al Bulgariei”. Aşa că nu cunoaştem, în fond, numele real al acestui conducător.
Totuşi se pune întrebarea de ce cronicarul îi prezintă pe bunic şi pe nepot cu forma latinizată a numelui: Keanus si Salanus ? (!).
Voievozii ardeleni Morout şi Menumorout sunt prezentaţi fără să facă nici o aluzie la naţionalitatea lor. Este interesant că Anonymus pune în balanţă “seriozitatea” şi “corectitudinea” lui Almus versus Menumorout. În cap. I al lucrării, autorul insistă pe faptul că Almus nu era desfrânat şi avea numai o “soţie”, faţă de Menumorout care avea multe iubite (amicas) (!), acest lucru fiind considerat de Anonymus o problemă gravă de moralitate. Se ştie de faptul că dacii aveau mai multe neveste, pe timpurile lor era o ruşine pentru un bărbat să aibă mai puţin de 10 femei, fiind considerat sărac şi, prin urmare, incapabil să-şi întreţină o familie. Ne punem acum întrebarea: cărei naţii îi aparţine Menumorout ?
În schimb Glad este prezentat ca un “oarecare duce”, omiţându-se neamul căruia îi aparţine. Anonymus face istorie în avans, prezentând situaţia lui Ohtum, descendentul lui Glad, care va intra în conflict teritorial cu regele maghiar Ştefan I. Legat de Glad, cronicarul aminteşte că acesta a “ieşit din cetatea Budyn (Vidin) cu ajutorul cumanilor”, respectiv că nu era cuman, ci aliat cu cumanii şi creştinat la biserica ortodoxă (ieşit) din Vidin.
———————————————————————————————————————–

Cap. XII. Cum au intrat în Pannonia

Dar ducele Almus şi fruntaşii săi, fiind liniştiţi de sfatul rutenilor, au făcut cu ei o pace foarte puternică. Căci ducii rutenilor, ca să nu fie alungaţi din lăcaşurile lor, şi-au dat copiii ca ostateci, aşa cum am spus mai sus, împreună cu daruri nenumărate. Atunci ducele Galiției a sfătuit să meargă înainte două mii de arcaşi şi trei mii de ţărani care să le pregătescă drumul prin pădurea Hovos până la hotarul Hung. Şi au încărcat toate vitele de povară ale acestora cu alimente şi alte lucruri necesare şi le-au dăruit nenumărate vite pentru hrană. Atunci, cele şapte persoane principale, care se numesc hetumoger, şi aceşti şapte duci ai cumanilor, al căror nume l-am spus mai sus, au plecat din Galiţia în ţara Pannoniei împreună cu rudele şi supuşii şi slujnicele, cu sfatul şi ajutorul rutenilor. Şi astfel, venind prin pădurea Hovos, au descins în părţile Hungului. Şi, prin faptul că au ajuns acolo, locul, pe care l-au ocupat la început, l-au numit Muncas, pentru că au ajuns cu foarte mare efort în ţara pe care au adoptat-o pentru ei. Atunci au rămas acolo 40 de zile pentru relaxarea efortului lor şi le-a plăcut ţara mai mult decât se poate spune, dar sclavii locuitori ai ţării, auzind de venirea acestora, s-au temut foarte tare şi s-au supus de bună voie ducelui Almus, deoarece auziseră că ducele Almus descinde din neamul regului Athila. Şi, chiar dacă fuseseră oamenii lui Salanus, totuşi serveau cu mare onoare şi teamă ducelui Almus toate cele ce sunt necesare pentru hrană, oferindu-se aşa cum se cuvine stăpânului său. Şi o astfel de teamă şi groază se năpusti asupra locuitorilor ţării şi se linguşeau pe lângă duce şi fruntaşii săi, ca şi sclavii la proprii lor stăpâni. Şi le lăudau fertilitatea acelei ţări şi povesteau în ce fel, după moartea regelui Athila, marele Kean, strămoşul ducelui Salanus, duce plecat din Bulgaria, ocupase acea ţară cu ajutorul împăratului grecilor. În ce chip, chiar şi sclavii au fost aduşi din țara Bulgariei la hotarul rutenilor şi în ce fel acum Salanus, ducele acestora, îi ţine pe ei şi pe ai lor şi cât de mare putere ar fi (avea) asupra vecinilor săi.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
În acest capitol, Anonymus, după ce face o scurtă recapitulaţie a conflictul cu rutenii, povesteşte despre intrarea ungurilor în Ţara Pannoniei şi întâlnirea lor cu populaţia băştinaşă, condusă de către ducele Salanus.
Autorul precizează că strămoşul lui Salanus, Keanus, era un mare duce plecat din Bulgaria şi care ocupase Pannonia cu ajutorul împăratului bizantin.
Nu există nici o dovadă a ocupării Câmpiei Pannonice de către bulgari, aceştia s-au aşezat în zona actualei Bulgarii prin hanul Asparuh, formând primul mare imperiu bulgar. Fratele acestuia, Kuber, avea să ocupe cu un alt grup de triburi bulgare, actuala Macedonie, unde au fost însă repede asimilaţi de slavi. Chiar dacă au existat cete de bulgari care au pătruns spre nordul Dunării, aceştia au fost repede asimilaţi de către populaţiile băştinaşe, în cazul nostru, valahii şi slavii.
Anonymus motivează plecarea lui Keanus din Bulgaria doar cu specificaţia că acesta a fost sprijinit de către împăratul bizantin. Ori se ştie că între bulgari şi bizantini, la începuturile aşezării lor în Balcani, a fost o situaţie încordată, rezolvată de cele mai multe ori pe cale armată. Se pune astfel întrebarea dacă acest Kean era bulgar, slav sau valah. Important este faptul că el s-a dus în Câmpia Pannonică cu o comunitate de slavi, unde a ocupat pentru “sine” un mare teritoriu, în deplină înţelegere cu populaţia băştinaşă.
Dar să ne amintim de faptul că la acea vreme, în sudul Dunării era o populaţie foarte mare de valahi. Mutările frecvente de populaţie din nordul Dunării, făcute de către romani, au creeat o comunitate geto-dacică compactă, dar şi răspândită în cea mai mare parte a peninsulei Balcanice.
Anonymus menţionează continuitatea conducerii spiţei lui Keanus prin nepotul lui Salanus. Semnificativ este faptul că ambii au numele latinizat, ceea ce ne duce automat la faptul că aceştia, posibil, vorbeau o limbă de origine latină.
———————————————————————————————————————–

Cap. XIII. Despre fortăreaţa Hung

Atunci ducele Almus şi fruntaşii săi, auzind acestea, au fost devenit mai bucuroşi în mod obişnuit şi au călărit la fortăreața Hung ca s-o cucerească. Şi, în timp ce-şi aşezau tabăra lângă ziduri, atunci comitele acelei fortăreţe cu numele Loborcy, care în limba lor se spune duca, pornind în fugă, s-a grăbit spre fortăreața Zemlun. Pe care ostaşii ducelui, urmărindu-l <şi> prinzându-l lângă un oarecare fluviu, l-au spânzurat cu un laţ în acel loc. Şi din ziua aceea fluviul acela l-au numit cu numele aceluiaşi Loborcy. Atunci ducele Almus şi ai săi, intrând în fortăreața Hung, au făcut mari jertfe de animale pentru zeii cei nemuritori şi au celebrat prin jertfe timp de patru zile. Dar a patra zi, ţinând sfat şi primind jurământul tuturor alor săi, ducele Almus, fiind încă în viaţă, l-a numit duce şi sfătuitor pe Arpad, fiul său. Şi a fost numit Arpad duce al Ungariei şi de la Hungu toţi ostaşii săi au fost numiţi hunguari după limba străinilor şi acea numire durează până în prezent în toată lumea.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Să încercăm să ne reamintim traseul făcut de unguri de la plecarea lor din ţinuturile Donului (Atelkuz). Maghiarii urcă spre nord, unde dau peste cetatea Kievului, îşi urmează drumul spre Galicia, partea sudică a Ucrainei şi intră prin nordul actualei Ungarii în Câmpia Pannonică. În drumul lor au evitat intrarea prin Moldova şi Transilvania. Ne punem intrebarea: de ce? munţii şi pădurile de nepătruns şi/sau populaţia existentă în aceste locuri ?!
La intrarea în Câmpia Pannonică, la frontiera ruteno-panonică dau peste o fortăreaţă (castru) numită Hung şi condusă de un comite, ducele local stăpânitor al fortăreţei Loborcy. Din păcate nu se cunoaşte numele comandantului fortăreţei şi nici identitatea lui ca naţie. În lupta dintre duce şi maghiari, “comitele” îşi pierde viaţa, fiind asasinat.

———————————————————————————————————————–

Cap. XIV. Despre ducele Arpad

În anul 903 de la întruparea Domnului, ducele Arpad, trimiţându-şi armatele sale, a ocupat pentru sine ţara care este între Tisa şi Budrug până la Ugosa împreună cu toţi locuitorii şi a asediat fortăreaţa Borsoa şi a treia zi a cuprins-o luptând, i-a distrus zidurile şi pe ostaşii ducelui Salanus, pe care i-a găsit acolo, a ordonat să-i ducă legaţi în lanţuri în fortăreaţa Hung. Şi, în timp ce ar fi locuit aici văzând bogăția în tot felul de animale şi marea mulţime a peştilor din fluviile Tisa şi Budrug, ducele Arpad şi ai săi au apreciat ţara mai mult decât se poate spune. Dar, mai apoi, în timp ce Salanus ar fi auzit de la ai săi, scăpaţi prin fugă, toate cele ce s-au pregătit, n-a avut curajul să ridice mâna. Dar, trimiţându-şi soli după obiceiul bulgăresc, a început, după cum este obiceiul lor, să ameninţe şi a salutat oarecum cu derâdere pe ducele Arpad al Ungariei şi pe ai săi, i-a numit în râs hunguari şi a început să se mire în tot felul cine ar fi şi de unde ar veni care ar fi să facă astfel de acte de îndrăzneală. Şi le-a cerut ca să îndrepte faptele lor rele şi să nu îndrăznească în nici un fel să treacă fluviul Budrug, ca nu cumva, venind el însuşi cu ajutorul grecilor şi bulgarilor, înapoindu-le în schimb din faptele rele ale acestora, cu greu să lase pe cineva, care, întorcându-se acasă, ar anunţa bucuria salvării. Dar, venind solii ducelui Salanus la fortăreața Zemlin şi trecând fluviul Budrug, au ajuns a doua zi la ducele Arpad. Dar a treia zi salutară pe ducele Arpad în numele stăpânului lor şi au vestit ducelui Arpad însărcinările acestuia. Dar ducele Arpad, ascultând soliile trufaşului duce Salanus, nu cu fapte, ci umilitor, i-a răspuns zicând: „Deşi strămoşul meu, prea puternicul rege Athila, a locuit ţara care se află între Dunăre şi Tisa până la hotarul bulgarilor, pe care el însuşi o are. Totuşi eu, nu din cauza unei oarecare teamă faţă de greci sau bulgari, că n-aş putea să le rezist, ci din cauza prieteniei ducelui vostru Salanus cer din dreptul meu o părticică pentru turmele mele, adică pământul până la fluviul Louiou şi pe deasupra cer de la însuşi regele vostru să-mi trimită din bunăvoinţa aceluiaşi două butelcuţe cu apă de Dunăre şi o legătură cu ierburi din prundişurile Olpar pentru a putea proba dacă ierburile prundişurilor Olpar sunt mai dulci decât ierburile sciţilor, adică ale Dentumoger şi apele Dunării dacă sunt mai bune decât apele Thanaisului.” Şi după ce le-a dat acestora solie, i-a îmbogăţit pe aceştia cu diferite daruri şi, după ce le-a câştigat bunăvoinţa, le-a ordonat să se întoarcă în ţara lor. Atunci ducele Arpad, după ce a ținut consiliu, în acelaşi fel a trimis solii săi la ducele Salanus şi i-a trimis 12 cai albi şi 12 cămile şi 12 copii cumani şi ducesei 12 fete rutene foarte înţelepte şi 12 piei de ermeline şi 12 de samur şi 12 mantale imperiale aurite. Şi au fost trimişi în acea solie dintre persoanele cele mai nobile: Oundu, tatăl lui Ethe, şi al doilea Ketel, tatăl lui Oluptulma. Şi al treilea au trimis pe un oarecare ostaş foarte harnic cu numele Tursol, în vederea unei observări, care să cerceteze calitatea pământului şi, întorcându-se mai repede, să informeze pe stăpânului său, ducele Arpad.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus ne comunică anul (903) începerii conflictului dintre Arpad şi ducele Salanus. Conştient de puterea militară superioară a acestuia, Arpad se vede nevoit să câştige bunăvoinţa ducelui, trimiţându-i daruri. Salanus îl ameninţă pe ducele maghiar şi nu uită să-i arunce faptul că poate chema în ajutor bulgarii şi grecii. Remarcabil este textul lui Anonymus, Salanus nu spune că îşi cheamă în ajutor rudele bulgare, ci simplu, pe aliaţii săi bulgari şi greci, acei greci (bizantini) care l-au ajutat pe bunicul lui să se stabilească în Câmpia Pannonică.
Solia trimisă de Arpad la Salanus include şi un spion de meserie (Tursol), special pregătit pentru a observa starea militară şi strategică a lui Salanus.
———————————————————————————————————————–

Cap. XV. Despre fortăreaţa Camarum

Dar trimişii ducelui Arpad, Oundu, tatăl lui Ethe, şi Ketel, tatăl lui Oluptulma, şi Turzol, ostaş cuman, a cărui genealogie s-a sfârşit cu el însuşi, venind la fluviul Budrug, l-a trecut înot în acel loc unde un râu mic izvorând de la Saturholmu se varsă în Budrug. Şi astfel, traversând râul Budrug, în timp ce treceau oarecum veseli peste amintitul râu mic, atunci, datorită inundaţiei apelor, Ketel, împiedicându-i-se calul, s-a scufundat în apă şi a fost scăpat de la moarte, fiind ajutat de asociaţii săi. Atunci acel fluviu a fost numit de asociaţii lui Ketel, în glumă, „râul lui Ketel”. Şi după aceea, ducele Arpad, prin bunăvoinţa sa, a dăruit aceluiaşi Ketel întregul pământ cu locuitorii lui, de la Saturholmu până la fluviul Tulsuoa. Şi nu numai toate acestea, ci chiar i-a dăruit (altele) mai mari decât acestea, deoarece ducele Arpad, după ce şi-a subjugat întreaga ţară a Pannoniei, i-a dat aceluiaşi Ketel, pentru serviciul său foarte credincios, un pământ întins lângă Dunăre, unde se varsă fluviul Wag. Unde după aceea, Oluptulma, fiul lui Ketel, a zidit o fortăreaţă, care s-a numit Camarum. Pentru serviciul acestei fortăreţe, i-a dăruit două părţi, atât din poporul adus cu sine, cât şi chiar din cel câştigat de duce. Unde chiar după mult timp, au fost înmormântaţi însuşi Ketel şi fiul său Tulma, după obiceiul păgânesc. Dar acel pământ, care acum se numeşte Ketelpataka, l-au avut urmaşii acestuia până în timpul regelui Andrei, fiul lui Ladislau cel Pleşuv. Cu toate acestea, regele Andrei (a luat) ca schimb acel loc din două motive, unul fiindcă era util regilor pentru vânătoare, al doilea pentru că îi plăcea ca acele părţi să le locuiască soţia sa, pentru ca să fie mai aproape de locul natal, pentru că era fiica ducelui rutenilor şi se temea de venirea împăratului teutonilor, ca nu cumva să intre în Ungaria spre a răzbuna sângele regelui Petru, cum se va spune în cele ce urmează.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus explică din nou cum a ajuns la denumirile geografice, toponime sau hidronime. Unul din conducătorii maghiari a scăpat de la înec într-un oarecare râu, iar acelui râu i s-a dat automat numele personajului. Numai că acest nume nu mai exista pe vremea cronicarului. De aici apar unele neînţelegeri şi confuzii privind localizarea geografică a munţilor, apelor, oraşelor, etc.
În partea a doua a textului, cronicarul ne prezintă o informaţie mai apropiată vieţii lui. Mai precis, conflictul dintre Petru Orseolo, (rege al Ungariei între anii 1038 – 1041 şi 1044 – 1046), fiul surorii lui Ştefan I şi Andras I (rege al Ungariei între 1046 – 1060), nepot de frate al lui Geza, tatăl lui Ştefan I.
———————————————————————————————————————–

Cap. XVI. Despre Muntele Turzol

Atunci Ound şi Ketel şi, de asemenea, Turzol, traversând călare pădurea pe lângă fluviul Budrug, voind a accepta ca pe o bravură alergând călare pe caii cei mai iuţi, au urcat pe vârful unui munte mai înalt. Pe care, Turzol, ostaş foarte zelos, întrecându-i (pe ceilalţi) a urcat cel dintâi vârful muntelui. Şi acel munte, din acea zi şi până acum, l-au numit Muntele Turzol. Atunci aceste trei căpetenii, văzând peste culmea aceluiaşi munte pământul în toate părţile cât ţinteşte ochiul omenesc, le-a plăcut mai mult decât se poate spune şi în acel loc, după obiceiul păgân, după ce au omorât cel mai gras cal, au făcut o mare petrecere. Tursol, după ce a primit îngăduinţa de la asociaţii săi, după cum era un bărbat curajos şi încrezător în sine, s-a întors la ducele Arpad împreună cu ostaşii săi, ca să-i anunţe utilitatea celui pământ. Ceea ce s-a şi făcut astfel. Dar Ound şi Ketel, călărind în goană foarte repede, plecaţi fiind de pe Muntele Turzol, au găsit în a treia zi pe ducele Salanus în fortăreața Olpar, lângă Tisa. Pe care l-au salutat din partea lui Arpad şi, a doua zi după intrarea în curia sa, i-au prezentat darurile pe care le purtaseră cu sine şi i-au raportat cele încredinţate de ducele Arpad. Ducele Salanus, după ce a văzut darurile şi a ascultat solia, atât a alor săi, cât şi a acestora, s-a făcut mai vesel ca de obicei şi a primit cu bunăvoinţă pe trimişii ducelui Arpad şi i-a îmbogăţit cu diferite daruri. Şi pe deasupra a admis cererile lui Arpad. Dar, în a zecea zi, Ound şi Ketel, după ce şi-au luat rămas bun de la ducele Salanus, au ajuns a se întoarce acasă. Prin care, ducele Salanus a trimis ducelui Arpad două butelcuţe pline cu apă din Dunăre şi o legătură cu ierburi mai bune din prundişurile Olpar, luându-l în râs ca din batjocură, împreună cu diferite daruri. Şi pe deasupra, i-a cedat pământul până la fluviul Souyoy împreună cu locuitorii săi. Atunci Ound şi Ketel, venind mai repede cu solii ducelui Salanus, şi au prezentat darurile trimise şi au spus că pământul cu toţi locuitorii a fost dăruit ducelui Arpad. De unde, o foarte mare veselie s-a născut la curtea regelui Arpad şi timp de trei zile au participat la un mare ospăţ. Şi atunci, după ce au întărit pacea, au lăsat să plece acasă pe solii ducelui Salanus aducători de pace, îmbogătiti cu diferite daruri.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Maghiarii îşi înteţesc activităţile de spionaj în ţinuturile lui Salanus. Pentru a evita războiul, Salanus oferă maghiarilor un teritoriu unde să se stabilească, cu condiţia să respecte pacea. Însă maghiarii interpretează eronat acest gest, ca fiind unul de renunţare la întregul său cnezat şi supunere faţă de ei a ducelui pannonic.
———————————————————————————————————————–

Cap. XVII. Despre Zerensze

Dar ducele Arpad şi nobilii săi, ieşiţi din fortăreaţa Hung cu mare bucurie dincolo de Muntele Turzol, au instalat taberele în câmpul de lângă fluviul Tucota până la Muntele Zerenche şi, cercetând de pe acele regiuni muntoase calitatea acelui loc, şi au numit acel loc „plăcut”, care se traduse în limba lor zere/mes, deoarece le-a plăcut mult acel loc şi, din acea zi şi până acum, de la zerelmu acel loc se numeşte Zerenche. Acolo, chiar regele Arpad şi toţi fruntaşii săi, cu întreaga lor familie, după ce au lăsat deoparte necazurile, după ce şi-au făcut colibe, şi-au ales loc de odihnă. Şi au rămas acolo nu puţine zile, până când şi-au subjugat toate locurile învecinate, adică până la fluviul Souyou şi până la fortăreaţa de sare, şi tot aici, lângă Tucota şi mai jos de păduri, ducele Arpad a dat multe pământuri în diferite locuri, împreună cu locuitorii lor, lui Edunec şi Edumernec. Chiar aceste pământuri, cu ajutorul milei dumnezeieşti, au meritat să le aibe până acum. Dar numitul Turzol, prin favoarea ducelui Arpad, la poalele aceluiaşi munte, unde (râul) Brudrug se varsă în Tisa, a dobândit o mare moşie. Şi în acelaşi loc, a construit o fortăreaţă din pământ, care acum în prezent se numeşte Hymusuduor.

———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus explică politica de expansiune a lui Arpad prin dăruirea de terenuri supuşilor săi.
———————————————————————————————————————–

Cap. XVIII. Despre Borsod

Şi, în timp ce s-au înrădăcinat astfel, atunci, prin consfătuirea comună şi avertizarea tuturor locuitorilor, a fost trimis cu armată puternică spre ţara polonilor Borsu, fiul lui Bunger, care să observe hotarele regatului şi să le întărească cu obstacole până la muntele Turtur şi, în locul potrivit, să construiască o fortăreaţă pentru paza regatului. Dar Borsu, după ce şi-a luat rămas bun, plecat cu noroc fericit, după ce a adunat o mulţime de ţărani, a construit o fortăreaţă lângă fluviul Buldua, care a fost numită de acel popor Borsod pentru că a fost mică. Dar Borsu, după ce a primit pe fiii locuitorilor ca ostateci şi după ce a stabilit hotarele peste Munţii Turtur, s-a întors la ducele Arpad. Şi,după întoarcerea lui Borsu, s-a produs o mare bucurie în curia ducelui. Dar ducele, pentru serviciul făcut lui, l-a numit pe Borsu comite în aceeaşi fortăreaţă şi i-a acordat întreaga grijă a acestui ţinut.
———————————————————————————————————————–
Spre înţelegere:
Anonymus explică, în continuare, politica de expansiune a lui Arpad…
———————————————————————————————————————–

Cap. XIX. Despre ducele bihorean

Dar ducele Arpad, după ce au trecut câteva zile, după ce a primit sfatul nobililor săi, a trimis soli în fortăreața Byhor (Bihor) la ducele Menumorout, cerând de la acesta ca din dreptul strămoşului său, regele Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nyr şi până la Poarta Mezesyna (Poata Meseșului). Şi i-a trimis darurile sale, după cum la început trimisese ducelui Salanus din Tytul. Şi în acea solie au fost trimişi doi militari de ispravă, Usubuu, tatăl lui Zoloucu şi Velec, din al cărui neam descinde episcopul Turda. Căci aceştia erau de neam foarte nobil, ca şi alţii plecaţi din ţara scitică, ce veniseră după ducele Almus cu mare mulţime de popoare.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Arpad evită un conflict cu ducele Salanus, conștient de puterea militară a acestuia și se orientează “spre cercetarea – spionarea ” cnezatului lui Menumorut din Bihor, trimițând la acesta doi soli.
———————————————————————————————————————–

Cap.XX. Cum a plecat contra Bihorului

Dar trimişii ducelui Arpad, Usubuu şi Veluc, au plutit peste fluviul Thyscia (Tisa) în portul Lucy. Şi după ce au ieşit de aci, sosind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorout şi i-au prezentat darurile pe care le trimisese ducele lor. Iar mai apoi, comunicându-i solia ducelui Arpad, au cerut pământul pe care l-am numit mai sus.
Dar ducele Menumorout i-a primit cu bunăvoinţă şi, în a treia zi, i-a sfătuit să plece acasă, îmbogăţiţi cu diferite daruri. Totuşi, le-a răspuns astfel acestora, zicând: „Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru. Îi suntem datori ca prietenul unui prieten cu toate cele ce îi sunt necesare, pentru că omul este oaspete şi duce lipsă de multe. Dar pământul pe care l-a cerut de la bunăvoinţa noastră nu-l vom ceda în nici un fel, atâta timp cât vom fi în viaţă. Aceasta am considerat-o chiar nedemn, pentru că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, ori din cauza dragostei, după cum se spune, ori din cauza temerii, ceea ce se neagă. Noi, nici din cauza dragostei, nici din cauza temerii nu-i vom ceda pământ nici cât încape într-un pumn, chiar dacă ar spune că ar fi dreptul său. Şi cuvintele sale nu ne turbură sufletul nostru, prin aceea că ne-a încredinţat că descinde din neamul regelui Athila, care era numit biciul lui Dumnezeu. Care, deşi cu o mână violentă a răpit acest pământ de la strămoşul meu, totuşi numai prin bunăvoinţa stăpânului meu, împăratul constantinopolitan, nimeni nu poate să-l ia din mâinile mele”.
Şi aceasta fiind spusă, le-a dat voie de a se duce înapoi. Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au grăbit în fugă mai iute la stăpânul lor. Şi, sosind, au raportat stăpânului lor, ducele Arpad, însărcinările lui Menumorout. Dar ducele Arpad şi nobilii săi, auzind acestea, au fost cuprinşi de mânie şi au poruncit atunci să trimită o armată împotriva acestuia. Atunci au stabilit să plece Tosu, tatăl lui Lelu, şi Zobolsu, fiul lui Eleud din care descinde neamul lui Saac, şi, de asemenea, Tuhutum, tatăl lui Horca, bunicul lui Geula şi Zumbor, din care descinde neamul lui Moglout. Aceştia, după ce au avut permisiunea de la ducele Arpad, au plecat cu o armată mică şi au trecut înot în vadul Ladeo, neîmpotrivindu-se nici un adversar. Dar a doua zi au început să călătorească pe lângă Tisa spre fluviul Someş şi şi-au aşezat taberele în acel loc unde este acum Zobolsu. Şi, în acelaşi loc, aproape toţi locuitorii pământului li s-au supus de bunăvoie şi s-au aruncat la picioarele lor şi şi-au dat copiii ca ostateci ca să nu păţească ceva rău. Căci se temeau de ei aproape toate neamurile, şi unii şi-au salvat viaţa fugind din faţa lor; care, sosind la Menumorout, i-au anunţat faptele lor. Auzind aceasta, s-a năpustit asupra lui Menumorout o astfel şi atât de mare încât n-a mai avut curajul să ridice mâna. Căci toţi locuitorii se temeau de ei mai mult decât se poate spune, fiindcă auziseră de ducele Almus, tatăl lui Arpad, descinzând din neamul lui Athila. De unde, nimeni nu credea că ar putea trăi decât prin bunăvoinţa lui Arpad, fiul ducelui Almus, şi a nobililor săi. De unde, cei mai mulţi li s-au supus de bună voie. Bine a împlinit Dumnezeu în ducele Almus şi în fiul său Arpad profeţia pe care profetul Moise a cântat-o faţă de fiii lui Israel, spunându-i: „Şi locul pe care-l va călca piciorul vostru, al vostru va fi”. Fiindcă, din acea zi, locul pe care a călcat ducele Almus şi fiul său Arpad, împreună cu nobilii săi, l-au avut şi-l au urmaşii lor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Execepțional mesajul transmis de către Menumorout lui Arpad. Anonymus concretizează foarte bine hotărarea voievodului bihorean de a nu ceda nici o palmă de pământ. Menumorut invocă “bunăvoința stăpânului meu, împăratul constan-tinopolitan”, ceea ce ne conduce, la fel ca și în cazul lui Salanus, la concluzia că poziția conducătorilor valahi era una de vasalitată față de imperiul bizantin.
Legătura dintre Bizanț și localnici este relevantă și pentru apartenența lor religioasă (la Patriarhia Bizanțului).
Să ne amintim că în jurul anului 953, acel “misterios” Iuliu (Gylas–Giula–Geula din latinul Julae), conducător al unei formațiuni valahe (dux magnus et potens sau rex Iulus), care cuprindea nord-vestul Banatului, Câmpia Aradului, Câmpia Transilvană și actualele comitate Csongrad și Bekes din Ungaria, se creștinează, fiind botezat ortodox la Constantinopol.
Ca răspuns la hotărârea lui Menumorout de a nu ceda nici un petec de pământ, armata maghiară invadează cnezatul.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXI. Despre Zobolsu

Atunci Zobolsu, un bărbat foarte înţelept, cercetând un oarecare loc de lângă Tisa şi pe când vedea calitatea locului, a înţeles că este foarte întărit pentru a construi o fortăreaţă. Deci, cu sfatul comun al asociaţilor săi, după ce a făcut o reuniune a cetăţenilor, a făcut un şanţ mare şi a construit o fortăreaţă foarte puternică din pământ. Care acum se numeşte fortăreața Zobolsu. Atunci Zobolsu şi asociaţii săi au organizat, dintre locuitorii pământului, mulţi slujitori la acea fortăreaţă, care acum se numesc cetăţeni. Şi după ce au lăsat acolo ostaşi sub un ostaş foarte nobil cu numele Eculsu, s-au pregătit să meargă mai departe. Atunci Zobolsu şi asociaţii săi au împărţit întreaga armată în două părţi, pentru ca o parte să meargă lângă râul Someş şi cealaltă parte în părţile Nirului. Zobolsu şi Thosu, tatăl lui Lelu, au plecat din armată pe marginile Tisei, subjugându-şi popoarele şi au venit către fluviul Someş la acel loc care acum se numeşte Suruuar. Şi în acelaşi loc, mai jos de bălţi, Thosu, tatăl lui Lelu, după ce a adunat mulţimea poporului, a făcut un şanţ mare şi a construit o fortăreaţă de pământ, foarte întărită, care – la început – a fost numită fortăreaţa lui Thosu, dar acum se numeşte Saruuar. Şi fiii locuitorilor, fiind primiţi ca ostateci, au părăsit fortăreaţa plină de ostaşi. Aunci Thosu, la cererea poporului subjugat stăpânului său ducele Arpad, a făcut să se ridice un târg între Nir şi Tisa. Cărui târg i-a dat numele său, care acum se numeşte târgul lui Thosu. Dar, după aceea, Zobolsu şi Thosu, plecaţi de aici, au ajuns până la fortăreaţa Zotmar (Satmar). Şi, luptând trei zile, asediind fortăreaţa, au câştigat victoria. Şi în a patra zi, intrând în fortăreaţă, pe ostaşii ducelui Menumorout, pe care i-au putut prinde acolo, după ce i-au legat cu lanţuri de fier, i-au pus în cea mai detestabilă parte de jos a temniţei şi pe fiii locuitorilor i-au luat ca ostateci. Şi au părăsit fortăreaţa plină de ostaşi. Iar ei au acceptat să meargă la Porţile Mezesine (Portile Meseșului).
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Primul atac maghiar este condus de către Zobolsu și asociații lui, urmând traseul nordic, de la Tisa spre Someș. Maghiarii asediază și cuceresc cetatea Sătmarului, după o luptă foarte grea cu localnicii. Represaliile maghiarilor asupra localnicilor sunt cumplite.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXII. Despre Nyr

Dar Tuhutum şi fiul său Horca, călărind prin părţile Nyrului, şi-au subjugat mult popor, de la pădurile Nyr până la Umusouer. Şi urcând astfel, au ajuns până la Zyloc, contra lor nimeni n-a ridicat mâna, fiindcă ducele Menumorout şi ai săi n-au îndrăznit să lupte contra lor, ei au început să păzească la fluviul Criş. Atunci Tuhutum şi fiul său Horca, plecaţi din Ziloc, au ajuns în părţile Mezesine (zona Meseșului) la Zobolsu şi Thosu. Şi când s-au văzut împreună s-au bucurat cu o mare bucurie şi, după ce au făcut un mare ospăţ, fiecare se lăuda el însuşi cu victoria sa. Însă, după ce s-a făcut ziuă, Zobolsu, Thosu şi Tuhutum, după ce au ţinut sfat, au hotărât ca hotarul regatului ducelui Arpad să fie la Poarta Mezesină. Atunci locuitorii ţării au construit, la ordinul lor, porţi de piatră, şi au făcut şi îngrăditură mare de copaci la marginea regatului. Atunci, aceşti trei bărbaţi amintiţi mai înainte au încredinţat toate faptele lor ducelui Arpad şi fruntaşilor săi prin soli credincioşi. Deoarece aceasta a fost raportată ducelui Arpad şi iobagilor săi, s-au bucurat foarte tare cu o mare bucurie. Şi după obiceiul păgân au făcut petrecere şi au prezentat diferite daruri celor care le-au adus bucuria. Dar ducele Arpad şi fruntaşii săi, din acest motiv de bucurie, au mâncat în mod solemn o săptămână întreagă şi se înbătau aproape în fiecare zi pentru încheierea unei bucurii atât de mari. Şi auzind aceasta Arpad şi ai săi, au plecat din Zeremsu şi au trasat hotarele unor castre lângă fluviul Souiou, de la Tisa până la fluviul Honrat.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Al doilea atac maghiar condus de către Tuhutum, urmează un traseu sudic, prin nordul Munților Apuseni, pe valea Crișului. Cele două grupări maghiare se întâlnesc în zona “meseșului”, probabil în apropierea localității Turda. Menumorout se retrage în zona râului Criș.
Cronicarul face din nou mențiuni despre existența unui popor numeros în Ardeal, contrazicând astfel părerea generală a cronicarilor maghiari că acest teritoriu era “vid”. Anonymus descrie foarte “plastic” și oarecum ironic bucuria maghiarilor în urma dobândirii teritoriilor dorite (au mâncat în mod solemn (!) o săptămână întreagă şi se înbătau aproape în fiecare zi…(!)).
———————————————————————————————————————–

Cap. XXIII. Despre victoria lui Thosu, Zobolsu şi Tuhutum

Când Thosu, Zobolsu şi, de asemenea, Tuhutum, au văzut că Dumnezeu le-a dat o mare victorie şi subjugaseră stăpânului lor aproape multe popoare din acea ţară, atunci s-au ridicat foarte asupra locuitorilor acestei ţări. Şi, în timp ce nu s-a găsit nimeni acolo, au rămas mai multe zile acolo, până când au întărit hotarele regatului cu obstacole foarte puternice.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Acest capitol este cheia care neagă afirmațiile cronicarilor și cercetătorilor maghiari despre existența unui “vid” populațional în Transilvania (Şi, în timp ce nu s-a găsit nimeni acolo). În rândurile de mai sus, Anonymus spune clar că ungurii au subjugat (multe popoare) în Ardeal și în Câmpia Pannonică.
———————————————————————————————————————–
Cap. XXIV. Despre ţara foarte păduroasă

Şi, în timp ce au rămas acolo mai mult timp, atunci Tuhutum tatăl lui Horca, după cum era un bărbat şiret, în timp ce apuca să audă de la locuitori bunătatea pământului foarte păduros, unde un oarecare blac Gelou deţinea stăpânirea, a apucat să râvnească la aceasta, cât ar fi să poată, prin bunăvoinţa ducelui Arpad, stăpânul său, să câştige pentru sine şi urmaşii săi ţara foarte păduroasă. Ceea ce s-a şi înfăptuit astfel după aceea. Căci ţara foarte păduroasă au stăpânit-o urmaşii lui Tuhutum până în timpul sfântului rege Ştefan şi ar fi stăpânit-o şi mai departe, dacă Gyla cel Mic ar fi voit să fie creştin împreună cu cei doi fii ai săi, Biuia şi Bucna, şi dacă n-ar fi lucrat totdeauna împotriva sfântului rege, astfel cum se va spune în cele ce urmează.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Denumirea dată spaţiului intracarpatic, Ardeal, vine din timpurile imemoriale ale istoriei. Tot mai mulţi cercetători vin să confirme identitatea numelui de Ardeal ca o denumire de origine pelasco-tracică, trecută în fondul foarte bogat de denumiri geografice ale dacilor. Romanii au folosit termenul de Ultrasilvania sau Transilvania – teritoriu de dincolo de păduri – sau – în mijlocul pădurilor. Această denumire, împreună cu cea de Ardeal, va forma, în limba maghiară grupul de cuvinte erdö-erdély (silvania – pădure), determinând mai târziu pe lingviştii maghiari să susţină originea maghiară a numelui Ardealului (maghiarii fiind la origine locuitori de pustă, nu aveau în vocabularul lor termenul de pădure, astfel că au fost nevoiți să și-l adapteze). Limba maghiară a preluat din română foarte multe cuvinte şi expresii, adaptându-le exprimării lor fonetice.
Referindu-se la cnezatul lui Gelu, Anonymus devine mai mult decât ironic, caracterizându-l pe acesta “ca un oarecare blach care deținea stăpânirea”. Gelu administra zona centrală a Transilvaniei, între Carpații Apuseni, Meridionali și Răsăriteni.
La sfârșitul acestui capitol se face o afirmație ciudată: “astfel după cum se va spune”. Pomenind despre conflictul dintre Iuliu cel Tânăr (cel Mic), vărul lui Ștefan I (după mamă) și Gelu, Anonymus pregătește terenul pentru următoarele istorisiri. Ajungem astfel la concluzia că Anonymus și-a scris cronica cel puțin până în vremea lui Ștefan I, dacă nu chiar în timpul domniei lui(!). Posibil ca această parte a ei să fi dispărut în decursul timpului, sau nu a fost copiată ulterior de către grămăticii regali din diferite motive (!). Care motive am fi foarte interesați să le aflăm.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXV. Despre înţelepciunea lui Tuhutum

Dar mai sus-zisul Tuhutum, bărbat foarte înţelept, a trimis un bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos pentru ca, umblând, să observe calitatea şi fertilitatea ţării foarte păduroase, şi ce fel ar fi locuitorii acesteia. Şi dacă ar fi să se poată să poarte război cu aceştia. Căci Tuhutum voia să-şi câştige prin sine nume şi pământ. Cum spun bufonii noştri: toţi şi-au câştigat ţinuturi şi au primit nume bun. Ce să mai spun? În timp ce tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, examina, pe cale ocolită după obiceiul vulpesc, bunătatea şi fertilitatea pământului şi pe locuitorii acestuia, cât ţinteşte privirea omenească, i-a plăcut mai mult decât se poate spune şi s-a întors la stăpânul său în cea mai mare fugă. Care Ogmand, pe când a venit la stăpânul său, i-a spus multe despre bunătatea acelei ţări. Că acea ţară este udată de cele mai bune fluvii, al căror nume şi utilitate le-a spus pe rând. Şi că în nisipul acestora se culege aur şi aurul acelei ţări este foarte bun. Şi în ce fel acolo se extrage sare şi săraturi şi că locuitorii acelei ţări sunt mai neînsemnaţi din toată lumea. Pentru că sunt blasi şi sclavi pentru că n-au alte arme decât arcul şi săgeţile şi ducele acestora Geleou este mai puţin ferm şi nu are în jurul său ostaşi buni şi n-ar îndrăzni să stea împotriva curajului ungurilor, pentru că suferă multe vătămări din partea cumanilor şi picenaţilor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Tuhutum uită că trupele sale erau implicate într-un război împotriva lui Menumorout și inițiază o “campanie de spionaj” în teritoriul stăpânit de Gelu Blacul. Aflând despre bogățiile acestei țări (aur de o calitate superioară ~ aurul acelei țări este foarte bun ~ și zăcăminte de sare din abundență), conducătorul maghiar începe să-și facă planuri de cucerire a teritoriilor în propriul lui folos (voia să-și câștige prin sine nume și pământ). Alianța dintre Tuhutum și Arpad nu era una sigură, bazată pe înțelegere, Tuhutum aspira la mai mult, avea țeluri mai înalte: preluarea teritoriilor central – transivănene în nume și adminisțratie proprie.
Anonymus, în stilul caracteristic, se referă cu sarcasm la vlahii lui Gelu, numindu-i cei “mai neînsemnaţi din toată lumea”, menționând că sunt slab înarmați, neavând ca arme pentru război decât arcul și săgețile. Dar realitatea istorică o comunica tot el, când spune că valahii lui Gelu luptau din greu contra pecenegilor și a cumanilor, cu mari eforturi și pierderi.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXVI. Cum s-a mers contra lui Gelu

Atunci Tuhutum, după ce a auzit bunătatea acelei ţări, şi-a trimis solii la ducele Arpad ca să-i dea voie să meargă dincolo de păduri ca să lupte împotriva ducelui Gelou. Iar ducele Arpad, după ce a început sfatul a lăudat intenţia lui Tuhutum şi i-a dat voie să lupte împotriva lui Gelou, mergând dincolo de păduri. Când Tuhutum a auzit aceasta de la sol, s-a pregătit cu ostaşii săi şi după ce a lăsat acolo asociaţii săi a plecat dincolo de păduri, către răsărit, împotriva lui Gelou, ducele blacilor. Dar Gelou, ducele din ţara foarte păduroasă, auzind de venirea acestuia, şi-a adunat armata şi a început să călărească în fuga cea mai iute ca să-i oprească la Porţile Meseşului. Dar Tuhutum a ajuns la fluviul Almaş, traversând pădurea timp de o zi. Atunci, amândouă armatele au ajuns faţă în faţă, între ele fiind fluviul. Iar ducele Gelou voia să-i oprească acolo cu arcaşii săi.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus intră în contradicție cu spusele sale din capitolul anterior. Odată ce menționează că Tuhutum voia să devină conducător de sine stătător al centrului Transilvaniei, revine asupra propriei lui afirmații că acesta a cerut totuși acceptul lui Arpad. Prin aceasta cronicarul dorește să restabilească autoritatea lui Arpad cel puțin prin ideea întemeierii dinastiei arpadiene și ocuparea teritoriului Transilvaniei de către acesta și urmașii lui.
După spusele cronicarului, luptele dintre oștile conduse de Tuhutum și cele conduse de către Gelu s-au dat undeva în apropriere de localitatea Gilău, zonă bogat irigată de afluenții Someșului Mic (Someșul Rece, Căpuș, Nadiș, s.a.).
———————————————————————————————————————–

Cap. XXVII. Despre moartea lui Gelu

Dar, după ce s-a făcut dimineaţă, înainte de zorii zilei, Tuhutum şi-a împărţit armata în două părţi. Şi cealaltă parte a trimis-o puțin mai sus; pentru ca, trecând fluviul, ostaşii lui Gelou neaflând, să intre în luptă. După cum s-a şi întâmplat. Şi, pentru că au avut o trecere uşoară, ambele linii de bătaie au ajuns în acelaşi timp la luptă. Şi s-au luptat între ele straşnic, dar ostaşii ducelui Gelou au fost învinşi şi mulţi dintre ei omorâţi, dar mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelou a văzut aceasta, atunci, pentru apărarea vieţii, a luat-o la fugă cu puţini, care, pe când fugeau, apropiindu-se de fortăreaţa sa, situată lângă fluviul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-i în fugă curajoasă, au omorât pe ducele Gelou lângă fluviul Copus (Capuş).

Atunci locuitorii ţării, văzând moartea stăpânului lor, din propria lor voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales stăpân pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Şi în acel loc, care se numeşte Esculeu, au întărit credinţa prin jurământ. Şi din acea zi, acest loc este numit Esculeu pentru că acolo au jurat. Dar Tuhutum, din acea zi, a avut în stăpânire acea ţară în pace şi fericire. Iar urmaşii lui l-au stăpânit până în timpurile sfântului rege Ştefan.
Iar Tuhutum a născut pe Horca. Horca l-a născut pe Geula şi Zombor. Geula a născut două fete, din care una s-a numit Caroldu şi alta Saroltu şi Saroltu a fost mama sfântului rege Ştefan. Dar Zumbor l-a născut pe Geula cel Mic, tatăl lui Buc şi Bucne, în timpul căruia sfântul rege Ştefan a subjugat ţara foarte păduroasă. Şi pe însuşi Geula l-a dus în Ungaria înlănţuit şi l-a ţinut pe toate zilele vieţii sale încarcerat, pentru că era fără credinţă şi n-a voit a fi creştin şi multe împotriviri făcea sfântului rege Ştefan, deşi fusese neamul de sânge al mamei sale.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus povestește strategia lui Tuhutum pentru a înfrânge oastea lui Gelu. Armata valahă se retrage inițial sub zidurile cetății de la Gilău, după care, hărțuiti de unguri, au căutat cale de scăpare pe cursul râului Căpuș. În bătăliile crâncene care s-au dat pe cursul acestui râu, Gelu își pierde viața.
Acesta este momentul în care se accepta un armistitiu între cele două părți, urmat de un sfat al conducătorilor valahi rămași în viață, care “din propria lor voință”, acceptă ca și conducător pe Tuhutum. Trebuie înțeleasă această hotărâre prin prisma luptelor purtate de către băștinași pe două fronturi: luptele cu pecenegii și cumanii și cele îndreptate împotriva ungurilor. Acceptarea ungurilor însemna alianța cu aceștia împotriva pecenegilor și a cumanilor, vechii dușmani ai maghiarilor.
Remarcabil este faptul că prin înscăunarea lui Tuhutum ca “voievod” în Transilvania centrală, cronicarul face mențiunea că acest teritoriu a fost independent și de sine stătător față de coroana maghiară până în timpul domniei lui Ștefan I (anul 1003). Această independență, însă, s-a făcut simțită și în timpul domniei lui Ștefan, prin conflictele permanente dintre voievodul Transilvaniei la acea vreme, Iuliu cel Tânăr și regele maghiar. Genealogia lui Tuhutum este făcută tocmai ca să demonstreze continuitatea “spiței” lui până în timpul lui Ștefan I și după, până la anul 1046.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXVIII. Despre ducele Menu Morout

Iar Thosu şi Zobolsu, după ce au câştigat victoria, s-au întors la ducele Arpad, supunând întregul popor de la fluviul Someş până la Criş şi nici unul n-a îndrăznit să ridice mâna contra lor. Şi însuşi Menu Morout, ducele acestora, mai mult îşi pregătea căile ca să meargă în Grecia, decât să vină împotriva lor. Şi, plecaţi de acolo, au coborât lângă un oarecare fluviu cu numele Humusouer şi au venit până la mocirla Zerep. Şi, plecaţi de acolo, au venit până la Zeguholmu şi acolo voiau să treacă peste Criş ca să lupte contra lui Menumorout, dar, sosind ostaşii lui Menumorout le-au împiedicat trecerea. Plecaţi de acolo, călărind de-a lungul unei zile, au aşezat taberele lângă nişte munţi mici. Şi de aici, călărind pe lângă fluviul Turu, au ajuns până la Tisa. Şi în portul Drugma au traversat fluviul Tisa, unde chiar prin bunăvoinţa ducelui Arpad au câştigat mult pământ pentru un oarecare ostaş cuman cu numele Huhot, pe care urmaşii acestuia l-au avut până acum.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Să ne aducem aminte: maghiarii au intrat în Transilvania pe două rute, una nordică, de-a lungul Tisei spre Satu – Mare și una nord-apuseană, pe valea Crișului. Neînțelegerile dintre ei s-au soldat cu separarea oștilor lui Zobolsu și Thosu și respectiv Tuhutum. Cel din urmă avea să se lupte pe cont propriu cu Gelu și să-și asume responsabilitatea guvernării voievodatului; pe când Zobolsu și Thosu, după câteva conflicte militare (expediții de jaf) cu Menumorout și pierdute, se vor îintoarce în Pannonia.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXIX. Despre întoarcerea lor

Pe când străbăteau, navigând, fluviul Tisa, şi-au trimis înainte solii la ducele Arpad, care să-i anunţe bucuria salvării. Aceştia, când au venit la ducele Arpad, i-au anunțat bucuria că Zobolsu şi Tuso cu armata lor s-au întors sănătoşi şi nevătămaţi şi au străbătut portul Drugma împreună cu toate oştirile. Când ducele Arpad a auzit că Thosu şi Zobolsu s-au întors cu toate oştirile lor, sănătoşi şi nevătămaţi, şi au străbătut, navigând, fluviul Tisa, a făcut un mare ospăţ şi bucurie, a dat diferite daruri vestitorilor. Atunci, Thosu şi Zobolsu, pe când voiau să intre în curia ducelui, ducele au trimis înainte în întâmpinarea lor pe toţi ostaşii săi şi astfel i-a primit pe aceştia cu mare bucurie. Şi, după cum este obiceiul stăpânilor buni de a aprecia în mod deosebit pe credincioşii lor, i-a făcut să se ospăteze la masa sa aproape în fiecare zi şi le-a oferit multe daruri. De asemenea, chiar ei înşişi au prezentat ducelui Arpad diferite daruri şi pe fiii locuitorilor daţi lor ca ostateci.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Oștile decimate ale lui Zobolsu și Tuso, în urma luptelor purtate cu Menumorout, s-au întors în Pannonia, fiind primite de către Arpad cu mulțumirea că măcar aceștia s-au întors și nu au fost nimicite total.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXX. Despre ducele Salanus

Dar ducele Arpad, după ce au trecut câteva zile, după ce a ţinut sfat şi nobilii săi au trimis solii lor la ducele Salanus, care să-i anunţe acestuia victoria lui Thosu şi Bulsuu, precum şi a lui Tuhutum ca pentru o bucurie şi au cerut de la acesta ţinutul până la fluviul Zogea (afluent al Tisei). Ceea ce s-a şi întâmplat. Căci au fost trimişi Etu şi Voyta, care, pe când l-au găsit pe ducele Salanus în prundişul Olpar, au anunţat bucuriile încredinţate şi au cerut de la el ţinutul până la fluviul Zogea. Ducele Salanus, după ce a auzit acestea, s-a repezit cu cea mai mare teamă şi, lovit de frică, a cedat ducelui Arpad ţinutul cerut de la el până la fluviul Zogeua şi le-a oferit solilor diferite daruri. Dar, în a şaptea zi, Etu şi Voyta, după ce şi-au luat rămas bun, s-au întors la stăpânul lor. Pe care ducele Arpad i-a primit cu onoare şi, după ce a auzit solia lor, s-a produs o mare bucurie la curia ducelui. Şi ducele a început să dea credincioşilor săi locuri şi domenii mari.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus face mențiunea că la acea vreme, Arpad era vasal lui Salanus (prin solia trimisă). Maghiarii ocupau o mică parte din voievodatul lui Salanus, dar respectând legile și tradițiile băștinașilor. Cerința lor de a se extinde este specificată și prin necesitatea extinderii teritoriului, în scopul stabilirii maghiarilor și a aliaților lor (cererea către Salanus). Bineînțeles că această cerere este “rezolvată” cu “mare frică” de către ducele pannonic (!).
Cronicarul sublibiază, din nou, separarea apărută între Arpad și Tuhutum, cel din urmă fiind văzut deja ca mare conducător și stăpân, căruia i se solicită, la fel ca și lui Salanus, teritoriu, dar nu spune dacă l-au și primit de la acesta.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXI. Despre plecarea din Zeremsu

După aceea, ducii şi principii săi au plecat din Zeremsu şi au străbătut, navigând, fluviul Souyou (afluent al Tisei) în acel loc unde se varsă izvorul Honrad. Şi au fixat taberele lângă fluviul Heuyou până la Tisa şi până la Emeud şi au rămas acolo timp de o lună. Chiar acolo, ducele a dat lui Bungernec, tatăl lui Borsu, mult pământ, de la fluviul Topulucea până la fluviul Souyou, care se numeşte Miscoucy (Miscolc) şi i-a dat cetatea care se numeşte Geuru şi fiul său Borsu a făcut un comitat din acea cetate împreună cu cetatea sa, care se numeşte Borsod.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus descrie o “expediție de jaf ” a ducilor și principilor maghiari în nordul Pannoniei, pe linia nordică a localităților Miskolc și Nyreghaza.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXII. Despre fortăreaţa Ursuur şi fluviul Egur

După aceea, ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de aici <şi> venind până la fluviul Naragy, şi şi-au făcut taberele lângă pâraiele apelor în acel loc care acum se numeşte Casu. Unde chiar a dat mult pământ lui Ousadunec, tatăl lui Ursuur, şi acolo Ursuur, fiul acestuia, a construit, la capătul aceluiaşi fluviu, o fortăreaţă care acum este numită Ursuur. Dar ducele Arpad şi ai săi, plecaţi de aici, au venit până la fluviul Egur şi acolo, după ce au pregătit colibele, au rămas mai multe zile şi pe acel munte, deasupra căruia au făcut ducelui <un cort acoperit> din frunze, l-au numit zenuholmu, şi taberele acestora au fost de la fluviul Ystoros (Istru= Dunărea superioară) până la fortăreaţa Purozlou. După aceea, fiind plecaţi, au ajuns până la fluviul Zogea şi şi-au stabilit taberele pe marginea aceluiaşi fluviu, de la Thyscia (Tisa) până la pădurea Matra şi şi-au subjugat pe toţi locuitorii pământului, de la Criş până la fluviul Zogea şi până la pădurea Zepus. Atunci, ducele Arpad a dat mult pământ lui Edunec şi Edumenec în pădurea Matra, unde, după aceea, a construit o fortăreaţă nepotul lor Pota, din a cărui seminţie chiar, după mult timp, a descins regele Samuel, care, pentru propriul său respect, se numea Oba.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Suntem la începutul anului 906, triburile maghiare se deplasează pe cursul superior al Dunării, de la Buda spre ținuturile ocupate de slavii apuseni (actualii slovaci). Remarcabil este faptul că Anonymus, vorbind despre Dunăre, folosește numele antic al fluviului, Ystroros = Istru.
Cronicarul nu uită să precizeze originea tribal – nomadă a maghiarilor, aceștia, fiind localnici de stepă, trăiau în corturi (colibe) construite pe loc.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXIII. Despre forărea a Nougrad şi Nitra

În aceleaşi timpuri, ducele Arpad, în timp ce se vedea a fi atât de înălţat şi înţelept prin ostaşii săi, atunci, după ce au avut un sfat între ei, a trimis într-o companie contra duşmanilor mulţi ostaşi care să-şi subjuge poporul din fortăreaţa Gumur şi Nougrad. Şi dacă trocul i-ar favoriza, atunci ar urca spre hotarele boemilor, până la fortăreaţa Nitra. Chiar acestor ostaşi plecaţi în campanie contra duşmanilor, a pus ca principi şi conducători pe doi fii ai unchiului său dinspre mamă, Hulec, pe Zuard şi Cadusa, şi, de asemenea, pe Huba, unul dintre persoanele principale. Atunci, aceşti trei stăpâni, după ce si-au luat rămas bun de la ducele Arpad, au plecat din acest loc care se numeşte Paztuh, mergând călare pe lângă fluviul Hongun şi au traversat acelaşi fluviu lângă fluviul Souyou. Şi de aici au plecat prin părţile fortăreţei Gumur şi au ajuns până la muntele Bulhadu şi de aici, venind prin părţile Nougradului, au ajuns până la fluviul Caliga. Dar, ieşind de aici, au mers pe malul Dunării şi, traversând fluviul Wereuecca, şi-au aşezat taberele lângă fluviul Ypul. Şi pentru că bunăvoinţa divină era cu ei, orice om se temea de ei şi de aceea se temeau cel mai mult de ei pentru că auziseră că ducele Arpad, fiul ducelui Almus, se trage din neamul regelui Athila. Atunci, toţi sclavii locuitori ai ţării, care la început erau ai ducelui Salanus, din cauza fricii acestora, s-au supus lor, singuri de bună voie, în timp ce nici o mână nu s-a ridicat <împotrivă>. Şi astfel, cu mare teamă şi groază, i-au servit: ca şi cum ar fi fost de multă vreme stăpânii lor. Atunci Zuardu şi Cadusa şi, de asemenea, Huba, din care descinde înţeleptul Zemera, când au văzut mult popor subjugat lor, fără război, au făcut un mare ospăţ şi au prezentat diferite daruri locuitorilor mai valoroşi ai ţării, care îşi dăduseră fiii ca ostateci şi, cu cuvintele linguşitoare, i-au subjugat fără război, sub stăpânirea ducelui Arpad şi i-au dus cu ei în campanie, dar, pe fiii acestora, primiţi ca ostateci, i-au trimis înapoi la ducele Arpad cu diferite daruri. De unde, ducele şi nobilii săi s-au făcut mai veseli ca de obicei, celor care au purtat bucuria le-au adus multe daruri.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În deplasarea lui spre est, Arpad ocupă teritoriile locuite de slavii nord – apuseni (actualii slovacii), cronicarul făcând precizarea că și aceștia erau supușii ducelui Salanus.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXIV. Despre fluviul Gron şi fortăreaţa Borsu

În acest timp, Zuard şi Cadusa, fiii lui Hulec şi, de asemenea, Huba şi întreaga oştire a acestora au traversat fluviul Ypul lângă Dunăre. Şi în cealaltă zi, după ce au trecut fluviul Gron, şi-au aşezat taberele în câmpul de lângă un oarecare castel din pământ, care se numeşte Varod. Şi, după ce au cucerit acea fortăreaţă, au rămas acolo trei zile, aşteptând venirea lui Borsu, fiul lui Bumger, pe care ducele Arpad îl trimisese cu mare armată în ajutorul lor. În a patra zi, pe când Borsu ajungea la ei cu o mână puternică, toţi locuitorii ţării se temuseră şi nimeni n-a avut curajul să ridice mâna contra lor. Atunci, aceste patru căpetenii, ţinând sfat între ele, au stabilit, la cererea locuitorilor credincioşi lor, ca a treia parte a oştirii să meargă în pădurea Zouolon, împreună cu locuitorii pământului, care să facă la marginea regatului fortificaţii puternice, atât din pietre, cât şi din lemn, ca nu cumva vreodată boemii sau polonii să poată intra în regatul lor, din motivul furtului sau jafului. Atunci, printr-o consfătuire comună, din această cauză a fost trimis Borsu, fiul lui Buger, cu ostaşii săi. Şi, în timp ce călătoreau pe lângă fluviul Gron, un cerb scăpat prin fugă a urcat vârfurile muntelui înaintea lor, pe care (cerb), Borsu, urmărindu-l în fuga cea mai mare, l-a ucis în creştetul munţilor cu lovituri de săgeţi. Şi atunci Borsu, pe când privea acei munţi împrejur, şi-a pus în gând ca să construiască acolo o fortăreaţă. Şi pe dată, după ce a adunat mulţime de cetăţeni, a construit o fortăreaţă foarte puternică în vârful unui munte mai înalt, căruia i-a pus propriul său nume, încât se numeşte fortăreaţa Borsu. Şi de aici s-a extins cu oştirile sale până la pădurea Zouolon şi a ordonat să se facă o fortificație foarte mare din piatră, care acum se numeşte fortăreața Borssed-Zouolun.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În anul 906, maghiarii cuceresc și distrug principatul Moraviei. Pentru asigurarea granițelor cucerite, construiesc pe fundațiile vechiilor castre romane (după modelul întâlnit la valahi și slavi) fortificații din pământ, piatră și lemn.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXV. Despre cetatea Nitria

Zuardu şi Cadusa şi, de asemenea, Huba, după plecarea lui Borsu cu toate oştirile sale ieşite din fortăreața care se numeşte Warod, şi-au stabilit taberele dincolo de pădurea Tursoc, lângă fluviul Sytus. Dar, în cealaltă zi, au trimis câţiva bărbaţi spioni, pe care îi ştiau a fi curajoşi, care să traverseze fluviul Nitra şi să vadă dacă pot să străbată fără luptă până la cetatea Nytra. Cari , fiindcă veniseră în fugă foarte iute la râul Turmas, unde se varsă în râul Nytra, au văzut că locuitorii acestei provincii, sclavi şi boemi, li se împotrivesc cu ajutorul ducelui boemilor. Pentru că, după ce regele Athila a murit, ducele boemilor ocupase pentru sine țara care se află între Wag şi Gron, de la Dunăre până la fluviul Moroua şi a constituit un ducat. Şi atunci, prin bunăvoinţa ducelui boemilor, Zubur a fost făcut ducele Nitriei.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Continuă luptele de cucerire a principatului Moraviei. Cronicarul face clar precizarea că în aceste teritorii trăiau doar slavii și boemii.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXVI. Despre spionii trimişi de duci

Când, însă, spionii care fuseseră trimişi de Zuard şi Cadusa văzură că sclavii şi boemii au fost capabili să nu li se supună, au aruncat în trei rânduri săgeţi asupra lor şi au omorât pe câţva dintre aceştia cu loviturile săgeţilor. Când au văzut aceasta, sclavii şi boemii, pe care Zubur îi pusese de pază, că aceştia care se numesc Hetumoger folosesc astfel de arme, s-au temut foarte tare, pentru că astfel de mod de a fi înarmaţi n-a fost văzut de ei niciodată. Îndată au anunţat stăpânului lor şi celorlalţi principi din această provincie.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În luptele de supunere a Moraviei, maghiarii folosesc cu succes împotriva slavilor și boemilor armele (arcurile și săgețile) și tehnica de război ale lui Gelu Blacul. Inițial, vorbind despre blaci (în cap. XXV), Anonymus îi persiflează pentru utilizarea rudimentarelor arcuri și săgeți. Dar se pare că tocmai aceste arme și mai ales strategia de război folosită: “au aruncat în trei rânduri săgeți asupra lor”, preluată de la blaci îi va ajuta pe maghiari să supună Moravia.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXVII. Despre lupta ducilor lui Arpad
Atunci Zubur, după ce a auzit aceasta, a venit cu ajutorul boemilor cu multă armată ca să lupte împotriva lor. Şi în timp ce ambele oştiri au ajuns la fluviul Nitra, Zuardu, Cadusa şi Huba voiau să traverseze fluviul. Dar Zubur, ducele Nitriei şi ostaşii săi, luptând contra lor foarte mult timp, nu voiau să le permită trecerea, sub nici o formă. Şi, în timp ce se luptau între ei mult timp, ungurii au ucis mulţi dintre boemi şi sclavi cu loviturile săgeţilor. Dar, timp de trei zile, din cauza inundaţiilor apelor, ungurii n-au avut trecere în nici un fel. În cele din urmă, în a patra zi, boemii şi toţi sclavii din Nitra, văzând îndrăzneala ungurilor şi nemaiputând suporta loviturile săgeţilor, au dispărut prin fugă. Şi în fugă foarte iute, pentru salvarea vieţii, s-au închis în cetatea Nitria cu mare teamă. Pe care Zuardu, Cadusa şi Huba şi, de asemenea, ceilalţi ostaşi, urmărindu-i până la cetate, şi vor fi omorât pe câţiva dintre ei şi au rănit pe câţiva şi pe alţii i-au prins. Dar Zubur, ducele lor, în timp ce voia să lupte contra lor fugind, a căzut prin lancea lui Cadusa şi, fiind prins, a fost predat sub pază. Dar, ceilalţi au rămas închişi în cetate, ca şi muţi. Într-adevăr, a doua zi, Zuard, Cadusa şi Huba, cu mulţimea înarmată a oştirilor, au început să ia cu asalt, vitejeşte, cetatea Nitria în mai multe feluri. Şi Dumnezeu le-a dat o mare victorie şi, luptând au intrat în ea şi a făcut să curgă acolo, prin ei, sângele multor duşmani. Atunci, conduşi de furie, pe Zubur, ducele acelei provincii, pe care îl prinseseră alaltăieri, ducându-l pe un munte înalt, l-au spânzurat în frânghie cu laţ. De unde, acel munte, din acea zi până azi, este numit Muntele Zubur. Şi din cauza acestei fapte, s-au temut de ei toţi oamenii acelei patrii şi toţi nobilii le-au dat pe fiii lor ca ostateci. Şi toate neamurile acelui pământ, până la fluviul Wag, i s-au supus. Şi, deoarece bunăvoinţa lui Dumnezeu îi preceda, au subjugat nu numai pe ei înşişi, dar au luat chiar toate fortăreţele acestora, ale cărora nume sunt acestea până acum: Stumtey, Colgoucy, Trusun, Blundus şi Bana, şi, după ce au orânduit paznicii fortăreţelor, au mers până la fluviul Moroa (Morava). Şi după ce au întărit cu obstacole, au stabilit hotarele regatului ungurilor până la Borona şi până la Saruuar. Şi, după ce au dobândit victoria, s-au întors la ducele Arpad şi au adus cu sine pe toţi necredincioşii acelui pământ, legaţi cu lanțuri de fier. Şi când Zuard, Cadusa şi, de asemenea, Huba au venit sănătoşi şi nevătămaţi la ducele Arpad, împreună cu toţi prizonierii lor, s-a făcut mare veselie în curia ducelui. Ducele Arpad, cu sfatul şi prin rugămintea nobililor săi, după ce au luat jurământul necredincioşilor, a dăruit pământuri în diverse locuri necredincioşilor amintiţi mai înainte, aduşi din părţile Nytriei. Ca nu cumva să nu devină vreodată mai necredincioşi întorcându-se în patrie, să dăuneze credincioşilor care locuiesc la hotarul Nytriei. Şi, în această bucurie, ducele Arpad l-a făcut pe Huba comite al Nytriei şi al altor fortăreţe. Şi i-au dat pământ în proprietate lângă fluviul Sytuua, până la pădurea Tursoc.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Cronicarul continuă cu descrierea luptelor dintre maghiari și boemii conduși de ducele Zubur. În urma bătăliilor, ducele morav este luat prizonier și ucis, mai precis spânzurat. Maghiarii cuceresc toate cetățile și fortărețele morave, luând un mare număr de prizonieri. Arpad, conform obiceiului său, dăruiește pământuri și cetăți supușilor lui.
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXVIII. Despre oastea grecilor şi bulgarilor

În acest timp, ducele Salanus, când a înţeles puterea şi faptele ungurilor, s-a temut ca nu cumva, împinşi de mânie, să-l alunge din regatul său. Atunci, după ce a ţinut sfat cu ai săi, şi-au trimis soli la împăratul grecilor şi la ducele bulgarilor, ca să-i dea ajutor din cauza războiului contra lui Arpad, ducele ungurilor, împăratul grecilor şi ducele bulgarilor au trimis o mare armată ducelui Salanus. Care, când a venit la ducele Salanus, în acel loc care se numeşte Tetel, au făcut mare veselie în curia ducelui. Dar, a doua zi, ducele Salanus şi nobilii săi, după ce au ţinut sfat, au trimis soli la ducele Arpad ca să spună să părăsească ţara acestora şi să înceapă a se repatria în pământul natal. Care, când a ajuns la ducele Arpad şi i-a spus solia ducelui Salanus, ducele Arpad şi nobilii săi, vestind cu greu, prin aceiaşi soli a trimis înapoi răspuns ducelui Salanus astfel: „ ţara care se află între Dunăre şi Tisa şi apa Dunării care se varsă de la Ratispona în Grecia am cumpărat cu banii noştri. Atunci, în timpul când eram nou <veniti> şi ca preţ i-am trimis 12 cai albi şi altele, ca mai sus. Chiar şi lăudând bunătatea ţării sale, a trimis un balot de iarbă din prundişul Olparşi două plosce cu apă din Dunăre. De unde poruncim stăpânului vostru, ducele Salanus, ca, după cea părăsit ţara noastră, să meargă în fuga cea mai mare în ţara bulgarilor, de unde descinsese strămoşul său, după moartea regelui Athila, strămoşul nostru. Însă, dacă nu va face aceasta, să ştie că noi vom lupta contra lor în cel mai apropiat timp. Dar, solii auzind aceasta, după ce şi-au luat rămas bun, s-au grăbit cu faţa tristă la ducele Salanus. Dar ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de la fluviul Zogea împreună cu întreaga armată, şi-au aşezat taberele lângă muntele Teteuetlen până la Tisa. Apoi, venind pe ţărmul Tisei, au ajuns la prundişul Olpar.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Reîncep conflictele dintre ducele Salanus și Arpad. Salanus solicită ajutor mlilitar “împăratului grecilor și ducelui bulgarilor” împotriva maghiarilor. Se pare că ajutorul militar trimis este doar din partea țarului Simion I al Bulgarilor (893-927), acesta având conflicte mai vechi cu maghiarii.
Încă de la începutul domniei lui, Simion I avea să intre în conflict cu maghiarii. În anul 896, în luptele purtate de către țarul bulgar împotriva Imperiului Bizantin, apar menționați și maghiarii, în calitate de aliați ai bizantinilor. Țarul bulgar se aliază cu vechii dușmani ai maghiarilor, pecenegii și împreună înfrâng coaliția bizantino-maghiară. Din acest moment politica bulgarilor și a aliaților lor, pecenegii, devine una de alungare a maghiarilor cât mai la nord și la vest de Dunăre, forțându-i să intre în teritoriul slavilor apuseni. Ajutorul dat de către Simion lui Salanus era cât se poate de logic și normal, amândoi având acelasi interes, înfrângerea și alungarea maghiarilor de pe teritoriile lor; ceea ce Salanus o și afirma în fața solilor maghiari.
Este mai mult ca sigur că în anul 907, când se petrec cele prezentate de cronicar, bizantinii să nu fi putut satiface cererea ducelui Salanus, ei înșiși fiind prinși între atacurile rușilor kievieni și a arabilor.
Cronicarul ne prezintă mesajul conducătorului maghiar către Salanus, invitându-l pe acesta să-și părăsească propria țară și să se refugieze în țaratul bulgar (!).
———————————————————————————————————————–

Cap. XXXIX. Despre plecarea ducelui Salanus contra ducelui Arpad

Dar ducele Salanus, plecând din Tetel cu ajutorul grecilor şi bulgarilor, la îndemnul alor săi, a început să călăreasă, cu mintea înfuriată, contra ducelui Arpad. Şi când ambele oştiri şi-au petrecut toată noaptea aproape una de alta, nici unul din aceştia n-au avut îndrăzneala să doarmă toată noaptea, dar au petrecut toată noaptea ţinând în mâini caii înşeuaţi. Dar, făcându-se dimineaţa, înainte de zori de ziuă, ambele părţi s-au pregătit de război. Dar ducele Arpad, al cărui ajutor era Dumnezeul tuturor, îmbrăcat cu arme, după ce şi a pus armata în ordine, rugând pe Dumnezeu cu lacrimi vărsate, întărindu-şi ostaşii, spunând: „O, scitici, care prin trufia bulgarilor sunteţi numiţi unguri de la fortăreața Hungu, să nu voiţi a uita săbiile voastre din cauza temei grecilor şi să pierdeţi bunul vostru nume. De unde, să luptăm vitejeşte şi cu putere contra grecilor şi bulgarilor care seamănă cu femeile noastre şi astfel să ne temem de mulţimea grecilor ca de mulţimea femeilor”. Auzind aceasta, ostaşii săi au fost foarte întăriţi şi pe dată Lelu, fiul lui Tosu, a sunat din trompetă şi Bulsuu, fiul lui Bogar, ridicând stindardul, au început să vină în prima linie spre a lupta contra grecilor. Şi s-au amestecat în luptă ambele linii ale duşmanilor şi au început să lupte aprig între ei şi când întreaga armată a ducelui Arpad a ajuns ca să lupte contra grecilor, cei mai mulţi dintre greci şi bulgari au fost omorâţi. Iar numitul duce Salanus, când a văzut că ai săi slăbesc în luptă, a scăpat cu fuga şi, pentru a-şi salva viaţa, s-a grăbit spre Alba Bulgariei (Belgrad). Dar grecii şi bulgarii, loviţi de frica ungurilor, au încredinţat uitării drumul pe care au venit, puşi pe fugă, pentru salvarea vieţii voiau să treacă înot Tisa, socotind-o ca un fluviu mic. Dar, fiindcă o astfel de teamă şi spaimă s-a aruncat asupra lor, încât de frica ungurilor aproape toţi au murit în fluviul Tisa, astfel încât câţiva au rămas în viaţă, care să anunţe împăratului nenorocirile salvării. De unde, acel loc, unde grecii au fost omorâţi, din acea zi şi până acum se numeşte Vadul Grecilor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Salanus ia decizia să-i înfrunte pe maghiari, locul bătăliei se pare că a fost undeva pe cursul râului Tisa, aproape de confliuența cu Dunărea. La îndemnul mai mult decât teatral al lui Arpad pentru încurajarea oștenilor, maghiarii, sub conducerea lui Lelu și Bulsuu, atacă armata lui Salanus, aliată cu cea a bulgarilor.
Bătălia s-a terminat într-o baie de sânge, foarte mulți oșteni din ambele tabere au fost omorâți sau înecați în apele Tisei, chiar dacă Anonymus spune, cu emfază, că pierderile majore au fost din partea grecilor și a bulgarilor. Cert este că rezultatul bătăliei este indecis, ducele Salanus se retrage cu oastea în cetatea Belgradului, iar armata bulgară se repliază spre granița țaratului.
———————————————————————————————————————–

Cap. XL. Despre victoria ducelui Arpad

Iar ducele Arpad şi ostaşii săi, după ce au câştigat victoria, plecaţi fiind de aici, au venit până la balta care se numeşte Curtueltou (Tăul Curtuel) şi au rămas acolo lângă pădurea Gemelsen treizeci şi patru de zile. Şi, în acel loc, ducele şi nobilii săi au orânduit toate legile consuetudinare ale regatului şi toate drepturile acestuia, în ce fel să servească ducelui şi fruntaşilor săi sau în ce fel să facă judecata pentru o crimă comisă pretutindeni. Acolo chiar ducele a dat nobililor săi, veniţi cu el, diferite locuri împreună cu toţi locuitorii săi. Şi locul acela, unde toate acestea au fost hotărâte, ungurii l-au numit Scerij după limba lor, deoarece acolo s-au orânduit toate treburile regatului. Şi ducele a dat acel loc lui Oundunec, tatăl lui Ete, de la Tisa până la balta Botua, şi de la Curtueltou până la balta Olpar. Dar, după aceea, după ce au trecut oarecari timpuri, Ethe, fiul lui Oundu, după ce a strâns o mulţime de sclavi, a făcut să se construiască, între fortăreaţa Olpar şi vadul Beuldu, o fortăreaţă foarte puternică din pământ pe care sclavii au numit-o, pe limba lor, Surungrad, adică Fortăreaţa Neagră.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Bineînțeles că Anonymus, în stilul propriu, consideră că retragerea armatei lui Salanus și a aliaților săi în cetatea Belgradului era o victorie a maghiarilor, acordându-le acestora timp de sărbătorire.
Cronicarul face o importantă subliniere: adoptarea unor legi consuetidunare ale maghiarilor, care vor fi privite de către cronicarii medievali și de cercetătorii recenți ca o primă constituție a ungurilor.
———————————————————————————————————————–

Cap. XLI. Despre plecarea lui Arpad

Iar după aceea, ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi de aici, au venit până la Titulus subjugându-şi poporul. Plecaţi după aceea, au venit până la portul Zoloncaman şi întregul popor, mai jos de Tisa şi Dunăre, l-au pus sub jugul lor. Dar, plecaţi de aici, au ajuns în părţile Budrugului şi şi-au aşezat taberele lângă fluviul Uoyos. Şi în acele părţi, ducele a dat mult pământ împreună cu toţi locuitorii săi lui Tosunec, tatăl lui Lelu, împreună cu unchiul său după mamă, Culpun, tatăl lui Botond. Atunci, ducele Arpad şi fruntaşii săi, după ce au ţinut sfat, au hotărât să trimită, în partea ducelui Salanus, o armată dincolo de Dunăre, împotriva Albei Bulgariei. Peste această armată au fost puşi conducători şi şefi: Lelu, fiul lui Tosu, Bulsuu, fiul lui Bogat, Botond, fiul lui Culpun. Care, luându-şi rămas bun de la ducele Arpad, au traversat Dunărea călărind, fără nici o împotrivire în acel loc unde fluviul Zoua (Sava) se varsă în Dunăre. Şi, plecaţi de aici, au început să călărească împotriva cetăţii Alba Bulgariei. Atunci, ducele bulgarilor, rudă de sânge a ducelui Salanus, a venit în ajutorul grecilor, cu mare armată, ca să lupte împotriva acestora. Dar, a doua zi, ambele oştiri au fost orânduite în linie de bătaie, în câmpia de lângă malul Dunării. Pe dată, Lelu, fiul lui Tosu, după ce a ridicat stindardul cu semnul său, şi Bulsuu, fiul lui Bogat, sunând trompetele de război, au venit ca să lupte. Şi s-au amestecat prin părţi puterea ambilor duşmani: şi au început să se lupte între ei în mod cumplit. Şi foarte mulţi dintre greci şi bulgari au fost omorâţi şi unii dintre ei au fost prinşi. Deci, văzând ducele Bulgariei că oamenii săi nu mai au putere în război, scăpat prin fugă, pentru apărarea vieţii, a intrat în cetatea Alba. Munci, Lelu, Bulsuu şi, de asemenea, Botond, după ce au câştigat victoria, şi-au aşezat taberele lângă Dunăre, puţin mai jos în câmpie. Şi au făcut să fie aduşi toţi captivii bulgarilor şi grecilor înaintea sa, pe care i-au trimis ducelui Arpad, legaţi în fiare, în Ungaria.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Maghiarii organizează un atac împotriva cetății Belgradului, dar sunt împiedicați de către armatele bulgarilor să o asedieze. Bătălia dintre maghiari și bulgari se dă pe malul Dunării, la confluența dintre râul Sava și Dunăre, în apropierea cetății Belgrad, unde se retrage armata bulgară după o luptă sângeroasă.
———————————————————————————————————————–

Cap. XLII. Despre solii ducelui Bulgariei

Dar a doua zi ducele Bulgariei şi-a trimis solii cu diferite daruri la Lelu şi Bulsuu şi Botond şi rugându-i stăruitor ca să facă pace. Şi pe deasupra a încredinţat că nu va păstra partea ducelui Salanus, unchiul său dinspre mamă. Dar va servi cu credinţă lui Arpad, ducele Ungariei, ca supus, şi va plăti un tribut anual. Dar aceia dorind pacea, primind ca zălog pe propriul fiu al ducelui, au plecat cu multe lucruri bune ale Bulgariei: şi pe ducele acestora I-au lăsat să plece nevătămat. Apoi, plecaţi, au mers până la portul wazil şi plecaţi de aici au subjugat ţara Racy şi pe ducele acesteia, prins, l-au ţinut mult timp legat în fiare. Dar, plecaţi de aici, au ajuns până la mare şi au supus cu putere şi în pace toate naţiile acelei patrii domniei lui Arpad, ducele ungurilor. Şi au luat cetatea Spaleto (localitate în Dalmația) şi şi-au subjugat toată Croaţia. Şi plecaţi de aici, au primit ca ostateci fiii nobililior şi s-au întors în Ungaria la ducele Arpad. Dacă nu susţineţi chiar şi războaiele acestora şi oarecare fapte curajoase ale lor din scrierile acestei pagini, credeţi din cântecele limbute ale cântăreţilor şi din poveştile false ale ţăranilor, care n-au dat uitării până în ziua de azi faptele curajoase şi războaiele ungurilor. Dar unii spun că au pătruns până la Constantinopole şi Botondium a tăiat cu barda sa poarta de aur a Constantinopolelui. Dar eu, pentru că n-am aflat în nici un codice al istoriografilor, am auzit numai din poveştile false ale ţăranilor, de aceea nu mi-am propus s-o scriu în prezenta lucrare.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Între maghiari și țarul bulgarilor se încheie un armistițiu, bulgarii urmând să plătească un tribut anual în bani, bunuri și copii, precum și promisiunea că nu-l vor mai sprijini pe ducele Salanus, asta după cum spune Anonymus. Dar mai mult ca sigur că acest armistițiu îl includea și pe Salanus, ca aliat al bulgarilor.
Anonymus spune foarte clar și că Salanus era rudă cu însuși țarul bulgarilor pe linie maternă, Salanus fiind, posibil, frate cu mama lui Simion I. Aceste înrudiri cu conducătorii bulgari și sârbi au existat și în istoria ulterioară a românilor, fiind adevărate acte de confirmare a alianțelor în caz de nevoie.
Iată motivul pentru care cronicarul face în permanență specificarea că Salanus era duce al bulgarilor și țara lui era locuită de bulgari. Și în acest sens ni se permite întrebarea: ce naționalitate avea mama lui Simion I ?.
Maghiarii au acum timp să invadeze și să organizeze adevărate expediții de jaf în Serbia și Croația.
Narând aceste fapte de vitejie ale maghiarilor, Anonymus nu uită să reamintească faptul că istorisirea lui s-a făcut după date și documente ale vremii (codice) și nu după legendele și poveștile țăranilor.
———————————————————————————————————————–

Cap. XLIII. Despre fortăreaţa Zagrab, Posaga şi Ulcou

Bulsuu, Lelu şi Botond, plecaţi de aici, coborând pădurea care se numeşte Peturgoz (Petrovagora din Croația), şi-au aşezat taberele lângă fluviul Culpe. Şi după ce au traversat acel fluviu, au ajuns până la fluviul Zoua. Şi, traversând Zoua, au luat fortăreaţa Zabrag (Zagreb) şi de aici, mergând călări, au luat fortărea a Posaga (Pozega) şi fortăreaţa Ulcou (Vukovar). Şi, plecaţi de aici, au traversat, navigând, Dunărea în portul Greci şi au sosit în curia ducelui Arpad. Şi, deoarece Lelu, Bulsu şi Botond şi ceilalţi ostaşi s-au întors la ducele Arpad, sănătoşi şi nevătămaţi cu o mare victorie în anul următor, a fost o mare bucurie în toată curia ducelui şi au făcut mare ospăţ şi ungurii se ospătau zilnic în mod splendid, împreună cu celelalte neamuri. Şi auzind neamurile vecine faptele nelegiuite ale acestora, veneau cu grămada la ducele Arpad şi, supuşi cu bună credinţă, îi serveau acestuia cu mare grijă şi foarte mulţi oaspeţi s-au făcut de-ai casei.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Întoarcerea din expedițiile de jaf ale lui Bulsuu, Lelu și Botond din Croația este primită de către Arpad cu mare bucurie.
———————————————————————————————————————–

Cap. XLIV. Despre insula Dunării

Iar după aceasta, ducele Arpad, plecat din acele părţi, unde azi este fortăreața Budrug, şi a coborât pe lângă Dunăre până la insula cea mare. Şi şi-au aşezat taberele lângă insulă şi ducele Arpad şi nobilii săi, intrând în insulă, după ce au văzut fertilitatea şi rodnicia acelui loc şi întăritura apelor Dunării, le-a plăcut locul mai mult decât se poate spune. Şi au hotărât ca insula să fie ducală şi fiecare dintre persoanele nobile să aibe acolo curia şi conacul său. Pe dată, ducele Arpad, după ce a adus meşteri, a ordonat să se facă locuinţe deosebite ducale şi a ordonat ca toţi caii lor, obosiţi de-a lungul zilelor, să pască introduşi acolo. Şi pentru rândaşii lor a pus în frunte ca şef pe un oarecare cuman, bărbat foarte înţelept, pe nume Sepel. Şi, din cauza lui Sepel şeful rândaşilor rămas acolo, insula a fost numită cu acel nume Sepel (Csepel) până în ziua de azi. Iar ducele Arpad şi nobilii săi au rămas acolo cu servitorii şi servitoarele lor, în pace şi în forţă, din luna aprilie până în luna octombrie. Şi, lăsând acolo soţiile lor, au hotărât, printr-un sfat comun, să iasă din insulă, ca să meargă dincolo de Dunăre şi să subjuge ţara Pannoniei. Şi să înceapă războiul contra carinthilor şi să se pregătească a veni în ţinuturile marţiale ale Lambardiei (Lombardiei).

*

Şi înainte să fie aceasta, să trimită armata împotriva ducelui Glad, care avea stăpânirea de la fluviul Morus (Mureș) până la fortăreaţa Horom, din chiar ai cărui urmaşi, după mult timp, descinsese Ohtum, pe care l-a omorât Sunad. Dar, pentru aceasta, au fost trimişi Zuardu şi Cadusa şi Boyta, care, după ce şi-au luat rămas bun, în timp ce călăriseră, vor traversa Tisa la Kenesna (ţinutul cnezilor) şi au coborât lângă fluviul Seztureg (afluent al Tisei). Şi nici un adversar nu s-a dus la ei, care să ridice mâna contra lor, deoarece teama acestora se abătuse asupra tuturor locuitorilor acelei ţări. Şi plecaţi de aici, au ajuns în părţile Beguey şi acolo au rămas două săptămâni, până când toţi locuitorii acelei patrii, de la Mureş până la fluviul Temes, şi i-au subjugat şi pe fiii ei i-au luat ca ostateci. Apoi, după ce a plecat oastea, au venit către fluviul Temes şi şi-au aşezat taberele lângă Vadul Nisipurilor. Şi, pe când voiau să traverseze apa Temes, a venit împotriva lor Glad, din ai cărui urmaşi descinde Ohtum, ducele acelei patrii, cu o mare oştire de călăreţi şi pedestraşi, cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi blacilor. Dar, a doua zi, pe când ambele linii de luptă, între ele fiind fluviul Timiş, de o parte şi de alta, n-au avut putere să treacă, Zuardu a impus fratelui său Cadusa să coboare cu jumătate din oastea sa mai jos. Şi, în orice mod ar putea străbate, să lupte contra duşmanilor. Pe dată Cadusa, ascultând de ordinele fratelui său, a coborât călărind împreună cu jumătatea armatei, mai jos, într-o fugă foarte iute. Şi, după cum graţia divină le era premergătoare, a avut trecerea uşoară. Şi, în timp ce o parte din oştirea ungurilor era dincolo cu Cadusa şi partea de jumătate era dincoace cu Zuard, atunci ungurii au sunat trâmbiţele de război şi, trecând fluviul înot, au început să lupte aprig. Şi, deoarece Dumneazeu mergea cu graţia sa înaintea ungurilor, le-a dat lor o mare victorie şi duşmanii acestora cădeau înaintea lor, ca snopii după secerători. Şi în acelaşi război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor. Şi însuşi Glad, ducele acestora, a reuşit să scape de la pieire prin fugă, dar întreaga oştire a acestuia, topită ca ceara în faţa focului, a pierit în gura săbiei. Atunci Zuard şi Cadusa şi Boyta, după ce au câştigat victoria, plecaţi de aici, au venit către hotarele bulgarilor şi şi-au aşezat taberele lângă fluviul Ponoucea. Dar, ducele Glad, scăpat prin fugă, după cum am spus mai sus, a intrat în fortărea a Keuee (Cuvin). Şi, în a treia zi, Zuardu şi Cadusa şi, de asemenea, Boyta, din care neam descinde Brucsa, după ce şi-au orânduit armata, au început să lupte contra fortăreţei Keuee. Când a văzut aceasta Glad, ducele acestora, după ce au fost trimişi soli, a început să ceară pace de la ei şi le-a dăruit, de bună voie, fortăreaţa cu diferite daruri.

*

Plecând de aici, au luat fortăreața Ursoua şi au locuit acolo o lună şi au trimis înapoi la ducele Arpad pe Boyta împreună cu a treia parte a oştirii şi cu fiii locuitorilor daţi ca ostateci. Şi pe deasupra, şi-au trimis solii lor ca să le dea voie să meargă în Grecia ca să-şi subjuge toată Macedonia, de la Dunăre până la Marea Neagră. Căci mintea ungurilor din acel timp nu poftea nimic altceva decât să ocupe pentru sine pământuri şi să folosească munca războinică. Pentru că ungurii, în acele timpuri, se bucurau de vărsarea sângelui omenesc în aşa fel ca şi lipitoarea şi dacă n-ar fi făcut aşa, n-ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea pământuri bune. Ce să mai spun? Boyta şi solii acestora au ajuns la ducele Arpad şi i-au povestit faptele săvârşite. Iar ducele le-a lăudat acţiunea acestora şi a cedat lui Zuardu şi Cadusa libertatea nestânjenită ca să meargă în Grecia şi să ocupe ţara pentru sine. Şi lui Boyta, pentru servicul său foarte credincios, i-a dat mult pământ lângă Tisa, cu numele Torhus. Atunci, solii lui Zuard şi ai fratelui său Cadusa, după ce au primit învoirea, s-au întors la stăpânii lor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În prima parte a capitolului, cronicarul ne povestește depre descoperirea insulei Csepel de către maghiari, o insulă pe Dunăre, în Ungaria. Are o suprafață de 257 kmp, lungă de 48 km și cu o lățime medie de 6-8 km.
Pe această insulă, după spusele cronicarului, Arpad hotărăște cucerirea Pannoniei, care, atenție, la acea dată nu era ocupată în totalitate de maghiari, dar și inițierea de campanii de jaf spre vest.
În partea a doua a capitolului, Anonumus descrie luptele duse de către unguri în Banat cu Glad și aliații săi, pecenegii și bulgarii.
Luptele duse sunt sângeroase, cronicarul spune că în acele războaie și-au pierdut viața doi duci ai cumanilor și trei cneji ai bulgarilor și că însuși Glad s-a aflat în situația de a-și pierde viața. Conflictul dintre Glad și unguri se finalizează cu retragerea lui Glad în cetatea Cuvinului și încheierea unui tratat de pace, rezonabil pentru ambele părți.
În partea a treia a capitolului, conducătorii maghiari cer încuvințarea lui Arpad pentru organizarea unor expediții de jaf în Macedonia și Grecia.
Foarte plastic, Anonymus face cunoscută caracteristica de bază a maghiarilor din acele vremuri: “pentru că ungurii, în acele timpuri, se bucurau de vărsarea sângelui omenesc în aşa fel ca şi lipitoarea…”
———————————————————————————————————————–

Cap. XLV. Despre cetăţenii bulgarilor şi macedonenilor

După ce au trecut câteva zile, Zuard şi Cadusa, cu întreaga sa armată, ridicând stindardele înstelate, au traversat navigând apa Dunării şi au luat fortăreața Borons (Branicevo,Serbia), apoi au mers la fortăreata Scereducy (Sofia, Bulgaria). Auzind aceasta cetăţenii bulgarilor şi macedonenilor, s-au temut foarte mult de figura acestora. Atunci toţi locuitorii acelei ţări au trimis solii lor împreună cu multe daruri, ca să le subjuge ţara şi să le dea fiii ca ostateci. Zuard şi Cadusa, doritori de pace şi primind darurile şi ostatecii acestora, le-a dat drumul în pace, ca pe propriul lor popor. Iar ei înşişi au început să călărească dincolo de poarta Wacil şi au luat fortăreata regelui Filip (Plovdiv,Bulgaria), apoi şi-au sujugat toată ţara până la cetatea Cleopatra (Neopatras, Grecia). Şi au avut sub stăpânirea lor toată ţara, de la cetatea Durasu (Durazzo, Albania) până la tara Rachy (Serbia). Şi Zuardu şi-a luat soţie în acea ţară şi poporul acela, care acum se numeşte Sobamogera, a rămas în Grecia după moartea ducelui Zuard. Şi de aceea s-a numit soba, adică după greci popor prost, deoarece, după moartea stăpânului său, n-a preţuit calea de a se întoarce în patria sa.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus ne povestește despre campaniile de cucerire și jaf ale maghiarilor în Serbia, Bulgaria, Albania și Grecia.
———————————————————————————————————————–

Cap. XLVI. Despre portul Moger

După ce au trecut câteva zile, ducele Arpad şi toţi fruntaşii săi, plecând din insulă printr-o consfătuire comună şi printr-un consens egal şi prin voinţă liberă, au aşezat taberele dincolo de Surcusar până la fluviul Racus (pârâu lângă Pesta). Şi când au văzut că sunt în siguranţă în toate părţile, nici că cineva ar avea puterea să se opună, au trecut Dunărea. Şi portul unde au făcut trecerea îl numiseră Moger, deoarece cele şapte persoane principale, care sunt numite hetumoger traversaseră acolo Dunărea navingând. După ce Dunărea a fost trecută, au aşezat taberele lângă Dunăre până la Apele Calde Superioare. Şi, auzind aceasta, toţi romanii, locuitori prin Pannonia, şi-au păstrat viaţa prin fugă. Dar a doua zi, ducele Arpad şi toţi fruntaşii săi, cu toţi ostaşii Ungariei, au intrat în cetatea regelui Athila. Şi au văzut toate palatele regale, unele distruse până la temelie, altele nu, şi admirau peste măsură toate aceste construcţii de piatră. Şi au devenit veseli, mai mult decât se poate spune, pentru că au meritat să ia, fără război, cetatea regelui Athila, din al cărui neam descinde ducele Arpad. Şi se ospătau zilnic, cu mare bucurie în palatul regelui Athila, stând de o parte şi de alta. Şi aveau înaintea lor toate orchestrele şi sunetele dulci ale chitarelor şi ale fluierelor, cu toate cântecele bufonilor. Tăvile pentru mâncare, <şi> cupele erau aduse ducelui şi nobililor în vase de aur, servitorilor şi ţăranilor în vase de argint. Pentru că toate bunurile celorlalte regate din jur le dăduse Dumnezeu în mâna lor. Şi îşi trăiau viaţa din belşug şi în chip strălucit împreună cu toţi oaspeţii veniţi la ei. Şi ducele Arpad dădea oaspeţilor rămaşi la el pământuri şi proprietăţi mari şi, auzind aceasta, mulţi dintre oaspeţi veneau grămadă la el şi rămâneau cu el săltând de bucurie. Atunci, ducele Arpad şi ai săi, din cauza bucuriei, au rămas în cetatea regelui Athila timp de douăzeci de zile. Şi toţi ostaşii Ungariei, în prezenţa ducelui, aproape în fiecare zi, făceau cu scuturile şi lăncile lor o foarte mare serbare militară. Şi alţi tineri se jucau cu arcurile şi săgeţile după obiceiul păgân. De unde, ducele Arpad a devenit foarte bucuros. Şi a dăruit tuturor ostaşilor săi diferite daruri în aur, ca şi în argint, împreună cu celelalte proprietăţi. Şi în acelaşi loc a dat lui Cundunec, tatăl lui Curzan, pământul de la cetatea regelui Athila până la cei o sută de munţi şi până la Gyoyg şi fiului său i-a dat o fortăreaţă în paza poporului său. Atunci Curzan a poruncit ca acel castru să fie numit cu propriul său nume. Care nume, până în ziua de azi, n-a fost dat uitării.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus povestește despre decoperirea cetății lui Attila, vechi castru roman, la acea dată în ruină (Ecilburg).
Așezându-se pe aceste teritorii, Arpad, pentru a-și putea acoperi pierderile de oameni în luptele duse, inițiază o politică de maghiarizare, primind în rândurile lor pe oricine își exprima dorința, acesta fiind răsplătit cu proprietăți și teritorii.
———————————————————————————————————————–

Cap. XLVII. Despre ţara Pannoniei

Iar ducele Arpad, după ce a ţinut sfat în a 21-a zi, a ieşit din Ecilburg ca să-şi subjuge ţara Pannoniei până la fluviul Droua. Şi, în prima zi, tabăra a fost aşezată lângă Dunăre către cei o sută de Munţi. Atunci s-a hotărât ca ducele să trimită o parte din armata sa lângă Dunăre spre fortăreața Borona, căreia i-a pus ca şefi şi conducători pe doi din principalele persoane, adică Ete, tatăl lui Eudu, şi Boyta, de la care descinde neamul Brugsa. Cărora chiar ducele Arpad le-a dat, pentru supunerea lor foarte credincioasă, daruri nu foarte mici şi lui Eudunec, fiul lui Ete, i-a dat pământ lângă Dunăre, împreună cu un popor nenumărat. Şi în acel loc, Eudu, după ce a subjugat poporul acelei părţi, a construit un castru pe care l-a numit popular Zecuseu deoarece acolo şi-a aşezat scaunul şi reşedința. Şi lui Boyta i-a dat în acelaşi fel mult pământ către Saru, împreună cu un popor nenumărat care, până acum, se numeşte Boyta.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Arpad își continuă campania de împroprietărire a supușilor, cronicarul neuitând să sublinieze că aceste teritorii care erau dăruite conducătorilor maghiari, erau bogate în populație. De unde atunci acel “vid de populație” constatat de către cronicarii medievali și ulterior de cercetătorii unguri și nu numai ?!
———————————————————————————————————————–

Cap. XLVIII. Despre cetatea Bezprem

În cea de a doua parte a oştirii a fost trimis Usubu, tatăl lui Zolocu şi Cusee, care să meargă împotriva cetăţii Bezprem (Veszprem) şi să subjuge pe toţi locuitorii pământului până la Fortăreaţa de Fier. Atunci Usubu, şef şi conducător al acelei oştiri, îngăduit de duce, după ce şi-a ridicat stindardul, a plecat şi şi-a aşezat tabăra lângă Muntele Pacoztu. Iar de aici, mergând călări, şi-au aşezat taberele în câmpia Peytu şi au rămas acolo timp de trei zile. Dar, în a patra zi, au ajuns până la fortăreaţa Bezprem. Atunci Usubuu şi Eusee, după ce şi-au ordonat oastea împotriva ostaşilor romani care păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte aprig. Şi s-au luptat între ei o săptămână. Dar în a doua săptămână, în a patra zi de odihnă, pe când cealaltă parte a oştirii era prea obosită de munca războiului, atunci Usubuu şi Eusee au distrus mai mulţi ostaşi ai romanilor prin tăişul săbiei şi pe unii i-au omorât cu lovituri de săgeţi. Dar, cei rămaşi dintre romani, văzând îndrăzneala ungurilor, după ce fortăreaţa Bezprem a fost părăsită, au scăpat prin fugă şi pentru apărarea vieţii s-au grăbit spre ţara teutonilor. Pe care Usubuu şi Eusee i-au urmărit până la hotarul teutonilor. Dar într-o zi, în timp ce ungurii şi romanii erau la graniţă, romanii fugind într-ascuns, au trecut înot fluviul care e la hotarul Pannoniei şi teutonilor. De unde, acel fluviu este numit de unguri Loponsu (Lapincs), deoarece romanii l-au trecut înot într-ascuns din cauza fricii de unguri.
———————————————————————————————————————
Spre înțelegere:
Acest capitol al lui Anonymus găzduiește un mare secret. Cine erau acești soldați romani (?) care apărau fortăreaţa ?
După unii istorici, fortăreaţa era un avanpost al francilor, în scopul supravegherii și al monitărizarii mișcărilor războinice ale moravilor și boemilor. Dar la data apariţiei maghiarilor în aceste zone, principele Rastislav al Moraviei își eliberase poporul de sub stăpânirea francilor, fapt consemnat în istorie la anul 855. Este posibil ca aceştia să fi preluat vechiul castru roman, transformat în fortăreaţă medievală, în ideea de a avea un sistem de apărare împotriva maghiarilor. Mențiunea făcută de către Anonymus cum că soldaţii garnizoanei erau romani se bazează pe faptul că fortareaţa fusese inițial un castru roman, parte dintr-un sistem de apărare al imperiului roman.
Analizând informaţiile date de către cronicar, să facem legatură între două informații oferite de Anomymus:
– conducătorul “țării” Câmpiei Pannoniei se numea Salanus
– soldaţii garnizoanei din fortăreaţa Bezprem erau romani.
Numele atribuit de Anonymus, ducelui Pannoniei, Salanus, este pur latin, ceea ce dovedeşte existenţa unei continuităţi dacice, a unei populaţii vorbitoare de limbă latină pe teritoriul pannonic. Afirmaţia că apăratorii fortăreţei Bezprem erau romani este legată de confirmarea acestei continuități dacice. Garnizoana Bezprem era un punct de apărare și observare, poziționat de către Salanus pe limita de graniţa a “ducatului”, în scopul prevenirii atacurilor expansioniste ale francilor, germanilor sau slavilor.
Acest lucru poate fi dovedit prin multiplele dovezi arheologice și documentare care atestă existenţa unei comunități dacice/valahe pe teritoriul pannonic, înainte de venirea maghiarilor:
– existența și în prezent, a unei comunități românesti pe teritoriul Ungariei, maghiarizată, însă, în proportie de 99%;
– existenţa toponimelor în regiunea Vezprem (Bezprem), acestea erau menţionate sub numele de Olaszfalu (satul românilor);
– denumirea unor localităţi sau moşii cu termenul de Vluzka, ce corespunde cu termenul român de Vlaşca;
– descoperirea unor vestigii arheologice, făcute începând din anul 1710, care identifică localitaţi și comunităţi de origine dacă/valahă în jurul lacului Balaton, confirmate de oficialitaţi ale timpului.
———————————————————————————————————————–

Cap. XLIX. Despre Fortăreaţa de Fier

Şi Usubuu, tatăl lui Zoloucu, şi Eusee, tatăl lui Urcun, întorşi de aici, au luat Fortăreaţa de Fier şi au primit pe fiii locuitorilor ca ostateci. Dar, călărind de aici pe lângă fluviul Bolotun, au ajuns până la Thyon. Şi, după ce şi-au subjugat neamurile, în a patrusprezecea zi au intrat în fortăreaţa Bezprem. Atunci Usubuu şi Eusee, după ce au ţinut sfat, au trimis ducelui Arpad pe solii săi împreună cu diferite daruri şi cu fiii locuitorilor luaţi ca ostateci. Şi în ce chip le-a dat Dumnezeu victoria şi cum romanii, după ce fortăreaţa Bezprem a fost părăsită, scăpaţi prin fugă din faţa lor, au traversat navigând într-ascuns fluviul Loponsu. Dar, trimişii lor l-au găsit pe ducele Arpad în pădurea Turobag, plimbându se cu mândrie, şi l-au salutat cu diferite cuvinte din partea lui Usubuu şi Eusee şi i-au prezentat ducelui pe fii locuitorilor luaţi ca ostateci. Dar ducele Arpad, după ce a auzit acestea, a devenit mai vesel ca de obicei şi, întorcându-se în Etiburgu, a făcut mare ospăţ . Şi a dăruit mari daruri solilor aducători de bucurie.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Solii lui Usubuu și Eusee îi comunică lui Arpad, cu multă bucurie, vestea cuceririi fortăreței Veszprem.
———————————————————————————————————————–

Cap. L. Despre devastarea Pannoniei

Atunci ducele Arpad şi nobilii săi, plecaţi din Elciburgu cu a treia parte a armatei, şi au aşezat taberele lângă câmpia Fântânii Sărate. Şi plecând călare de aici, au ajuns până la Muntele Bodoctu. Dar ducele Arpad a dat, de la partea de răsărit, lui Eleudunec, tatăl lui Zoisu, o mare pădure, care acum se numeşte Vertus din cauza scuturilor teutonilor părăsite în acel loc . La poalele cărei păduri, lângă balta Ferteu (Tăul Fer), Sac, nepotul lui Zobolsu, după mult timp, a construit o fortăreaţă. Ce să mai spun? însă ducele Arpad şi ostaşii săi, mergând pe lângă Muntele Sfântului Martinus, şi-au aşezat taberele şi au băut, atât ei cât şi animalele lor din fântâna Sabaria. Şi, urcând muntele şi, după ce au văzut frumuseţea ţării Pannoniei, s-au bucurat prea mult. Şi plecaţi de aici, au venit până la Raba şi Rabucea, au devastat neamurile şi regatele sclavilor şi panonilor şi au ocupat ţinuturile acestora. Dar au atacat şi hotarele carintienilor moravi prin numeroase incursiuni. Cărora le-au ucis multe mii de oameni în tăişul săbiei, le-a distrus posturile militare şi le-au luat în stăpânire ţinuturile şi, până în ziua de azi, cu ajutorul Domnului, urmaşii lor le stăpânesc cu putere şi în pace. Atunci Usubuu şi Eusee, tatăl lui Urcun, s-au întors la ducele Arpad, cu întrega lor oştire, sănătoşi şi nevătămaţi, cu o mare victorie. Căci Dumnezeu, căruia primejdia îi era prevăzută, a transmis ducelui Arpad şi ostaşilor săi pe duşmanii acestora şi, prin mâinile lor, s-au făcut stăpâni pe munca popoarelor. Când, deşi fuseseră înrădăcinaţi şi îşi subjugaseră aproape toate regatele mai apropiate, s-au întors lângă Dunăre spre pădure pentru vânătoare şi, după ce ostaşii au fost trimişi la treburile lor, ducele şi nobilii săi au rămas în insula Sepel, unde s-au aflat soţia ducelui şi alte femei ale nobililor. Şi în acelaşi an, ducele Arpad a născut un fiu cu numele Zulta; şi s-a făcut mare bucurie printre unguri. Şi ducele şi nobilii săi timp de mai multe zile făceau mari ospăţuri. Şi tinerii acestora se jucau în faţa ducelui şi a nobililor săi, ca şi mieii oilor în faţa berbecilor.

*

Dar, după ce au trecut câteva zile, ducele Arpad şi nobilii săi, printr-un sfat comun, au trimis o oaste contra lui Menumorout, ducele bihorean. Cărei oştiri i-au fost făcuţi şefi şi conducători Usubuu şi Velec. Care au plecat din insulă călărind prin nisip şi au traversat, navigând, fluviul Tisa, în portul Beuldu. Şi de aici, călărind pe lângă fluviul Couroug, şi-au aşezat taberele şi toţi siculii, care la început erau popoarele regelui Athila, după ce vestea lui Usubuu a fost auzită, au venit paşnici înaintea lor şi le-au dat de bună voie pe fiii lor ca ostateci, împreună cu diferite daruri. Şi au început să lupte înaintea oştirii lui Usubuu, în prima linie, contra lui Menumorout. Şi, pe dată, au trimis pe fiii siculilor ducelui Arpad şi, după ce siculii au mers înainte, au început să călărească împreună contra lui Menumorout. Au traversat, navigând, fluviul Criş la Muntele de Cerb şi de aici, călărind, şi-au aşezat taberele lângă fluviul Tekereu.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
În prima parte a capitolului, cronicarul prezintă, în continuare, campaniile de jaf și ocuparea teritoriilor din Pannonia de către maghiari. Anonymus ne spune că în acel an (906), lui Arpad i s-a născut un fiu pe nume Zulta (Zoltan), acesta fiind de fapt fiul cu numărul 5 al conducătorului maghiar, după: Levente, Tarhacsi, Jelek și Jutocsa.
Interesant este faptul că tocmai el, cel mai mic, va ajunge urmașul lui Arpad la conducerea maghiarilor. Ce s-a întâmplat cu ceilalți frați, care au fost interesele susținerii lui la conducere, nu se știe.
În partea a doua a capitolului, cronicarul ne istorisește că Arpad reia problema cuceririi voievodatului lui Menumorout. Anonymus îi prezintă pe “siculi”- secui ca pe niște ostași viteji, antemergători ai maghiarilor în războaie.
———————————————————————————————————————–

Cap. LI. Despre ducele Menu Morout

Când Menumorout a auzit aceasta, că Usubuu şi Velec, cei mai nobili ostaşi ai ducelui Arpad, au venit împotriva sa cu o mână puternică, după ce secuii au mers înainte. S-au temut mai mult decât a trebuit şi n-a existat îndrăzneala să vină împotriva lor, pentru că auziseră că ducele Arpad şi ostaşii săi sunt mai puternici în război şi că romanii au fost puşi pe fugă din Pannonia prin aceiaşi şi că au devastat ţinuturile carintienilor moravieni şi că au ucis mai multe mii de oameni în tăişul săbiei lor. Că au ocupat regatul Pannoniei şi că duşmanii lor au fugit dinaintea feţei lor.
Atunci ducele Menumorout, după ce mulţimea ostaşilor a fost părăsită în castrul Byhor, el însuşi fugind cu soţia şi fata sa din faţa acestora, au început a locui în pădurea Ygfon. Usubuu şi Veluc şi întreaga lor oştire au început să călărească veseli împotriva fortăreţei Byhor şi şi-au aşezat taberele lângă fluviul Iouxas. Iar în a treia zi, după ce oştirile au fost orânduite, au plecat la fortăreaţa Belland. Şi ostaşii adunaţi de jur împrejur din diferite naţiuni au început să lupte împotriva lui Usubuu şi a ostaşilor săi. Syclii şi ungurii omorîseră mulţi oameni cu lovituri de săgeţi. Usubuu şi Velec au ucis 125 ostaşi cu balistele. Şi s-au luptat între ei 12 zile şi dintre ostaşii lui Usubuu şi Velec au fost omorîţi 20 unguri şi 15 secui. Dar, în a 13-a zi, când ungurii şi secuii umpluseră şanţurile fortăreţei şi veniseră să pună scări la perete, ostaşii ducelui Menumorout, văzând curajul ungurilor, au început să roage pe aceşti doi principi ai armatei şi, după ce fortăreaţa a fost deschisă, au venit să se roage, cu picioarele goale, înaintea feţei lui Usubuu şi Velec. Cărora Usubuu şi Velec, punându-le pază, ei înşişi au intrat în fortăreaţa Byhor şi au găsit acolo multe bunuri ale acelor ostaşi. Când Menumorout auzise aceasta prin soli scăpaţi prin fugă, s-a aruncat într-o mare teamă. Şi a trimis solii săi cu diferite daruri la Usubuu şi Velec şi i-a rugat pe aceştia să favorizeze ei înşişi pacea şi să dea drumul solilor şi să meargă la ducele Arpad, care să-i anunţe acestuia că Menumorout, care la început a încredinţat ducelui Arpad, prin solii săi proprii, cu inima mândră bulgărească, că refuză să-i dea pământ cât încape într-un pumn, acum, prin aceiaşi soli, învins şi distrus, nu se îndoieşte să dea întregul regat şi pe fiica sa lui Zulta, fiul lui Arpad. Atunci Usubuu şi Velec au lăudat sfatul acestuia şi au trimis soli împreună cu solii săi, care să roage pe stăpânul său, ducele Arpad, pentru pace. Care, pe când intraseră în insula Sepel şi salutaseră pe ducele Arpad, a doua zi solii au spus cele încredinţate de Menumorout. Dar, ducele Arpad, după ce a ţinut sfat cu nobilii săi, a apreciat şi a lăudat cele încredinţate de Menu morout şi când auzise acum că fiica lui Menumorout este de aceeaşi etate ca şi fiul său Zultus, n-a fost nevoit să amâne cererea lui Menumorout şi a primit pe fiica sa ca soţie a lui Zulta, împreună cu regatul pe care i l-a promis. Şi, după ce a trimis soli la Usubuu şi Velec, le-a dat sarcina ca nunta să fie sărbătorită, să primească pe fiica lui Menumorout ca soţie pentru fiul său Zulta şi să ducă cu sine pe fiii locuitorilor daţi ca ostateci şi ducelui Menumorout să-i dea fortăreaţa Byhor.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Cronicarul povestește despre asediul cetății Bihor de către oștile maghiare, sub conducerea lui Usubuu și Velec. Pentru a-și proteja familia, Menumorout se refugiază într-o pădure, probabil într-un loc dintr-o zonă muntoasă, inaccesibilă pentru armata maghiară. Maghiarii reuseșc să cucerească cetatea Bihorului, dar cu mari pierderi de ambele părți.
La fel ca și în cazul lui Salanus, părțile cad la înțelegere, fiind chiar stabilită căsătoria fiicei lui Menumorout cu fiul lui Arpad, Zulta (Zoltan). Cronicarul ne spune că cei doi erau cam de aceeași vârstă, diferența fiind cam un an.
Anonymus uită, din nou, că se află în Transilvania și-l confundă pe Menumorout cu un bulgar (cu inima mândră bulgărească).
Ce este demn de remarcat că totuși, în urma victorie maghiarilor, conducător al cetății Bihorului va rămâne tot Menumorout.
———————————————————————————————————————–

Cap. LII. Despre Usubuu şi Velec

Usubuu şi Velec, precum şi întreaga lor oştire, favorizaţi de sfaturile lor, au acceptat pe fata lui Menumorout după ce au sărbătorit nunta şi au dus cu sine pe fiii locuitorilor daţi ca ostateci. Şi pe însuşi Menumorout l-au lăsat în fortăreaţa Byhor. Atunci Usubuu şi Velec s-au întors la ducele Arpad cu mare onoare şi bucurie, iar ducele Arpad şi iobagii săi le-au ieşit înainte şi au dus pe fiica lui Menumorout cu mare cinste la casa ducală, după cum se cuvine logodnicii unui duce atât de mare. Iar ducele Arpad şi toţi fruntaşii săi, sărbătorind nunta, au făcut un mare ospăţ şi aproape în fiecare zi mâncau ca la nuntă împreună cu diferiţi ostaşi ai regatelor de prinprejur. Iar tinerii acestora se jucau înaintea feţei ducelui şi a nobililor săi. Ducele Arpad, după ce a primit jurământul fruntaşilor şi ostaşilor Ungariei, a făcut să fie ridicat fiul său Zulta ca duce, cu mare cinste. Atunci ducele i-a dat lui Usubunek (Usubuu), tatăl lui Zoloucu, pentru serviciul său foarte credincios, fortăreaţa Bezprem împreună cu toate accesoriile sale. Şi lui Veluquius (Velec) i-a dat comitatul de Zarand. Şi astfel a dăruit celorlalţi nobili onoruri şi locuri. După această situaţie, Menumorout a murit în al doilea an fără fiu şi a lăsat în pace regatul său în întregime ginerelui său Zulta. După aceasta, în anul 907 de la încarnarea Domunului, ducele Arpad s-a dus din această viaţă lumească. Care a fost îngropat cu cinste mai sus de izvorul unui fluviu mic care coboară printr-o albie de piatră în cetatea regelui Athila. Unde chiar după convertirea religioasă a ungurilor a fost construită o biserică ce se numeşte Alba, în cinstea fericitei Fecioare Maria.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Cronicarul ne prezintă celebrarea nunții celor doi copii. Anonymus fixează anul morții lui Arpad la 907 și mai mult ca sigur că este și cel al lui Menumorout. Avem astfel confirmarea temporală a conflictului dintre Arpad și Menumorout ca fiind anul 906 (Menumorout a murit în al doilea an~de la conflict).
Este importantă și remarca lui Anonymus cum că Menumorout nu avea copii, deci nu exista un urmaș direct la conducerea voievodatului, lucru absolut imposibil dacă ținem cont că tot același cronicar, în aceeași cronică, spune foarte hotărât că voievodul bihorean ținea mai multe femei (!?). Sigur unul dintre descendenții lui Menumorout a urmat la conducerea voievodatului Bihariei.
Urmașul lui Arpad la tron este numit Zulta, dar care la acea vreme, fiind copil, a fost sub tutela oficială a unuia unul dintre frații lui mai mari.
Se vede clar tendința lui Anonymus de a “occidentaliza” numele de origine onogură ale maghiarilor, astfel Usubuu devine Usubunek, iar Velec devine Veluquius.
———————————————————————————————————————–

Cap. LIII. Despre succesiunea ducelui Zulta

Şi i-a urmat fiul său Zulta, asemenea tatălui său în obiceiuri, neasemenea ca fire. Căci ducele Zulta a fost puţin bâlbâit şi alb, cu păr moale şi galben, statura mijlocie, duce războinic, cu suflet puternic, dar indulgent faţă de cetăţeni, cu voce plăcută, dar lacom de autoritate. Pe care toţi fruntaşii şi ostaşii Ungariei l-au apreciat într-un mod uimitor.
După ce a trecut un oarecare timp, când ducele Zulta avea 13 ani, toţi fruntaşii regatului, prin sfat comun şi voinţă egală, au pus şefi pe câţiva conducători ai regatului, supuşi ducelui, care prin conducerea dreptului consuetudinar, să potolească certurile şi conflictele celor care nu se înţeleg. Dar pe alţii i-au stabilit conducători ai oştirii, cu care să pustiască diferite regate, al căror nume au fost: Lelu, fiul lui Tosu, Bulsuu, bărbat sângeros, fiul lui Bogat, Bonton, fiul lui Culpan. Căci aceştia erau bărbaţi războinici şi tari la suflet, cărora nu le-a fost altă grijă decât să subjuge neamuri stăpânului său şi să devasteze regatele altora. Care, după ce şi-au luat rămas bun de la ducele Zulta, s-au luptat cu armata carintiană. Şi au venit în marchia Lombardiei prin Forum Iuli, unde au devastat în mod crud cetatea Padua (Padova) prin masacrare şi incendii şi sabie şi mari jafuri. Şi de aici, intrând în Lombardia, au început să facă multe rele. Când locuitorii ţării au încercat să reziste violenţei şi furiei lor animalice adunaţi într-o îngrămădeală, atunci o mulţime nenumărată a lombarzilor a pierit prin loviturile săgeţilor ungurilor, fiind măcelăriţi cât mai mulţi episcopi şi comiţi. Atunci Lutuardus, episcopul bisericii din Vercelle, un bărbat foarte renumit, odinioară prietenul cel mai intim şi consilierul cel mai credincios în cele secrete al împăratului Carol cel Mic, auzind aceasta, după ce a luat cu sine operele şi tezaurele fără seamăn, care erau din belşug mai mult decât se poate estima, în timp ce se străduia să scape de ferocitatea lor sângeroasă prin toţi cunoscuţii, atunci a dat pe neaşteptate fără să ştie peste unguri şi, fiind prins de îndată, a fost omorât de aceştia şi au răpit tezaurul care trece peste o apreciere omenească, pe care îl purta cu şine. în acelaşi timp, Ştefan, fratele comitetului Waldo, în timp ce vroia să-şi cureţe pântecele noaptea stând în singurătate pe zidul fortăreţe, atunci a fost rănit grav prin lovitura unei săgeţi, de un ungur oarecare, prin fereastra dormitorului său, de care rană s-a stins în aceeaşi noapte.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Din nou excepțională pentru Anonymus comparația trăsăturilor fizice și tipicului lui Zulta cu ale bunicul lui Almus:
“…căci ducele Zulta a fost puţin bâlbâit şi alb, cu păr moale şi galben, statură mijlocie, duce războinic, cu suflet puternic, dar indulgent faţă de cetăţeni, cu voce plăcută, dar lacom de autoritate”…
și: “…căci Almus însuşi era la faţă frumos, dar negru şi avea ochii negri, dar mari, înalt de statură şi svelt. Dar, avea mâini groase şi degete lungi şi Almus însuşi era credincios, binevoitor, generos, înţelept, bun soldat, vesel, îndatoritor faţă de toţi aceia care în acel timp erau soldaţi în regatul scitic”…
De unde se vede cum s-au pierdut elemente din fizionomia primilor maghiari, prin căsătorii cu femei localnice, Almus și posibil și Arpad.
Se confirmă din nou că la data căsătoriei, Zulta avea cam un an, cel mult doi.
Cronicarul istorisește că după câțiva ani (după ce a trecut un oarecare timp) de la moartea lui Arpad, respectiv pe când avea Zulta 13 ani, și-a pus conducătorii (adică pe tutori) să potolească certurile şi conflictele celor care nu se înţeleg.
Suntem deja în anul 920, cînd maghiarii reiau campaniile de jaf în Italia.
———————————————————————————————————————–

Cap. LVI. Despre devastarea Lotaringiei, Alamaniei şi Franciei

După aceea au devastat Lotoringia şiAlamania. Chiar şi pe francii răsăriteni, mulţi ostaşi ai acestora fiind dispăruţi la hotarul Franconiei şi Bavariei, i-au întors într-o fugă ruşinoasă prin loviturile săgeţilor, Şi, primind toate bunurile lor, s-au întors în Ungaria, la ducele Zulta.
———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Între anii 911-933, oștile maghiare atacă și devastează teritoriile Franței și Germaniei, ajungând până în Spania. Pe parcursul a câțiva ani, Bavaria a fost jefuită de 11 ori, iar Lombardia de 13 ori.
———————————————————————————————————————–

Cap. LV. Despre moartea lui Lelu şi Bulsuu

Dar după aceea, în al cincilea an pe când domnea împăratul Cunrad (Conrad I), Lelu, Bulsuu şi Botond, vestiţi odinioară şi cei mai glorioşi ostaşi ai lui Zulta, ducele Ungariei, trimişi de stăpânul lor, au invadat părţile Alamaniei şi au luat multe din bunurile acestora. Dar, în urmă, Lelu şi Busluu au fost prinşi prin înşelăciunile blestemate ale bavarilor şi alamanilor şi au fost ucişi lângă fluviul Hin (Inn în Germania) spânzuraţi în furci patibulare. Botond şi alţi ostaşi ai ungurilor, care fuseseră rămaşi dintre ei, văzându-se îngrămădiţi de violenţa rea a duşmanilor, au stat curajos şi bărbăteşte. Şi dimpotrivă nu s-au înstrăinat, ci au apucat a se ajuta unul pe celălalt, mai ales partea rămasă în pericol şi, după obiceiul leilor răniţi, năpustindu-se urlând în mijlocul armelor asupra duşmanilor, au culcat la pământ cu foarte violent masacru. Şi, deşi erau învinşi, totuşi au invins pe învingătorii lor mai puternici şi mai victorios şi i-au culcat la pământ cu cel mai violent masacru. Aşadar, fericită încărcătură a navei ungurilor, neobosită experienţă a pericolelor, acum mai sigură şi mai experimentată din însăşi continua practică a războialelor cu bărbaţii şi din puterea mai deosebită, au distrus prin foc şi sabie toată Bavaria şiAlemania şi Saxonia şi regatul latharian. Şi au decapitat pe Erchargenus şi pe Bertoldus, ducii acestora. Dar, plecaţi de aici, au luat cu asalt Francia şi Gallia şi, când s-au întors de aici victorioşi, au pierit printr-un mare măcel din cauza capcanelor saxonilor. Dar cei care au reuşit să scape din acestea s-au întors la casele lor. Dar, de moartea lui Lelu şi Bulsuu şi a celorlalţi ostaşi ai săi, ducele Zulta şi fruntaşii lui nu puţin s-au tulburat şi au devenit duşmanii teutonilor. Atunci, ducele Zulta şi ostaşii săi au început să se mişte împotriva acestora, din cauza ofensei provocată de aceştia, şi n-au trecut sub tăcere cum le-ar putea da înapoi soarta.
Dar graţia divină fiind ajutătoare, ducele Zulta, în anul întrupării dumnezeieşti 931, a născut un fiu, pe care l-a numit Tocsun, cu ochi frumoşi şi mari, păr negru şi moale, avea coamă ca leul, după cum veţi auzi în cele ce urmează.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Anonymus plasează anul mortii lui Lelu și Bulcsuu (916) în timpul domniei regelui german Conrad I (911 – 918). Germanii, sătui de campaniile de jaf ale maghiarilor, au organizat o contraofensivă împotriva armatei maghiare, reușind să-i înfrângă și să captureze două din căpeteniile acestora. Soarta lor avea să fie tragică, ei fiind uciși prin sufocare în furci patibulare.
Alte contingente maghiare își continuă însă campaniile de jaf în Bavaria, Germania centrală și Saxonia, precum și în ținuturile franceze.
În ultima parte a capitolului, cronicarul ne face cunoscut anul nașterii fiului lui Zulta, Tocsun/Tacsany, 931. Cronicarul subliniază încă odată că își continuă cronica (după cum veţi auzi în cele ce urmează), neavând intenţia să o termine în anii vieții lui Tocsun.
———————————————————————————————————————–

Cap. LVI. Despre duşmanii regelui Atho

În acelaşi an, duşmanii lui Atho regele teutonilor, unelteau la moartea lui printr-o crimă detestabilă. Care, fiindcă nu putuseră să-i facă nici un rău prin ea, au început să ceară ajutorul ungurilor. Fiindcă ştiau că ungurii erau de neînvins în muncile obişnute ale războaielor şi că Dumnezeu a oferit prin ei, la multe regate, bicele furiei sale. Atunci, acei duşmani ai lui Atho, regele teutonilor, au trimis solii la ducele Zulta, bărbat războinic, şi l-au rugat, dându-i mult aur, să atace pe numitul rege Atho, cu ajutor unguresc. Dar ducele Zulta, mânat de mânie, atâta pentru pacea lor şi pentru bani, cât chiar şi pentru moartea lui Lelu şi Bulsuu, cu inima gemând, a trimis o oaste mare împotriva lui Atho, regele teutonilor. Cărora le-a pus ca şefi şi conducători pe Botond, fiul lui Culpun, şi pe Zobolsu, fiul lui Eleud, precum şi pe Ircund, fiul lui Eusee. Care, îndată ce au plecat de la ducele Zulta, au lovit din nou cu sabia Bavaria, Alemania şi Saxonia şi Turingia. Şi plecaţi de aici în ziua de Păresimi, au traversat râul Ren (Rin) şi au distrus regatul Lotaringiei, cu arcul şi săgeţile. Lovind violent chiar şi întreaga Gallie, au jefuit, intrând, bisericile lui Dumnezeu în mod crud. De aici, prin fier şi sabie, şi-au deschis drumul prin râpele senonilor, prin popoarele alimini. Prin umare, după ce acele popoare foarte războinice şi foarte asigurate prin poziţia naturală a locurilor au fost învinse, au trecut urcând Munţii Senonilor şi au luat cetatea Segusa. Plecaţi de aici, au luat cu asalt Taurina, cetate foarte bogată. Şi, după ce au cercetat regiunea plană a Lambardiei, au jefuit pe drumuri stabilite aproape întrega Italie, îmbelşugată şi abundentă de toate bunurile. Dar după aceea, Botond, fiul lui Culpun, şi Urcun, fiul lui Eusee, după ce toate neamurile amintite mai înainte au fost supuse, s-au întors în propria lor ţară, bucurându-se încununaţi de victorie. Atunci Hoto, regele teutonilor, a întins o cursă lângă fluviul Ren (Rin) şi, atacându-i cu întreaga elită a regatului său, a omorât pe mulţi dintre ei. Botond şi Urcun şi cei rămaşi din oştire voind mai mult să moară în război decât să piardă o victorie însuşită lor. Atunci urmăresc cu îndârjire pe duşmani şi, în acelaşi război, au omorât un oarecare mare duce, bărbat foarte vestit. Şi pe alţii răniţi grav i-a întors în fugă, ale căror arme, aparţinând duşmanului învins, le-au jefuit. Şi de acolo s-au întors în propria ţară cu o mare victorie. Şi, pe când Botond şi Urcun se întorceau veseli în ţara Pannoniei, atunci Botond, obosit de lunga muncă a războiului, a apucat să slăbească în chip ciudat, a plecat din viaţă şi a fost îngropat aproape de fluviul Vereucea. Dar, aceasta să fie cunoscută tuturor celor care vor să ştie că ostaşii ungurilor au purtat acesta şi alte războaie în acelaşi fel până în timpurile ducelui Tucsun.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Între anii 926 – 955, maghiarii inițiaza o serie de campanii de jaf și intimidare în vestul Europei, prădând sistematic Bavaria, Saxonia, Alsacia, Lorena, Franconia, Lombardia, Veneția, etc.
Împăratul Otto I al Sfântului Imperiu Roman (936 – 973) va fi primul dintre conducătorii vest europeni care va înfrunta în mod deschis și coordonat hoardele maghiare.
Cele descrise de către Anonymus în prezentul capitol se referă la incursiunile călăreților maghiari (din anul 937, conduși de Botond, Zobolsu și Ircund) în Bavaria, Suabia, Alsacia și Franconia și nicidecum la bătălia de la Lechfeld.
Lupta de la Lechfeld va avea loc abia în anul 955, la 15 august, în timpul domniei regelui Taksony (947 – 975) și nu în timpul domniei lui Zoltan (907-947), iar aest eveniment care nu apare în cronica lui Anonymus. Bătălia de la Lechfeld pune față în față armatele maghiare cu cele germane, conduse de împăratul Otto I cel Mare (936 – 962). Fiind considerată una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria pre-medievală, ea s-a încheiat cu victoria armatelor germane, Otto I punând astfel capăt incursiunilor maghiare în centrul Europei.
Acestă confuzie, promovată atât cercetătorii actuali cât și de “wikiped-iștii” entuziaști provine de la Simon de Keza care, în “Cronica ungurilor”, pune în seama lui Bulcsuu și a lui Lel pierderea luptei de la Lechfeld. Ori acest lucru este infirmat de el însuși și de cronica lui Anonymus.
La data desfășurării bătăliei de la Lechfedl, respectiv anul 955, Bulcsuu și Lel (Lehel) erau morți (încă din anul 916, când au sfârșit în furcile patibulare ridicate de germanii regelui Conrad I, conform cronicilor germane, maghiare și franceze). În prezentarea lui, Simon de Keza nu menționează numele împăratului german, față de Anonymus, care spune clar: “după aceea, în al cincilea an pe când domnea împăratul Cunrad (Conrad I)”, adică anul 916 !
Și dacă nu au fost uciși, atunci este puțin probabil ca după 39 de ani (!?), la onorabila vârstă de 65-70 de ani, aceștia să fi condus armatele maghiare, ținând cont că Bulscuu făcea parte dintre căpitanii lui Arpad (!?).
În sprijinul acestei afirmații vine contrazicerea lui Simon de Keza care, în altă parte, face precizarea că maghiarii au intrat în Pannonia începând cu anul 872, fiind conduși de către Arpad, ai cărui căpitani erau: Zobole, Jula, Urs, Cund, Lel și Bulchu. Dacă luăm în considerare că la data intrării în Pannonia, aceștia aveau minim 25 de ani (ca să poată fi căpitani în armata maghiară..!), un calcul matematic extrem de simplu ne dă anul de naștere, aproximativ 847. Ori între 955 și 847 sunt “numai” 108 ani diferență, cee ce infirmă toral faptul istoric că Bulchu și Lel s-au luptat cu armata împăratului german Otto I cel Mare, la Lechfeld.
Quod erat demonstrandum, adică “pe românește”: ceea ce trebuia demonstrat !

Un fapt interesant de semnalat este următorul: expedițiile și campaniile de cucerire sau jaf erau întodeauna conduse de către doi sau trei conducători, din care unul era, întotdeauna, mai în vârstă și cu experiență, iar ceilalți își făceau “ucenicia” pe lângă acesta, de exmplu, la expedițiile conduse de către Bulcsuu, care era din generația lui Arpad, participau mai tinerii Lelu și Botond. În capitolul de față, conducătorul vârstnic este Zobolsu, iar “ucenicii” Botond și Ircund.
———————————————————————————————————————–

Cap. LVII. Despre organizarea regatului

Iar ducele Zulta, după reîntoarcerea ostaşilor săi, a fixat hotarele regatului Ungariei din partea grecilor până la poarta Wacil şi până la ţara Racy. Către apus, până la mare, unde este cetatea Spaletina. Şi din partea teutonilor până la podul Guncil, şi tot în acele părţi a dat rutenilor să construiască o fortăreaţă, care au venit în Pannonia cu ducele Almus, strămoşul său. Şi la acelaşi hotar dincolo de mocirla Musun a aşezat să locuiască chiar şi nu puţini bisseni, pentru apărarea regatului său, ca nu cumva mai târziu, teutonii, înfuriaţi din cauza ofensei princinuită lor, să poată pustii hotarele ungurilor. Iar din partea boemilor a fixat hotarele până la fluviul Moroa, sub astfel de condiţie ca ducele acestora să plătească anual tributurile regelui Ungariei. Şi în acelaşi fel dispare partea polonilor până la Muntele Turtur, după cum făcuse la început hotarul regatului Borsu, fiul lui Bunger. Si, în timp ce ducele Zulta şi ostaşii săi au fost astfel înrădăcinaţi pretutindeni ca unguri, atunci ducele Zulta a adus fiului său Tocsun o soţie din ţara cumanilor. Şi el însuşi fiind în viaţă, a primit jurământul nobililor săi şi pe fiul său Tocsun l-a făcut duce şi conducător absolut asupra întregului regat al Ungariei. Şi însuşi ducele Zulta, în al treilea an al domniei fiului său a plecat din închisoarea vieţii pe calea fiinţei veşnice. Iar ducele Tocsun, împreună cu toţi fruntaşii Ungariei, a păstrat în toate zilele vieţii sale, în forţă şi pace, toate drepturile ţării sale. Şi, după ce au auzit despre bunătatea acestuia, mulţi oaspeţi au venit la el în număr mare din diferite naţiuni. Căci din ţara Bular au venit oarecari stăpâni foarte nobili cu o mulţime mare de ismaeliţi al căror nume fuseseră: Billa şi Bocsu. Cărora, ducele le-a dăruit pământuri din diferite locuri ale ungurilor şi pe deasupra le-a cedat pe veci o fortăreaţă care se numeşte Pest. Iar Bylla şi fratele său Bocsu, din ai cărui urmaşi se trage Ethey, după ce a ţinut sfat, au cedat două părţi din poporul adus cu sine, pentru serviciul numitei fortăreţe. Iar a treia parte a lăsat-o urmaşilor săi. Şi, în acelaşi timp, din aceeaşi regiune a venit un oarecare ostaş foarte nobil cu numele Heten, căruia chiar ducele i-a dăruit pământuri şi alte posesiuni nu modeste. Iar ducele Tocsun a născut un fiu cu numele Geysa, al cincilea duce al Ungariei. Şi, în acel timp, din ţara bisenilor a venit un oarecare ostaş, de neam ducal, al cărui nume a fost Thonuzoba, tatăl lui Urcund, din care descinde neamul Thomoy. Căruia ducele Thocsun i-a dat pământ ca să-l locuiască în părţile Kemey până la Tisa, unde acum este portul Obad. Dar acest Thonuzoba a trăit până în timpul sfântului rege Ştefan, nepotul ducelui Tocsun. Şi, pe când fericitul rege Ştefan predica vorbele vieţii şi boteza pe unguri, atunci Thonuzoba, deşert în credinţă, n-a vrut să fie creştin. Dar, trăind cu soţia, a fost înmormântat la portul Obad, ca nu cumva, trebuind să se boteze el însuşi şi soţia sa, să trăiască în veci cu Christos; dar Urcun, fiul său, făcut creştin, a trăit cu Christos în veci.

———————————————————————————————————————–
Spre înțelegere:
Cronicarul ne prezintă ultimele hotărâri ale lui Zulta privind organizarea administrativă a teritoriului ocupat de maghiari, precum și decizia de a transmite puterea regală fiului său, Tocsun/Tacsany, în anul 947. Zulta va mai supraviețui trei ani, după care “se va retrage la cele veșnice”, după cum foarte poetic o afirmă și cronicarul: a plecat din închisoarea vieţii pe calea fiinţei veşnice.
Tocsun/Tacsany, căsătorit de tatăl său cu o cumană ca să-și asigure o alianță atât de necesară în acele vremuri, va avea un copil pe nume Geza, tatăl viitorului Stefan I, numit și cel Sfânt.
Pentru Anonymus se temină o epocă a cuceririlor maghiare și, în mod normal, ar fi normal să urmeze o descriere a perioadei de consolidare și stabilizare a cuceririlor făcute de către maghiari sub regii Geza și Ștefan I, dar cronica se termină brusc, cu povestea banală a unui oarecare supus al lui Tocsun.
Acest lucru, dar și toate cele constatate pe parcursul cronicii, ne îndreptățesc să credem că gesta nu a fost terminată, sau, dacă Anonymus a terminat lucrarea, s-a pierdut o parte din ea sau nu se dorește a fi găsită.
———————————————————————————————————————–

Cuvânt de sfârșit

Prin “decriptarea” lucrării constatăm că Anonymus fie nu și-a terminat cronica (fapt confirmat de capitolele XXIV și LV, unde cronicarul ne îndeamnă să citim faptele în continuare) sau, dacă a terminat-o, continuarea fie s-a pierdut, fie acele pagini nu au fost copiate, fie au fost ignorate de către urmași (…și oare de ce?!?…).
Ce ne transmite Anonymus și de ce este contestată cronica lui în prezent? Anonymus ne prezintă succint (în partea a doua a cronicii lui) istoria maghiarilor, așa cum a preluat-o din cronicile anuale ale cancelariei maghiare. Putem astfel identifica în “gesta” persoane și fapte istorice ale momentului istoric, pomenite și in alte cronici ale vremii, precum cele bizantine, rusești sau germane.
Întâlnim, în cronica lui, referiri la personaje istorice puternic afirmate în istoria europeană a acelor vremuri, precum:
– Oleg al Kievului (ducele de Kyeu), cca. 880 – 912, care a cucerit Kievul in 882;
– Țarul Simeon al bulgarilor (893 – 927);
– Conrad I, împăratul german (911 – 918);
– Kuszan, fiul lui Kundu, marea căpetenie maghiară dintre anii 892 – 904, înaintea lui Arpad;
– Arpad, conducător al ungurilor între 904 – 907, după cum este el pomenit în cronicile bizantine;
– Bulcsuu și Lelu, conducători maghiari ucisi de germani în anul 916;
– Petru Orseolo, rege maghiar între 1044 – 1046;
– Ștefan I cel Sfânt, rege maghiar în perioada 997 – 1038;
– Ahtum/Ohtum, voievod de Banat la 1003;
– Chanadinus, trădătorul lui Ohtum la 1003;
– Gyula cel Bătrân, creștinat la 953, presupusul nepot al lui Tuhutum;
– Gyula cel Mic, oponent al lui Ștefan I, cca. 980 – 1004;
– Fii lui Gyula cel Mic, Bua și Bucna, prezenti in istorie la 1046.
Și tot el ne confirmă existenta “ducilor” din spațiul pannonic și carpatic precum: Kean, Salanus, Glad, Menumorout și Gelu, care sunt prezentați cu lux de amănunte, neputându-se argumenta interesanta constatare ulterioară a unor cercetători cum că Anonymus le-ar fi inventat. Fără aceste personaje ale gestei nu se pot evidenția faptele de glorie ale maghiarilor în luptele lor de jaf și cucerire în Câmpia Pannonică și în Transilvania, devenind irelevantă noțiunea de “descălecat al ungurilor”.
Anonymus mai confirmă și alte repere istorice, prin utilizarea unor toponime și hidronime locale, neschimbate până în ziua de azi, la acea dată nefiind influențate de “botezarea” lor ulterioară de către maghiari: Danubii (Dunăre), Byhor (Bihor), Zomus (Someș), Zotmer (Satu-Mare), portas Mezesina (porțile Meseșului), Thyscia (Tisa), Ystru (Dunăre) s.a.m.d.
Față de acestea, prezentăm și poziția unor istorici români și străini, preluată din cartea istoricului Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, în capitolul “Temeiuri nouă linguistice și istorice ale tradiției anonimului”: “Nu vom stărui prea mult asupra argumentelor din domeniul filologiei și al linguisticei. Acele adunate de filologul maghiar I. Melich, în sprijinul autenticității cronicei Anonimului, au fost rezumate, pentru cercetătorii necunoscători ai limbii ungurești, într-un articol al d-lui V. Motogna apărut mai de mult în Revista istorică. Nicolae Iorga i-a adăugat, după obiceiul său în asemenea cazuri, note proprii, adesea însoțite de puncte de întrebare și exclamație. Influența bulgară ce se desprinde din unele pasaje ale cronicei, d-l Melich o regăsește până și în numele de persoane și de localități. Aceste nume, scrie d-sa, arată că aici a existat o cultură bulgaro-turcească, a cărei influență s-a prelungit și după așezarea ungurească. Dacă se poate lua în considerare etimologia Kagan-Kachan-Kaan-Kean, care dă numelui acestui stăpânitor înțelesul unui titlu, care a fost întra-adevar folosit de neamurile turcești, celelalte încercări sunt mult mai contestabile, ajungând între altele, la teza absurdă că numele de râuri din vestul Transilvaniei sunt nume dacice… în limba maghiara și că numai prin intermediul ei au ajuns în română ! E probabil că din aceste lucrări ale d-lui Melich s-a inspirat de curând și d-l Horvath în istoria sa a Ardealului afirmând că ungurii au întâlnit în Ardeal o populație bulgară.”

*

În ce consta negarea “gestei” lui Anonymus: faptul că maghiarii au încercat să evite, în tot cursul istoriei lor, recunoașterea existenței românilor în Ardeal și în Câmpia Pannonică înainte de așa-zisul “descălecat” al lor.
În sute de ani de istorie, ca și în prezent, s-a afirmat primordialitatea primului venit și s-a infirmat existența celui găsit la fața locului în Transilvania.
În numele acestei pretenții s-au ascuns, ars și falsificat documente și vestigii care dovedeau continuitatea geto-dacă. Românii au fost considerați o populație inexistentă pentru comunitatea maghiară, aliată cu sașii și cu secuii. S-au exploatat bogățiile din Ardeal în folosul strict al autorităților maghiare, românii fiind reduși la stadiul de sclavi, s-au efectuat pogromuri împotriva comunității române, conducătorii acestora fiind eliminați, uciși și batjocoriți, dar poate cel mai grav dintre toate, biserica românească a fost aproape neutralizată, iar enoriașii săi obligați să-și schimbe credința, devenind catolici, reformați și/sau greco-romano-catolici.
Ciudat este faptul că și în contextul actual al Comunității Europene, care preconizează o deschidere a tuturor granițelor și libera circulație, se mai găsesc voci contestatare, care să sprijinie, în umbra puterilor guvernamentale inconștiente și a unor oameni politici dubioși, retrocedarea Ardealului către Ungaria, sub diferite forme aberante: federalizarea României, autonomizarea Țării Secuilor, dezvoltarea unor regiuni economice cu predilecție în Transilvania de centru – est, s.a.m.d.
Ca o concluzie, îl vom cita pe Homan Balint (1885 – 1951), politician și istoric maghiar care va publica în Revista de Studii Maghiare, în anul 1925, un articol intitulat “La première periode de l’histographie hongroise”, în care face referire directă la cronica lui Anonymus: „o operă de savant ce domină epoca”, <o naraţiune> „elaborată cu grijă, atât din punct de vedere strategic, cât şi geografic, vădind pătrunderea criticii sale, reflecţie metodică şi profunzimea cunoştinţelor sale” <ale cronicarului>.”

< Latinitate “romanică” sau latinitate “dacică” ? | Oameni şi Zei >