Dacia de la Constantin cel Mare la Iustinian cel Mare ( 324 – 527)

< Maximinus Daia, Licinius si Constantin cel Mare | Ausoni, anti şi vlahi >

Constantin cel Mare şi „Recucerirea” Daciei (322 – 324)

Imediat după ocuparea Daciei de către Traian, acesta va da dispoziţii pentru construirea unui val de apărare, Limes Transalutanus, de la cetatea Nicopole până spre curbura Carpaţilor, în zona Vrancei, pe o lungime de circa 235 km. Limesul era constituit dîntr-un val de pământ înalt de 3 m, cu o lăţime de 10-12 m, întărit pe porţiuni cu palisade din lemn sau ziduri de piatră. Construcţia începută în anul 107, sub comanda lui Marcius Turbo, va fi finalizată în timpul împăratului Septimius Severus (193 – 211).
Scopul acestei linii de apărare era oprirea invaziilor triburilor carpilor dinspre Muntenia de Est şi Moldova, zone pe care romanii nu le ocupaseră şi nu le controlau.
Între anii 244 – 247, în timpul împăratului Filip Arabul (244-249), în urma puternicelor atacuri ale carpilor aliaţi cu goţii, legiunile romane cedează limesul pentru un timp retrăgându-se spre Dunăre, poziţia fiind ulterior cucerită.
Constantin cel Mare (306 – 337) se va confrunta între anii 322 – 324 cu puternice atacuri ale sarmatilor şi quazilor aliaţi cu dacii. Deplasându-şi legiunile în zonă, Constantin va reuşi să-i înfrângă şi să-i transforme pe sarmati şi quazi în „aliaţi şi clienţi ai romanilor” (Ammiano Marcellino) dar nu şi pe dacii liberi.

1

Urmare a acestui fapt, va porunci realizarea unui unui sistem de fortificaţie pe linia sud – nord, Viminacium – Nyiretyhaza, la limita graniţei Pannoniei cu Dacia, pe o lungime de 700 km. Frotificaţia realizată din valuri de pământ paralele era protejată de şanţuri imense de 5-8 m lăţime şi 2-3 m adâncime. Luungimea totală a celor trei valuri de pământ paraele este de peste 1260 km. Frotificaţia construită a fost numită Valul Diavolilor (Digul Diavolilor), Diga del Diavolo, Ördögárok (limba maghiară) că fiind limesul ultim între Imperiul Roman, prin provincia Pannonia şi Dacia. Dacii erau văzuţi prin prisma romanilor la acea vreme, că o naţiune foarte periculoasă, arţăgoasă şi mereu pusă pe picior de război, fiind etichetaţi cu termenul general de „Diavolo”.
Acest sistem a fost îmbunătăţit în timpul împăratului Valentinian I (364 – 375), între anii 371 – 373, prin adăugarea de numeroase sate fortificate – fossatum – denumire care va sta la baza denumirii aşezărilor tăărneşti din zona carpato-danubiană, fo – ssatum , respectiv sat.
Tot între anii 322 – 324 , Constantin va demara construcţia altei fortificaţii, numită Brazda lui Novac, între Dunăre şi Carpaţi, considerând că sistemul de fortificaţii de pe Dunăre nu este suficient pentru oprirea dacilor şi goţilor. Valul de pământ pleacă de la Drobeta, paralel cu Munţii Carpaţi, până în zona Buzăului, la Pietroasele. Lungimea acestui val este de circa 700 km. La data construcției, valul avea înălțimea de 3 m iar șanţul adâncimea de 2 m. Valul de pământ era consolidat prin poziţionarea din loc în loc de garnizoane sau castre apărate de legiuni romane.
Prin construcţia acestor linii de apărare, Constantin cel Mare încerca, de fapt, să-şi creeze o linie defensivă dar şi punct de plecare al unei ofensive în vederea recuceririi Daciei. Urmărnd conturul acestor linii de fortificaţii, constatăm că romanii încercau să-i închidă pe daci într-un sistem defensiv dar şi ofensiv asemeni unui cleşte.
Prima mişcare a lui Constantin va fi pacificarea goţilor, lupte duse între anii 331 – 332 şi încheierea unui tratat de pace cu aceştia, prin care li recunoştea un regat numit “Gothia” la nord de Dunăre şi li se acorda calitatea de aliaţi (foederati). Urmare a acestui tratat, romanii vor reuşi finalizarea brazdei lui Novac în teritoriu dacic, dar controlat de goţi. În prezent, Brazda lui Novac de Nord constituie suportul terasamentelor căii ferate Curtea de Argeş-Piteşti-Roşiori de Vede-Turnu Măgurele.

2 3

Înşelaţi, dacii vor răspunde la această trădare a goţilor declanşând o revoltă puternică care va cuprinde întreaga Muntenie. Această revolta îi va oferi şansa lui Constantin de a încerca recucerirea Daciei. Legiunile romane vor pătrunde în Dacia iar Constantin va duce între anii 335 – 336 un război total de recucerire a Daciei. Se pare că iniţial dacii vor fi înfrânţi deoarece Constantin îşi va atribui titlul de Dacicus Maximus.
Din păcate, din nou, nu avem documente despre aceste evenimente, distruse în mod sigur de către Constantin, sigur este însă faptul că Împăratul nu va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit tentativa de cucerire a Daciei.
Va fi înfrânt de către triburile dacice într-un mod atât de umilitor, incot va trebui să-şi retragă legiunile romane de pe linia limesului Dunării şi să le mute mai adânc în Moesia. Dacii vor prelua pentru o durată mare de timp controlul asupra Dunării. Romanii în schimb vor renunţa la a mai „supraveghea” teritoriile dacilor.
Abia după 24 de ani, romanii vor reuşi să-şi reimpună dominaţia asupra malului drept al Dunării, în timpul Împăratului Iulian Apostatul (361 – 363), când se vor lua şi masuri de întărire a castrelor şi fortăreţelor romane de pe limes.

Creştinismul în Dacia în secolele III – IV

Începând din secolul IV al erei noastre, încep să apăra primele dovezi despre existenta creştinilor în Dacia.
Principala cale de pătrundere a ritului creştin a fost cea militară, pe două căi. Romanii dislocau pentru apărarea malurilor Dunării legiuni în care începuseră să-şi facă simţită prezenţa şi un număr mare de creştini, mai ales după facilităţile acordate de către Constantin cel Mare. O altă cale de răspândire a creştinismului era creată de însuşi carpii şi carpodacii care în timpul invaziilor lor în imperiul roman, luau prizonieri, între care şi numeroşi creştini. Influenţa acestora va creşte, permiţând crearea unei structuri conducătoare a creştinilor şi construirea unor lăcaşe de cult.
Se pare că prima biserica construită în Dacia este cea de la Slăveni, Oltenia. Biserica a fost construită pe fundaţia unui castru roman, distrus în timpul invaziilor dacilor carpi, în jurul anului 247. Biserica construită între anii 340 – 360 avea dimensiunile de 16 m lungime pe 7 m lăţime. Tot în Oltenia se vor mai descoperi urme creştine în localităţile Copaceni, Malva, Garla Mare, ş.a.
În această perioadă, în Dacia, şi ulterior în Moesia, activa unul din cei mai mari episcopi ai Bisericii acelor vremuri.
Ulfila sau Wulfila, micul lup, (Wolf=lup) care a trăit între anii 311- 383, a fost preotul care i-a creştinat în acelaşi timp şi pe goţi cât şi pe celelalte popoare de la nord de Dunăre. Istoricii afirma că Ulfila nu era de origine got, sau parţial got, părinţii lui fiind luaţi prizonieri şi folosiţi ca sclavi de către goţi. Unii autori afirmă că era parţial de origine dacă.
Ulfila a fost numit ca episcop de către episcopul Eusebius din Nicomedia în jurul anului 341. Episcop, misionar şi traducător al Bibliei în limba goţilor, el a trăit o perioadă lungă de timp la nord de Dunăre, în ţinuturile dacilor şi ale goţilor. Persecutat religios de către seful goţilor, Athanaric, a cerut permisiunea Împăratului Constantius al II-lea (337-361) de a se refugia în Imperiul Roman, în anul 348. Acceptat de către împărat, el se va stabili împreuna cu creştinii care-l vor urma, în Moesia, în zona cetăţii Nicopole.

4

Pentru traducerea Sfintei Scripturi, istoricii timpului susţin că el ar fi creat un alfabet gotic cu 24 de litere. Interesant este însă faptul că acest alfabet, unele dintre litere, seamănă foarte mult cu litere din alfabetul ulterior al secuilor, despre care se ştie că a fost preluat de la daci. Iar alfabetul dacic este structurat pe vechea scriere Turdas – Vinca.

6

Fragmentele de biblie care au supravieţuit sunt cunoscute sub numele de Codex Argenteus, şi se găsesc în Biblioteca Universităţii din Uppsala.
Istoricul Socrate afirma că Ulfila a luat parte la Sinodul creştin din Constantinopol, ţinut în anul 360 şi că numele lui e subscris pe confesiunea ariană.

Evenimentele din Pannonia din anii 357 – 359

La 20 de ani de la urcarea pe tronul imperial, Constantius al II-lea (337 – 361) va fi nevoit să-şi deplaseze legiunile în Pannonia cuprinsa de o puternică răscoală. Triburile sarmatice argaragantes şi limigantes, quazii şi triburile dacice băştinaşe din zonă vor ataca fortăreţele şi garnizoanele romane începând un război de eliberare de sub dominaţia romană. Ofensiva armatei romane a pornit de la Sirmium în aprilie 258 şi a acoperit un teritoriu foarte mare între Brigetio şi vărsarea Tisei în Dunăre. Probabil că trecerea fluviului să fi fost făcută pe pod de vase la Lederata. Cu această ocazie sunt menţionaţi conducătorii triburilor „nordului”: Ziazais, Rumon, Zinafer, Usafer şi Fragiledus. Din păcate, izvoarele timpului nu ne menţionează originea fiecăruia. După lupte înverşunate, cu mari pierderi de ambele părţi, romanii găsesc calea diplomatică de a-l proclama pe Ziazais rege al „Sarmatiei”, al doilea regat federat cu romani, după „Gothia”.
Unii istorici considera că Zizais era dac, făcând legătura între numele acestuia şi Ziais, şotia regelui Pieporus. Interesant este şi numele altui comandant răsculat, Rumon, care este considerat o preluare deformată a termenului de roman – român !(?)

Campania militara a împăratului Valens în Dacia ( 367 – 368)

După imediata lui instalare, împăratului Flavius Julius Valens (364 – 378), refuza să le mai plătească tribut goţilor, pe motivul intervenţiei acestora în luptele interne ale imperiului, goţii susţinându-l pe Procopius, considerat descendent a lui Constantin cel Mare.
Valens va răspunde atacului goţilor în provincia Scytia (Dobrogea), stabilindu-şi cartierul general la Marcianopolis de unde, între anii 367 – 368, va întreprinde campanii militare îndreptate împotriva acestora.

7

După ce va construi un pod de vase peste Dunăre, Valens va pătrunde în teritoriul Munteniei Estice, în urmărirea goţilor, ajungând undeva în zona munţilor Buzăului, „ Este o împrejurare cu totul neobişnuită şi aceea că ai trecut Istrul pregătit pentru război şi ai pustiit de doua ori, într-un scurt răstimp, ţara duşmană, mergând atâta loc până unde niciodată n-a îndrăznit să ajungă solii noşti.” (Themistios – Discursuri).
După alungarea goţilor, împăratul ia măsuri de construire de noi garnizoane şi fortificaţii în zona Dobrogei, pe linia Dunării şi până la Marea Neagră. Aceste garnizoane vor fi populate cu militari de elită, asigurându-se echipament militar de înalta calitate şi hrana în exces, pentru a nu intra în conflict cu băştinaşii.
Sofistul Themistios (317 – 388), prezent în aceste campanii, referindu-se la băştinaşi, va face o precizare legat de ordinul împăratului de a nu intra în conflict cu băştinaşii: „ ei < soldaţii romanii > îi dispreţuiesc pe barbarii <goţi>, dar se tem de agricultori, şi ca să înfrunte dojana lor este lucru mai cumplit decât să vadă năvălind zeci de mii de sciţi”.
Aceşti agricultori atât de periculoşi în vorbe şi fapte erau carpii/dacii care populau aceste ţinuturi. De altfel, pentru a putea să-şi asigure aprovizionarea cu produse de le ei, Împăratul îşi va aşeza mare parte de oaste, în vara anului 368, lângă satul Carpilor, Vicus Carporum, trăind în buna înţelegere cu aceştia. Acest sat carp se pare că era undeva pe lângă Hârşova (Carsium).
Se pare că în această perioadă federaţia carpilor ar fi încheiat un tratat cu Imperiul Roman, practic o alianţă împotriva goţilor. Altfel, nu vedem cum armata romană a pătruns în teritoriul dacic, primită cu bucurie, după cum afirma Themistios, şi li s-a permis acestora să construiască fortificaţii. Se pare că Themistios avea cunoştinţă de această alianţă romano-carpă :” Cârmuitorul acela … căpetenie getica … a privit cu respect filozofia care trecea dincolo, alături de tine, tratatul încheiat cu el şi pacea …”
Deoarece în cursul anului 368, datorita marilor inundaţii ale Dunării, Împăratul Valens nu va putea să-şi continue campania, ea va fi reluata în 369, legiunile romane pătrund la nord de Delta Dunării între Prut şi Nistru, atacându-i pe goţi. Athanaric, conducătorul goţilor, va fi nevoit să ceară pacea. Sfârşitul ostilităţilor favorabil romanilor, se pare că a fost mult influenţat de neintervenţia carpilor. Aceştia fiind mulţumiţi de scăderea influenţei şi a puterii goţilor în cadrul federaţiei lor. Goţi nu vor avea voie să pătrundă în imperiul roman şi mai mult ca sigur în Dacia, schimburile comerciale făcându-se doar prin două puncte de graniţă: cetăţile Constantiniana Dafne şi Noviodunum.

Daci, goţi şi huni ( 375 – 391)

În anul 375 hunii, popor turco-mongol din Asia Centrala vor trece Niprul cotropind regatul goţilor greuthungi. ’’ Niciodată nu s-au văzut astfel de oameni, nici chiar la perşi sau etiopieni. Pielea lor era de un galben întunecat. Aveau braţe lungi, un piept larg, o faţă turtită în care ochii mici, traşi spre tâmple, puneau o lucire vicleană şi de cruzime. Craniul lor era deformat din copilărie cu un aparat făcut din scânduri şi din curele, se lungeau înapoi şi erau spâni, căci aveau grijă să-şi tragă pe obraji dâre adânci că să împiedice creşterea părului. Îmbrăcaţi cu piei de animale, acoperindu-şi capul cu blănuri, încălţaţi cu nişte curele din piele, aceşti omuleţi cu privirea vicleană şi sălbatică semănaseră groaza în toate popoarele din Asia şi Europa.’’ (Marcel Brion – Attila)
Invazia hunilor va ajunge în anul 376 până în spaţiul carpato-dunărean. Presându-i pe goţi, aceştia vor cere permisiunea împăratului Valens să treacă în imperiul roman. Urmare acestui fapt, se vor isca o serie de conflicte între goţi şi romani, ajungându-se până la bătălia de la Adrianopole, 9 august 378, unde armata romană este înfrântă de vizigoţii şi ostrogoţii conduşi de Frithgern, iar Valens îşi pierde viata pe câmpul de bătălie.
Prima informaţie despre daci sub ocupaţia hună o avem de la istoricul Zosimos : „ Theodosius < 379 – 395 > respinse pe sciţi şi pe carpodaci, amestecaţi cu huni, şi învingându-i în luptă, îi sili să treacă Istrul şi să se întoarcă în locurile lor. „ Anul acestei invazii la sud de Dunăre în imperiul roman este 381.
Termenul de carpodaci este posibil creat de Zosimos pentru a-i identifica mai bine pe atacatori, prin specificarea că acei atacatori erau carpii din neamul dacilor. Este mai mult ca sigur că triburile dacilor să fi acceptat să se supună hunilor pentru a evita distrugerile provocate de aceştia, preferând să intre ca aliaţi în confederaţia hunilor, decât să-i aibă duşmani. Aceste atacuri ale dacilor în imperiul roman, aliaţi cu goţii sub presiunea hunilor, vor continua de-a lungul timpului.
În anul 386, regele greuthungilor, Odotheus, va încerca să pătrundă în imperiul roman, după ce solicitase pentru el şi oamenii lui, în mod paşnic, protecţia împăratului. Evenimentele s-au desfăşurat undeva în nordul Dobrogei, în aproprierea cetăţii Noviodunum (Isaccea). Goţii, beneficiind de colaborarea băştinaşilor, se vor îmbarca în 3.000 de bărci monoxile, încercând să treacă Dunărea.

8
Zona era însă foarte bine apărată de trupele romane comandate de generalul Flavius Promotus, care va reuşi să surprindă această flotă improvizată şi să-i masacreze pe goţi şi aliaţii lor. Însuşi regele got, Odotheus, va fi ucis în acest conflict.
Numărul mare de bărci monoxile, 3.000, confirmă existenţa unei populaţii dacice numeroase, angrenată în activităţile de comerţ şi pescuit în zona de nord a Dobrogei.
În anul 391, dacii aliaţi cu goţii vor trece graniţa de la Dunăre a Imperiului Roman, pătrunzând până în Moesia Secunda, Scythia şi ajungând până în Thracia.

Tot generalului Flavius Promotus îi va reveni ca sarcină, oprirea şi înfrângerea invadatorilor. În timpul luptelor purtate, însă, acesta va fi ucis pe câmpul de luptă, comanda legiunilor romane fiind preluată de către generalul roman de origine vandală, Stilicho (359 – 408).
Angajat în lupta cu aliaţii “barbari” , Stilicho, va reuşi cu greu să respingă atacul acestora. purtat undeva în Thracia, pe malurile râului Hebrus (Marita).

Scindarea Imperiul Roman ( 395 – cca 527)

La sfârşitul secolului al IV–lea, Imperiul Roman se va confrunta, rând pe rând, cu invaziile permanente ale goţilor ostrogoţi şi vizigoţi, ulterior după colonizarea lor în sudul Dunării, aceştia vor continua însă să prade provinciile balcanice şi să se amestece în treburile interne ale imperiului.
După moartea împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman se împarte în două, între cei doi fii ai împăratului. Flavius Honorius devine împărat (395-423) al provinciilor din Occident, cu capitala la Ravenna, iar Flavius Arcadius (395-408) al provinciilor din Orient, cu capitala la Constantinopole. Dobrogea şi provinciile balcanice sunt incluse în perimetrul Imperiului Roman de Răsărit.
Chiar dacă această împărţire nu s-a dorit a se transforma într-o separare, acest lucru se va împlini pe parcursul timpului, ducând la apariţia a două noi entităţi statale istorice şi politice: Imperiul Roman, în apus, şi Imperiul Bizantin, la răsărit.
Această împărţire însă nu va rezolva problemele fostului mare imperiu. Confruntat cu atacurile tot mai insistente ale barbarilor, Imperiul roman de est va intra într-un con de umbră. În anul 410, vizigoţii conduşi de Alaric, vor ataca şi devasta Roma; în anul 439, în timpul împăratului Valentinian al III-lea (423 – 455), vandalii conduşi de Gaiseric vor cuceri Cartagina şi mare parte a nordului Africii, scoţând ţinuturile de sub autoritatea romană.
Dar începând cu anul 443, ambele imperii, cât şi teritoriile nordice învecinate se vor confrunta cu marea invazie a hunilor conduşi de către regele Attila (n. 406 – d. 453).
Hoardele hune vor trece din Asia în vechiul regat gotic dintre Nipru şi Prut, de unde se vor deplasa spre est şi sud ocupând Dacia şi provinciile sud – dunărene. Attila va solicita imperiului Bizantin să le plătească un tribut în valoare de 2.100 livre de aur, triplul celui plătit iniţial hunilor în timpul regelui Rua.
În anul 447, hunii vor pătrunde în Câmpia Panonica unde se vor stabili, dat fiind condiţiile locale asemănătore stepelor asiatice de unde proveneau.
Contrar opiniei istoricilor, hunii nu au ocupat Transilvania şi celelalte ţări romane din considerente strategice şi organizatorice, preferând însă să-i oblige pe daci să accepte suveranitatea lor.
Câmpia Pannoniei era locul ideal pentru Attila, în centrul Europei, de unde îşi putea îndrepta armatele atât spre Roma cât şi spre Constantinpol. Factorul determinant pentru aceasta locaţie era însă motivaţia hrănirii cailor de luptă. Fiecare dintre huni avea cel puţin 5 cai, ceea ce, la o mică oaste de 10.000 de soldaţi, însemna o herghelie imensă de 50.000 de cai care trebuiau să poată fi hrăniţi şi odihniţi cu timpul, ceea ce necesită existenţa unei imense păşuni cu iarbă deasă şi bogată, pusta maghiară putând să le ofere aceste condiţii.
Hunii şi regele lor Attila, vor cauza timp de patru ani mari probleme celor două imperii, atât din punct de vedere politic, dar şi financiar, prin impunerea unor tribute şi pretenţii băneşti tot mai mari.
Însă în anul 451, la 20 iunie, o coaliţie sub comanda generalului Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I, învinge în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (Chalons – Franţa) armata regelui hun Attilla, marcând sfârşitul dominaţiei hunilor în Europa.
După moartea lui Attila, survenita în anul 453, confederaţia hunilor se va destrăma, unii dintre ei vor fi decimaţi de romani şi de popoarele pe care le supuseseră, alţii se vor reîntoarce în stepele asiatice iar unii vor încerca să supravieţuiască în provincii din imperiul roman, solicitându-le acestora protecţie, sau cu forţa.

10
Unul dintre fii lui Attila, Ernak, şi oamenii lor au primit dreptul de la romani să se stabilească undeva în nordul Dobrogei. Istoricul got Iordanes, peste 100 de ani de la aceste evenimente, avea să menţioneze că în această zonă mai trăiau încă urmaşii hunilor. Până în anul 474, hunii vor mai avea conflicte cu romanii şi populaţiile din teritoriile învecinate imperiului roman, încercând să-şi revendice unele teritorii din Câmpia Panonica, nordul şi sudul Dunării, dar fără prea mari rezultate, fiind rând pe rând decimaţi.
Din păcate, din nou, nu avem prea multe informaţii despre evenimentele în care au fost implicate triburile geto-dacilor în acea perioadă, dovezile fiind pierdute sau distruse, în acea perioadă sau ulterior. O astfel de mare pierdere s-a petrecut în anul 1916 în timpul primului război mondial, când, în nordul Moldovei, la Hodora – Cotnari, judetul Iaşi, s-a descoperit un imens tezaur care cuprindea lingouri stampilate şi circa 20.000 de monede de aur care, se pare că au fost emise la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea (Alexandru Madgearu). Abia descoperit, tezaurul avea să dispară însă în împrejurări necunoscute.
Astfel de descoperi, datate din perioada secolelor IV – V, se vor face şi în Transilvania, precum tezaurul de la Someşeni, Cluj, mormintele de inhumaţie, şi obiecte de aur la Ţaga (jud. Cluj), Cepari (com. Dumitra, jud. Bistriţa – Năsăud).

11
În anul 1889 s-a descoperit la Apahida (jud.Cluj) un mormânt în care s-au găsit în afară de resturile sicriului de lemn, “două vase de argint fusiforme, benzi de aur, o fibulă de aur cu capete în formă de ceapă, trei catarame de aur decorate în stil policrom, şase pandantive de aur în formă de clopoţei care făceau parte dintr-o diademă, o brăţară de aur cu capetele îngroşate, precum şi trei inele de aur decorate cu cruci şi monograme “ (Alexandru Madgearu).
Caracterele inscripţionate pe primul inel sunt o cruce, partea de sus, cuvântul OMHAR, la mijloc şi literele VS , în partea de jos.

Interpretarea făcuta de către istorici este că persoana căreia i-a aparţinut acest inel era creştin, dovadă fiind prezenţa crucii, numele lui fiind Omhar, un bărbat glorios, conform inscripţiei V.S. – Vir Gloriosissimus. Originea lui însă este un subiect de controverse pentru istorici români şi străini. Toţi sunt însă unanimi prin faptul că îl consideră pe Omhar fie un rege gepidă fie un rege got, sau că numele ar fi de origine iraniană. Alţii confirmă originea străină să-l identifice cu un băştinaş dac.
Este posibilă însă şi o altă interpretare a inscripţiilor. Literele V.S. sunt prescurtarea latinului Vir Gloriosissimus, ceea ce ne conduce la ideea că inscripţia de Omhar nu reprezintă numele unei persoane ci este o calitate a acelei persoane: OM – HAR. În dicţionarul limbii romane, termenul de “har”, ca şi termen religios, înseamnă graţia divină acordată omului.
Prezenţa crucii şi a acestei inscripţii duce la ideea că personajul îngropat la Apahida era un preot, un OM glorios din punct de vedere spiritual şi dăruit cu HAR de la Dumnezeu.
Un alt argument pentru susţinerea acestei ipoteze este lipsa armelor în inventarul obiectelor găsite în mormânt. Dacă personajul respectiv era un conducător gepid sau got, armele care le avusese în tipul vieţii trebuiau să fie găsite în mormântul lui, ori lipsa acestora evidenţiază faptul că persoana îngropata era un înalt preot creştin, dovadă a bogăţiei bijuteriilor găsite în mormântul lui.
La circa 500 de metri de acest mormânt, a fost descoperit un altul care în mod sigur aparţinea unui conducător militar deoarece, în resturile sicriului lui, au fost găsite arme: o spadă şi un mâner de lance precum şi podoabe de harnaşament.
Astfel de morminte dar şi de aşezări provenind din secolul V-VI vor mai fi descoperite în întreaga Transilvanie în judeţele:
• Alba:
 Alba Iulia, 13 morminte pe Dealul Furcilor
 Noslac, 122 de morminte;
 Sanmiclaus, comuna Sona, cimitir de 43 de morminte;
 Spalnaca, Hoparta, 39 de morminte

• Cluj:
 Căpuşu Mare, cimitir cu 15 morminte;
 Floreşti, un ansamblu de 5 locuinţe şi 10 morminte;
 Turda, doua morminte descoperite în aria fostului castru;
 Vlaha, cimitir cu 300 de morminte;

• Bistriţa – Năsăud:
 Archiud, aşezare umană şi un cimitir de 20 de morminte;
 Bistriţa, 60 de morminte;
 Dipşa, aşezare compusă din 13 locuinţe şi un cuptor de olărit;
 Fântâniţa, un număr de morminte parţial cercetate;
 Galaţii Bistriţei, 35 de morminte de inhumaţie;
 Ocniţa, un mormânt dintr-un cimitir necercetat;
 Şintereag, cimitir din care s-a cercetat un singur mormânt;
 Şirioara, aşezare bogată în ceramică;
 Stupini, aşezare de circa 100 de locuinţe amplasate pe o suprafaţă de 4 hectare din care s-au cercetat 21 de locuinţe;

• Mureş:
 Band, 186 de morminte
 Cipău, 12 morminte;
 Iernut, ansamblu de locuinţe şi gropi de provizii;
 Lechinţa pe Mureş, cimitir din care s-au cercetat 4 morminte;
 Moreşti, Ungheni, aşezare de 33 de locuinţe şi un cimitir cu 83 de morminte;
 Sighişoara – Dealul Viilor, un cimitir cu 20 de morminte;
• Sibiu:
 Brăei, 294 de morminte;
 Mediaş, trei morminte de inhumaţie;

Aceste aşezări şi morminte sunt doar o parte din cele descoperite. În aceste morminte s-au descoperit, pe lângă obiecte de ceramica, bijuterii, arme şi chiar şi schelete de cai. Istorici atribuie acestei localitatea şi morminte gepizilor şi avarilor dar cu specificarea că cele mai multe dintre ele pot fi atribuite şi populaţiei dace băştinaşe, pe baza obiectelor de ceramică bogat reprezentată în aceste localităţi şi morminte.
“Regatul gepidic din Transilvania a fost o creaţie efemeră şi marginală în comparaţie cu regatele gepide de la Sirmium şi din bazinul Tisei. Existenta sa nu a putut fi stabilita decât prin interpretarea descoperirilor arheologice, căci niciun izvor literar nu i-a menţionat. “ ( Alexandru Madgearu – Istoria Militară a Daciei post – romane)
Procopius din Caesarea (cca.500 – 570), referindu-se la anii 540-550, confirmă faptul că gepizi nu au ajuns să întemeieze un regat în Transilvania, ” Gepizi stăpânesc Sirmium < Sremska Mitrovica, Serbia>, îi duc în sclavie pe romani şi se lauda că vor cuceri toata Dacia. … Mai înainte, Dacia plătea goţilor un tribut, iar gepizii locuiau la început toţi pe cealaltă parte a Istrului; şi atât de tare se tem de puterea goţilor încât nici măcar n-au încercat vreodată să treacă fluviul …. Aceşti tâlhari vă amintesc acum prin toate mijloacele că Sirmium şi alte localităţi din Dacia ar fi acum pentru voi prilej şi pricina de război.”
Textul lui Procopius este foarte clar, iniţial goţii primeau tribut din partea triburilor dacice, în timpul regatului Gothia stabilit la nord de Dunăre în anul 332 ; gepizii locuiau în Pannonia de unde în jurul anilor 540 nu aveau curajul să ocupe Dacia din cauza goţilor. Dar la anul 540 goţii părăsiră Dacia de circa 140 de ani. De fapt gepizi se temeau de daci, respectiv geţi (în loc de geţi Procopius scrie goţi, veşnica confuzie creată de pe vremea împăratului Iulian Apostatul).
Şi atunci, de ce istoricii afirmă despre existenţa unui regat gepid în Transilvania, când aceştia trăiau în Pannonia ?

< Maximinus Daia, Licinius si Constantin cel Mare | Ausoni, anti şi vlahi >