Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Regii Daci şi Romanii | Regele Decebal >
Revenirea la Roma a lui Tiberius Claudius Nero şi numirea lui de comandant al forţelor romane în anul 4 d. Hr. va duce la o reconsiderare a ameninţării dacilor şi a luării unor măsuri de pacificare a lor.
Chiar în anul numirii lui ca şi comandant, Tiberius va trimite legiuni romane conduse de consulul Sextus Aelius Catus în Dacia. Cronicarii afirmă că, în urma victoriei asupra dacilor, romanii au strămutat în jur de 50.000 de băştinaşi din Câmpia Munteană peste Dunăre.
În scopul asigurării siguranţei graniţei imperiului de la nord de Dunăre, romanii vor institui, în anul 6 d. Hr., un comandament militar al Moesiei, pentru a putea avea posibilitatea unei interveniţii mai rapide în Dacia.
Conştienţi de expansiunea romanilor, dacii, dar şi alte triburi şi popoare din ţinuturile carpato-balcanice vor declanşa, în anul 6 d. Hr., o mare răscoala antiromană în Pannonia şi Dalmaţia. Împotriva răsculaţilor va pleca Tiberius în fruntea a 15 legiuni romane care vor lupta timp de 3 ani, până în anul 9 d. Hr. când vor reuşi să-şi termine campania de reinstaurare a dominaţiei romane asupra celor doua ţinuturi.
La doar câţiva ani de la pacificarea Pannoniei, între anii 11 şi 12, guvernatorul Cornelius Lentulus şi comandantul districtului militar moesic, Sextus Aetilius Catu, declanşează o puternică campanie militară împotriva geto-dacilor nord-dunăreni, ca răspuns la veşnicele atacuri ale acestora la sud de Dunăre.
Contraatacul dacilor va fi oprit prompt. Dacii din ţinuturile Moldovei de Jos atacă nordul Dobrogei şi cuceresc cetatea Aegysys (Tulcea). Ca urmare, întreaga navigaţie comercială şi militară de la gurile Dunării este blocată, aflată la discreţia dacilor. Romanii, conduşi de Publius Vitelius, aliaţi cu odrişii regelui Rhoemetalces, reuşesc, cu mari sacrificii, să recucerească cetatea şi să-i alunge pe geto-daci la vest de Dunăre.
Aceste atacuri ale dacilor în Dobrogea nu vor înceta. Poetul Ovidius (43 î. Hr. – 18 d. Hr. ), exilat la Tomis între anii 8-18 d. Hr., va consemna numeroase atacuri ale dacilor asupra garnizoanelor romane din cetăţile Aegysus şi Troesmis. Dacii atacau mai ales iarna, când treceau Dunărea pe gheaţă, provocând o stare de instabilitate şi nesiguranţă în rândul administraţiei şi armatei romane.
Un astfel de atac a avut loc în anul 15 d. Hr. asupra cetăţii Troesmis (Iglita), urmare ceruia comandantul Moesiei, Lucius Pomponius Flaccus, va intra cu legiunile romane în Dobrogea şi îi va înfrunta pe daci. După lupte nedecise, cu mari pierderi în rândul legionarilor romani, aceştia reuşesc să îi alunge pe daci, reinstituind pacea în ţinut.
Pentru a contracara permanentele invazii ale dacilor la sud de Dunăre, romanii vor încerca să colonizeze în jurul anului 20 d. Hr., în Câmpia Olteniei, triburi sarmatice de iazygi, triburi care, însă, vor intra în conflict cu băştinaşii.
În anul 46 d. Hr., Împăratul Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus (n.10 î. Hr. – d. 54 d.Chr, împărat între 41-54 d. Hr.), nepotul lui Tiberius Claudius Nero, avea să reorganizeze provinciile romane. Urmare a ameninţării dace şi a triburilor trace, teritoriul balcanic de la sud de Dunăre avea să fie împărţit în două provincii, Moesia şi Tracia. Cu această ocazie, ţinutul Dobrogei şi cetăţile greceşti de pe malul Marii Negre sunt alipite provinciei nou create Moesia; demarându-se în acelaşi timp şi construcţia unui sistem defensiv de fortificaţii pe Dunăre.
În timpul mandatului său de guvernator al Moesiei, 57 – 67, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, va duce o campanie prin forţa de extindere a graniţelor Imperiului roman. Acesta va face o expediţie împotriva sarmaţilor, ajungând în nordul Mării Negre. Cu această ocazie, coloniile greceşti: Tyras, de la gurile Nistrului, Olbia de la gura Bugului şi Chersones, dincolo de Don, trec sub dominaţie romană, Marea Neagra fiind pe punctul de a deveni noua “Mare Nostrum <Romana> ” precum era Marea Mediterană.
Cronicarii timpului fac afirmaţia că Aelianus ar fi strămutat din nordul Dunării în Provincia Moesia: “mai mult de 100 000 de transdanubieni, cu femeile, copiii, principii ori regii lor, dincoace de fluviu, spre a plăti tribut ” Chiar dacă cifra ni se pare suspect de mare, nu putem constata decât bogăţia populaţională a ţinuturilor, dacă se putea efectua o astfel de masivă transmutare. Cert este că Aelianus, prin mutarea lui, nu a dus la deşertizarea din punct de vedere uman al ţinuturilor de dincolo de Dunăre, deoarece în scurt timp îi regăsim din nou pe băştinaşi în conflict cu romanii.
Chiar dacă istoricii timpului menţionează că Aelianus a dus o politică de pace, încercând să-şi aproprie regii şi conducătorii de la nord de Dunăre şi Marea Neagra; prin politica lui de extindere a dominaţiei imperiului roman şi de obligare a plăţii unor tributuri consistente, avea să îşi atragă duşmănia dacilor, în primul rând.
În toamna anului 69, în timpul luptelor civile din Italia, când trupele romane din Moesia plecaseră să-l ajute pe Titus Flavius Vespasianus (n.9. – d. 79, împărat roman, 69 – 79) împotriva lui Aulus Vitellius Germanicus (n.15 – d.69 , împărat, aprilie-decembrie 69) , dacii trec Dunărea şi ataca fortăreţele şi garnizoanele care rămăseseră fără pază. Armata romană venită în ajutorul acestora este decimată de către dacii aliaţi cu sarmaţii, însuşi comandantul ei, Fonteius Agrippa fiind ucis.
Cel mai mare istoric roman, Tacitus ( 55 – 120 d. Hr.), menţionează faptele în “Annalele” sale: “S-au mişcat şi dacii, un neam care nu era niciodată de bună credinţă, iară atunci şi fără frică, deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă tabăra legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a VI-a; el aflase de victoria de la Cremona şi se temea că mulţimea barbarilor din afara să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite.”
Se pare că, iniţial, o parte din uniunile de triburi geto-dacice nu ar fi dorit să se implice în această campanie îndreptata împotriva romanilor, unii dintre conducătorii lor fiind precauţi şi conştienţi de puterea romană. “ Scorylo, conducătorul dacilor, ştiind căpoporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor.” (Frontinus – Stratagemele)
Noul comandant militar al Moesiei, generalul Rubrius Gallus, reuşeşte, în urma a numeroase lupte purtate, cu mari pierderi, să-i respingă pe daci şi sarmaţi peste Dunăre. Dacii, conform lui Tacitus, vor “ ajunge vestiţi prin înfrângerile noastre şi ale lor”
Proaspăt înscăunat, Vespasian se va dovedi o personalitate lucidă dar energică în acelaşi timp. Împăratul va reorganiza finanţele şi armata, luând măsuri de întărire a frontierei Dunării inferioare şi va crea o flotă în Marea Neagră. Conştient de puterea dacilor, nu va mai căuta să poarte război împotriva acestora ci va consolida rând pe rând graniţele cu aceştia pe trei laturi (sud – Moesia, est –Pannonia şi vest – Dobrogea şi ţinuturile din nordul Mării Negre) prinzându-i pe daci ca într-un cleşte.
Prezentând poziţionarea geografică a popoarelor din nordul şi nord estul Europei, Tacitus ne transmite şi atmosfera incendiară indusă de către romani în acele vremuri: “Germania în totalitatea ei este separată de gali, reţi şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi şi de daci prin teama pe care o au unii faţă de alţii sau prin munţi, tot restul este înconjurat de ocean, care îmbrăţişează ţărmuri sinuoase întinse şi insule imense, cu triburi şi regi cunoscuţi numai de câtva timp şi pe care i-a descoperit războiul.”
Am amintit mai sus despre regele dac Scorylo, care se pare că a fost tatăl lui Decebal. Nu putem decât aproxima perioada în care el a condus Regatul Dac, undeva între anii 67 – 81. După moartea lui, conducerea dacilor a fost preluată de către Duras – Diurpaneus, posibil frate al acestuia. Noul rege dac nu va mai duce aceeaşi politică prevăzătoare a lui Scorylo şi, în anul 85, va trece Dunărea în fruntea unei numeroase armate şi va pustii fortificaţiile şi aşezările romane.
Titus Flavius Caesar Domitianus Augustus ( 51 – 96) , împăratul romanilor între anii 81 şi 96, va trimite împotriva dacilor o armată condusă de către Oppius Sabinus. Dacii au angajat lupta cu trupele romane şi le-au înfrânt. Oppius Sabinus luat captiv a fost decapitat.
Înfrângerea legiunilor romane de către Duras Diurpaneus şi execuţia lui Sabinus a luat amploare, antrenând un val de panică. Cetăţenii romani ajungând să se teamă de o invazie dacă în imperiu.
Domiţian, nu tocmai bine văzut de către concetăţenii lui datorita faptului că “ războiul contra germanilor şi a dacilor a fost dus de locţiitorii săi într-un mod atât de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima senatul şi poporul, iar la hotare, armata, rău condusă, era distrusă de duşmani prin măceluri necontenite” (Orosius – Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi), a luat totuşi hotărârea de a invada Dacia.
“ Împins de primejdia alor săi, Domiţian a pornit în grabă cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste bărbaţii cei mai aleşi, a strâns corăbiile, le-a făcut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.
Atunci goţii <dacii> n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică ansi” (Iordanes – Getica).
“ Căci cât de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor, le-aş enumera, într-o înşirare lungă, dacă Cornelius Tacitus, care a tratat în mod organic şi cu foarte mare exactitate aceste evenimente….” (Orosius – Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi)
După istorici şi cronicari, confruntarea dintre Domiţian şi Duras Diurpaneus a fost una de lungă durată, presărată cu multe lupte şi bătălii, pierdute de către romani, cu mari pierderi din partea romanilor şi finalizată printr-un dezastru militar total, inclusiv moartea a însuşi generalului – comandant al legiunilor romane, Cornelius Fuscus şi luarea a unui însemnat număr de prizonieri de către daci.
Dezastrul suferit de trupele romane avea să creeze o nouă panică în lumea romană, Tacitus constatând cu amar şi disperare, gravitatea situaţiei, afirma că nu mai era nevoie de o luptă pentru respingerea barbarilor ci de a se da “ o luptă pentru apărarea graniţelor şi a existenţei noastre “
Dar precaut, Duras Diurpaneus nu va ataca Imperiul Roman, alegând pacea cu aceştia.
Pentru a putea administra mai bine din punct de vedere militar provinciile de la sud de Dunăre şi a putea supraveghea mai bine mişcările dacilor, Domiţian va împărţi provincia Moesia în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior.
Conştient de noua ameninţare romană, Duras Diurpaneus renunţă la tronul dacilor şi-l înscăunează în anul 87 pe Decebal. Această schimbare îi va da însă idei lui Domiţian care spera într-un adversar mai puţin pregătit decât Duras – Diurpaneus. Dar, din păcate, pentru împăratul roman, noul adversar va fi mai dibace decât precedentul.
*
„ Cu mai bine de un secol înainte ca Decebal să ajungă la putere în Dacia, romanii priveau cu îngrijorare amenințarea apărută în ținuturile sălbatice de peste Dunăre. Străvechea Dacie se afla într-o regiune unde mult mai stabilele popoare germanice și celtice întâlneau triburile de călăreți nomazi de la vest de Marea Neagra, triburi precum sarmații și roxolanii. Poporul Daciei era numeros și impregnat de o cultură războinică. Și Roma constituia o societate militaristă, așa încât senatorii săi erau capabili să înteleagă pericolul pe care Dacia îl reprezenta pentru doua dintre provinciile Imperiului – Moesia și Dalmația.
Dacii fuseseră de multă vreme cunoscuți de către civilizațiile mediteraneene. Grecii îi numeau geți și se luptaseră sau făcuseră negoț cu ei încă din secolul VII î.Hr. Deși uneori dacii sunt considerați ca făcând parte din populația tracică, cultura lor a împrumutat multe de la celți și greci, posedând de asemenea apecte originale, proprii acestui neam. Contactul permanent cu diferite neamuri a contribuit mult la vitalitatea culturii dacice dar totodată a însemnat că războiul pentru daci, era atât de obișnuit încât aproape că devenise endemic. Căci, atunci când nu era atacată de vecini, Dacia era sfâșiată de conflicte interne.
Cu toate acestea, cu siguranță că dacii nu meritau calificativul de barbari, pe care romanii îl foloseau cu atâta ușurință pentru a descrie popoarele necucerite, din afara Imperiului. Dacii dețineau sofisticate cunoștiințe de arhitectură și de prelucrare a metalelor, iar negustorii lor erau suficienți de abilli pentru a trata de la egal la egal cu cei greci.
… De asemenea , romanii îl portretizează pe Decebal ca pe un lider războinic, brav și priceput, dar trec cu vederea calitățile sale administrative și diplomatice. Dacă, așa cum mărturiile recente sugerează, Decebal a încercat să-și coordoneze inițiativele militare cu cele ale parților, mari rivali ai Romei din Răsărit, atunci putem spune ca profunzimea viziunii sale și capacitatea de a întelege politica marilor puteri depășea cu mult optica îngustă a unui șef de trib oarecare.
… Războinicii daci înfățișați pe columnă au plete și bărbi. Spre deosebire de liderii lor, ei nu poartă armuri grele și se bazează doar pe scuturile lor ovale, ca mijloc de apărare. Totuși, ei sunt mai bine echipați decât luptătorii germani, având ițari și tunici și uneori pelerine cu franjuri. Infanteriști daci aveau o mulțime de arme. Una dintre preferatele lor era un fel de coasă, numită falx. Pe columna traiană dacii sunt înfățișați mânuind-o cu o singură mână dar alte reprezentări arată că falx era o arma mai grea și mai teribilă, necesitand folosirea ambelor brațe. Erau folosite și săbii și sulițe obișnuite, dar și topoare și ghioage de lemn. Așa cum era de așteptat din parte unui popor aflat în permanent contact cu arcașii călare din jurul Mării Negre, dacii erau de asemenea și pricepuți arcași.
… Prin raidurile sale îndreptate împotriva Imperiului și prin cererile sale de răscumparare și tribut, Decebal a deschis calea pentru mulți dintre viitorii oponenți ai Romei.
Și în această privință, el va dovedi că a fost un om care și-a depășit epoca.” (Philip Matyszak – Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila)