Dinastia Asan – Șișman în sec. XIV (1323 – 1395)


Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.



Urmaşii lui Ioan Asan II ( 1241 – 1323) | Latinitate “romanică” sau latinitate “dacică” ? >


În general istoricii români evită, în lucrările de istorie a românilor, prezentarea Imperiului Vlaho – Bulgar și a dinastiei Asăneștilor. Singura mențiune pe care o fac este pomenirea existenței românilor la sud de Dunăre, în Balcani, și a dialectelor utilizate de către aceștia. Istoricii bulgari în schimb deformează adevărul istoric, considerându-i pe vlahi, drept bulgari și nu vorbitori de limba latină. În ultimul timp aceștia își caută rădăcinile poporului bulgar pe o oarecare filieră iraniana și slavă, ignorând realitatea istorica. Mai mult decât atât i-au asimilat ca bulgari pe Asani, insistând pe participarea bulgară masivă la conducerea imperiului vlaho-bulgar în detrimentul vlahilor. Însusi termenul de „al doilea Țarat bulgar” este incorect. Primul a fost întradevăr Țarat bulgar, începând de la Kubrat, Asparuh, Kardam, și până la Samuel. Pe când „al doilea” nu a fost condus de bulgari, ci doar de vlahi, macedonieni, sârbi, cumani și tatari. Mai mult decât atât multe din documentele vremii, prin copiere sau falsificat, eliminându-se termenul de vlah și înlocuit cu bulgar sau grec.
1Realitatea însă a fost cu totul alta, valahi și bulgarii au conviețuit împreună pe actualul teritoriu al Bulgariei, și nu s-au cucerit unul pe altul. Valahii erau așezați în general în zonele pre-montane și montane, datorită ocupației lor specifice, creșterea animalelor și pășunatul în sine, pe când bulgarii erau agricultori, preferând zonele de șes și de dealuri. Pe lângă cele două comunități sau infiltrat și grecii, dar acestia au preferat, în general zonele de la marginea mării.
„ Rămâne însă teoria că izvoarele vremii confundă diferitele popoare ce trăiau atunci pe pământul Peninsulei Balcanice, și că nu distingeau îndeajuns pe vlahi de bulgari, atribuind unora inițiativele și faptele celorlalți. Nici această părere nu rezistă unui examen cât de sumar al textelor. Dimpotrivă, reiese din cercetarea lor mai amănunțită că scriitorii contimporani, mai ales când povesteau împrejurări la care fuseseră ei înșiși parte, aveau noțiuni foarte precise despre diferitele naționalități ce le întâlniseră în calea lor. Astfel pentru Ansbert, cronicarul Cruciatei a III-a, Pătru sau Kalopetrus este un Flachus, domnind peste Flachi, în Bulgarie maxima parte ac versus Danubium, precum și într-o parte a Traciei. Mult mai precise sunt însă însemnările lui Geoffroi de Villehardouin, povestitorul Cruciatei a IV-a și a cuceririi Constantinopolului. Când cruciații se apropie de Rushion, la o zi de marș de Rodosto, pe țărmul Mării de Marmara , îi întâmpina cumanii și vlahii și grecii din acele părți – li Commain et li Blac el li Grieu de la terre . Localnicii sunt aci grecii, ceea ce corespunde dealtfel cu realitatea. Mai departe însă, când Bonifaciu de Montferrat intreprinde nenorocita sa expediție spre Mosynopolis, lângă golful Lagos din Mareea Egee, se sfătuiește cu grecii de acolo (as Greus de la terre) și pătrunde în munți, unde i se împotrivesc bulgarii localnici (li Bougres de la terre). La cinci zile de drum de la Adrianopol, împăratul Balduin se găsește deodata la poalele munților Vlahiei (al pie de la montaigne de Blaquie) lângă un oraș pe care îl numește „ Eului” . Pătrunzând în regiunea muntoasă, oastea cruciaților, împărțită în patru corpuri, e pândită la întoarcere în strâmtori de vlahii cari locuiau acolo (li Blac del pais). Se văd deci foarte limpede regiuni deosebite cu populație distinctă: grecii pe țărmul mării Marmara și în orașele Traciei, bulgarii Rodopi, vlahii în munții Haemus. „ (G.I.Bratianu – Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești)
După ocuparea statului bulgar de către Vasile Bulgaroctonul (Omorâtorul de bulgari) singura mișcare, răscoală sau revoltă a bulgarilor, până la cea inițiată de frații Asan a fost cea dintre anii 1040 – 1041, condusă de către Petru Delyan. Personaj istoric, fascinant, care îl avea ca tată pe Gavril Radomir, fost țar bulgar (1014-1015), iar ca mamă pe Margareta, fiica Șaroltei de Alba Iulia.
Urmare a căsătoriilor dintre membrii familiei Asan cu cei ai familiei cumanice Șișman vor rezulta viitorii mari conducători ai statului, considerați, în mod interesat, din punct de vedere naționalist, doar ca țari bulgari. Dinastia Asan – Șișman va fi reprezentata de Mihai III Asan – Șișman, Ioan Ștefan Asan – Șișman, Ioan Alexandru Asan – Strațimir, Ioan Asan – Șișman, Ioan Asan – Strațimir. Toți acestia aveau aceași ascendență din Ioan Asan al II-lea și Irina Comnena. Pentru a fi mai corecți, trebuie să recunoaștem că dinastia, din secolul al XIV-lea va ajunge de neam vlaho – bizantino – cumanic, si nici într-un caz bulgară.

Mihail III Asan 1323 – 1330

Restaurarea Dinastiei Asan se va face în anul 1323, odată cu înscăunarea lui Mihai III Asan – Șișman, numit în mod preferențial de anumiți istorici Mihail Șișman, total incorect. Nu cunoaștem anul nașterii sale, dar posibil între anii 1280 – 1292.
Mihail Asan Șișman a fost fiul lui Șișman, primul cu acest nume, un boier de origine cumană care între anii 1270 – 1280 a fost despotul Vidinului. Mama lui Mihai, al cărui nume din păcate nu-l știm, era nepoata lui Ioan Asan II. Anna fiica acestuia, în urma căsatoriei cu Petru, sebastocrator al imperiului avea să o aiba ca fiica pe mama lui Mihail.
Mihail era totodată văr de la distanță cu predecesorii țari, Theodore Svetoslav ( 1300 – 1321) si Gheorghe Terter II ( 1321 – 1322).
Urmare a sfârșitului conflictului dintre tatăl său și Ștefan Milutin al Serbiei, Mihail se va căsători cu Anna Neda, fiica acestuia din urmă, în anul 1298 (1299).
După moartea tatălui său, Sisman, Mihail va deveni și el despot al Vidinului, fiind recunoscut de către Teodor Svetoslav. Vidinul era ținut autonom, aflat sub suveranitatea țarului. După moartea țarului Gheorghe Terter II, 1322, cel care va specula situația va fi împăratul bizantin Andronic Palelologul III, care va încerca să-l impună ca și conducător al țaratului pe Voisil, fratele fostului țar al imperiului vlaho-bulgar, Smilet (1292 – 1299).
Dar Mihail va fi ales împărat al imperiului vlaho-bulgar, de către nobilimea partizană lui. Alegerea lui s-a făcut și în virtutea faptului că era descendent al dinastiei Asan, domnia lui fiind văzută ca o continuarea a casei Asan și nu o nouă dinastie. Odată cu încoronarea lui Mihail Șișman își va adăuga și numele de Asan, pentru a sublinia legătura și descendenta lui din familie.
Drept răspuns Andronic va invada Tracia de nord-est, cucerind și ocupând cetățile Yambol, Lardea, Ktenia, Ruokastro, Anchialus, Sozopol și Agatopol. Andronic va asedia de asemenea Philippopolis. Garnizoana militară existentă va reuși însă să apere orașul, trupele bizantine fiind nevoite să renunțe la asediu, și să se retragă spre sud.
Mihail și-a condus trupele sale în nord-estul Traciei, recucerind rapid orașele pierdute în urma atacului bizantin. În anul 1324, Mihail va pătrunde în imperiul bizantin pe cursul inferior al râului Marița. În fața puternicului atac vlaho-bulgar, Andronic va încerca evitarea angajării armatei sale mult inferioară numeric, prin propunerea rezolvării problemei printr-un duel.
Mihail îi va răspunde lui Andronic, conform spuselor lui Ioan Cantacuzino, însă foarte subtil: „ Prost ar fi fierarul care ar prinde fierul fierbinte cu mîinile și nu cu cleștele” refuzând oferta în urma opoziției propriilor săi oameni.
Andronic s-a infuriat pe răspuns, mai ales când Mihail s-a oferit a-i fi aliat în conflictul acestuia cu bunicul său Andronic al II-lea. Mihail va renunța la atac, și se va retrage la Târnovo.
În urma hotărârii consiliului de coroană al Constantinopolelui, bizantinii vor demara, în ciuda invaziei Imperiului lor de către Mihail, negocieri de pace. Pentru întărirea unei eventuale alianțe, bizantinii vor oferi lui Mihail de soție pe Theodora Plaiologina, în vârstă de 35 de ani, fiica lui Michael IX Palaiologos, și fosta soție a lui Theodor Svetoslav. Se pare că în acel moment între Mihail si sârbi relatiile erau deteriorate, ca urmare a intrării acestora, din urmă, și ocupării unei însemnate părți din Macedonia. Mihail, va răspunde la oferta bizantinilor, divortând de soția lui sârboaică, Anna de Neda și căsătorindu-se cu Theodora.
Anna de Neda va părăsi Târnovo și se va refugia cu fiul ei, la fratele ei, Stefan Uros, regele sârbilor. Uros nu va reacționa la acest afront, nefiind în stare să se opună puternicului țar vlaho-bulgar, fiind și implicat într-un conflict cu vărul său, Ştefan Vladislav al II-lea.
În anul 1327, Mihail îl va sprijini pe Andronic al III-lea în lupta acestuia cu bunicul său, Andronic al II-la. În același timp Stefan Uros, își va oferi ajutorul militar lui Andronic al II-lea, cei doi foști cumnați devenind dușmani în toată regula.
Mihail va încerca să joace un rol mai influent în conflictul dintre bizantini, oferindu-și ajutorul lui Andronic al II-lea , militar și bani în schimbul obținerii unor teritorii de frontieră. Va trimite chiar un detașament de cavalerie, de 3000 de oameni condus de mercenarul rus Ivan. Scopul țarului era însă altul, el urmărea capturarea împăratului Andronic al II-lea, și ocuparea Contantinopolelui, pentru sine. Prevenit de nepotul său, Andronic la III-lea, Andronic al II-lea nu va permite intrarea călăreților lui Ivan în capitala imperiului bizantin. Înțelegând că planurile lui au fost descoperite, Mihail va porunci lui Ivan să se retragă.
În urma victoriei lui Andronic al III-lea asupra bunicului său, țarul vlaho-bulgar va încerca să caștige unele teritorii ale bizantinilor. După câteva confruntari, cei doi conducători vor cădea din nou la pace, reînoind alianța la 30 octombrie 1328.
Fiind în pregătire de război împotriva Serbiei, Mihail va solicita în anul 1329, încheierea cu bizantini, a unui tratat definitiv și participarea acestora la operațiuni militare comune împotriva sârbilor.
La aflarea stabilirii acestei alianțe sârbii au răspuns prin prădarea ținuturilor Ohridului. Potrivit cronicarilor sârbi, Mihail ar fi cerut, arogant , înfațișarea regelui sârb la Târnovo, pentru a i se supune, în caz contrar, amenințând cu infiintarea scaunului lui de domnie în mijlocul regatului sârb.
Ambele părți au făcut pregătiri minuțioase. Mihail și-a chemat în ajutor aliatul, pe Basarab I, domnul Țării Românești, care i-a trimis un corp de oaste valah, precum și detașamente de oseți și tătari, în total de 3 000 de oameni. Armata lui Mihai era estimată de contemporani la 12 000 de oameni. Ștefan Uroš și-a întărit la rândul lui oastea cu lefegiii spanioli și germani (circa 1 000 de soldați din fiecare), luptători experimentați care ofereau sârbilor un corp de elită. Totalul armatei regelui sârb se ridica la o cifră comparabilă cu cea a armatei vlaho-bulgare, circa 15 000 de oameni.
La 19 Iulie armata vlaho-bulgară condusă de Mihail a părăsit capitala Târnovo, a mărșăluit prin pasul Iskar și Sofia și a intrat în părțile nordice ale văii râului Struma. De acolo a continuat spre Zemen și și-a stabilit tabăra în satul Șișkovți. A doua zi, armata a ajuns la puternica cetate de graniță de lângă satul Izvor. De acolo s-a despărțit în două grupuri. Corpul principal comandat de împăratul Mihail a luat-o pe la nordul muntelui Konyavska (de-a lungul graniței bulgaro-bizantine) trecând prin pasul Zemen. O forță mai redusă care includea unitățile auxiliare a ales o rută mai ușoară, dar mai lungă pentru a trece munții și a ajuns între satele Konyavo și Dvoriște.
Alte forțe comandate de fratele vitreg al țarului, Belaur, au pornit din Vidin, dar nu luat parte la confruntare, ceea ce constituie una din cauzele principale ale înfrângerii ce a urmat. După unii istorici aceste forțe au rămas în rezervă lângă cetatea de la Izvor, după alții pur și simplu au ajuns prea târziu la locul confruntării.
Din cauza proastei coordonări cu bizantinii nu se va putea realiza nici joncțiunea cu armata lui Andronic al III-lea, la timp.
Din tabăra sa, așezată între Toplica și Morava, Ștefan Uros se aștepta la un atac de la Vidin, la nord-est. Scopul său era încetinirea pătrunderii armatei țarului pe teritoriu sârb. Dar, la aflarea veștii că Mihail se află în valea Strumei, regele a ordonat un marș spre sud, de-a lungul Moravei, apoi pe valea râului Pchinya, până în satul Staro Nagoricino, unde s-a oprit să de roage la o mănăstire din apropiere. A continuat apoi până la Mănăstirea Ioachim Osogovski, unde s-a rugat din nou înainte de a intra pe teritoriu vlaho-bulgar lângă râul Kamenița în apropiere de Velbužd unde și-a așezat tabăra.
Mihail va ajunge la Velbuzd în data de 24 iulie 1330, în fruntea corpului său de armata. Între el și Ștefan Uros se se va negocia un armistițiu de pace provizorie , fiecare dintre suverani așteptând întăriri.
Încrezator în cuvântul regelui sârb, Mihail va permite dispersarea armatei lui în căutare de hrană prin satele din preajma. În dimineața zilei de 28 iulie, fiul regelui sârb, Ștefan Dușan va sosi însoțit de 1000 de călăreți catalani și vor ataca armata vlaho-bulgară dispersată, nemai ținând cont de promisiunea regelui lor. O unitate comandată de însuși regele Decanski a cucerit înălțimile Spasovița în timp ce alte trupe sârbe, incluzând 1000 de mercenari catalani în armuri grele, sub comanda lui Ștefan Dușan au pătruns pe valea râului Dragoviștița spre satul Șișcoviți. Principala confruntare a avut loc între sat și Spasovița pe locul așezării numite Bozhurița. Legenda locală spune că aceasta își ia numele de la floarea de ochiul boului – bozhur – ce a crescut udată de sângele soldaților căzuți.
Luat prin surprindere Mihail a încercat să își regrupeze trupele, dar era prea târziu, bulgarii se găseau în inferioritate numerică și erau copleșiți. Bătălia s-a dovedit totuși sângeroasă, căci luptătorii lui Mihail s-au bătut vitejește. Pierderile au fost mari de ambele părți. Cronicile relatează că apele râului s-au înroșit. În cele din urmă, sârbii victorioși au prădat tabăra vlaho-bulgară. Țarul însuși a fost grav rănit, calul i-a fost ucis sub el, și a căzut prizonier. A fost dus în tabăra sârbă unde a murit în urma rănilor în a patra zi de captivitate, pe 31 Iulie. Clericul Grigore Tambalak sugerează în secolul 15 că țarul nu ar fi murit pe câmpul de bătălie, ci că ar fi fost ucis din ordinul lui Ștefan Dușan. Trupul lui Mihail a fost adus în fața regelui Ștefan, fiind ulterior îngropat în mănăstirea de la Staro Nagoricino, (lângă Kumanovo). Pe locul unde regele sârb și-a petrecut noaptea în rugăciune înaintea bătăliei, a fost construită o biserică ce poate fi văzută și astăzi.
La 30 Iulie sârbii au avansat spre muntele Koniavska, dar au fost respinsi de trupele conduse de fratele lui Mihail, Belaur și de Ioan Alexandru pe atunci guvernator de Lovech. Astfel pericolul unei invazii sârbe în țarat a fost evitat. Pacea a fost negociată lângă Izvor de regele Ștefan Uros și Belaur.

În urma pierderii bătăliei, vlaho-bulgarii, practic nu au pierdut nici un teritoriu, dar nu au putut opri expansiunea sârbilor în Macedonia. Marea lor pierdere însă a fost Mihail III Asan – Șișman.
După moartea lui, pentru scurt timp țar al imperiului vlaho-bulgar, va fi incoronat, prin impunere forțată, fiul său, Ioan Ștefan, cel născut din căsătoria cu Anna de Neda a Serbiei, (8 luni, între anii 1330 – 1331). Cu tot sprijinul acordat de unchiul său Stefan Uros , Ioan Ștefan va fi detronat de către nobilime. Ioan Alexandru va fi ales de către aceștia ca și țar al statului vlaho-bulgar.

Ioan Alexandru (1331 – 1371)

Ioan Alexandru este fiul lui Strațimir al Kranului și al Petriței, sora lui Mihail III Asan – Șișman. Pe linie paternă Ioan Alexandru descindea din Strațimir, frate cu fostul țar Gheorghe Terter I (1280 – 1292) . Pe linie maternă se trăgea din Ioan Asan II și Irina Comnena, prin bunicii săi Petru Sebastocratorul și Anna Asan.

Aceasta descendență din patru familii va fi evidențiată pregnant și prin numele acordat fiilor săi: Mihail IV Asan, Ioan III Asan, Ioan V Asan., Ioan Strațimir și Ioan Șișman.
Majoritatea istoricilor consideră că în tot decursul existenței familiei Asan aceștia au ținut o permanentă legatură cu valahi munteni și conducătorii acestora. În virtutea acestor legături, și a unei limbi comune, Ioan Alexandru va căuta să și-l câștige ca aliat pe Basarab I ( 1315 – 1352). Astfel că imediat după încoronare va lua de soție pe Theodora, fiica domnitorului muntean. Din această căsătorie vor rezulta patru copii:
– Mihail IV Asan, n. 1322 – d. 1355, țar coregent între anii 1331 – 1355;
– Ioan Strațimir, n.1324 – d.1397, țar al Vidinului intre anii 1356 – 1396, căsătorit cu Ana de Valahia, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab;
– Ioan III Asan, n 1326 – d.1349, țar coregent între anii 1337 – 1349;
– Maria Tamara, n. ? – n. ?, căsătorită inițial cu despotul Constantin și ulteriior cu sultanul Murad (1361 – 1389)
Cu a doua soție pe nume Sarah, Ioan Alexandru va avea tot patru copiii:
– Ioan V Asan, n.? – d.?, țar coregent intre anii 1359 – 1371
– Ioan Șișman, n. 1350/1 – d.1395, țar de Târnovo între anii 1371 – 1395
– Kerata Maria, n. 1348 – d. 1390, căsătorita cu Andronic IV Paleologul, împărat al Bizantului (1376 – 1379)
– Desislava, n. ? – n. ?
– Vasilisa, n. ? – n. ?
În timpul domniei lui Mihail III Asan, Ioan Alexandru a fost numit despot (guvernator) al orașului Lovec. Împreuna cu tatăl său Strațimir, va participa la bătălia de la Velbuzd din anul 1330.
În urma loviturii de palat, care avea să-l detroneze pe Ioan Ștefan, Ioan Alexandru va fi ales țar al statului vlaho-bulgar. Primele măsuri luate de noul conducator vor fi consolidarea poziției lui și recâștigarea teritoriilor pierdute în Tracia de nord-est, în urma conflictelor cu imperiul bizantin. Pentru asigurarea stabilității în zonă, Ioan Alexandru va încheia o primă alianță cu noul rege sârb Stefan Uros IV Dușan, întărită și prin căsătoria sorei lui, Elena, cu regele sârb în ziua de Paști a anului 1332.
Dar în acest timp Belaur, fratele vitreg a lui Mihail al III-lea Asan, despot al Vidinului pornește o revoltă contra lui Ioan Alexandru, cu intenția de a-și reînscăuna nepotul, Ioan Ștefan.
De acest lucru va profita Andronic al III-lea Palelogul, invadând în vara anului 1332 nord-estul Traciei. Implicat în conflictul cu unchiul său Belaur, Ioan Alexandru va aduna o mica armată de circa 5 000 de oameni, cu care va porni în întâmpinarea bizantinilor. Ajuns în fața cetății Rusokastro, avea să-l provoace la luptă pe împăratul bizantin. În noaptea de 17 iunie, Iui Ioan Alexandru i se va alătura, în calitate de aliați circa 3 000 de călăreți tătari.
Chiar dacă datorită faptului că erau net inferiori din punct de vedere numeric, 3 000 de oameni, bizantinii se vor vedea nevoiți să accepte lupta.
În dimineața zilei de 18 iunie 1332, bizantinii și-au distribuit armata în fața cetății sub formă de semilună. Aripa dreaptă va fi comandată de către sebastocratorul imperial, cea de stânga de Papias Megas Alexios Tzamplakon, iar în centru, de însuși împăratul Andronic.
După trei ore de luptă, vlaho-bulgarii aliați cu tătarii îi înfrâng însă pe bizantini, obligându-i să se refugieze în cetate. Ioan Alexandru va iniția negocieri de pace, întâlnindu-se personal cu Andronic al III-lea. Pentru întărirea păcii se va hotărî căsătoria fiului mai mare a țarului, Mihail IV Asan cu Maria Irina, fiica împăratului bizantin, căsătorie ce se va realiza în anul 1339.

Rezolvând problema bizantină, Ioan Alexandru, va putea să-și îndrepte întreaga atenție asupra unchiului său Belaur și a Vidinului. Rebeliunea va fi înfrantă însă abia în anul 1336, sau după alți istorici în 1337.
Pentru întărirea autorității sale, și creștere a puterii, Ioan Alexandru își va lua ca asociați la domnie, rând pe rând pe fii lui: Mihail IV Asan în 1332, Ioan IV Asan și Ioan Strațimir în anul 1337, încredințându-le spre administrare teritorii și orașe din cadrul țaratului vlaho-bulgar.

La începutul anilor 1340 relațiile cu Imperiul Bizantin s-au deteriorat temporar. Ioan Alexandru a cerut extrădarea vărului său Șișman, unul din fiii lui Mihail Asan al III-lea, amenințându-i pe bizantini cu războiul. Demonstrația de forță a lui Ioan Alexandru a avut însă efecte nedorite, întrucât bizantinii i-au înțeles intențiile și au trimis pe aliatul lor, emirul turc al Izmirului, Umur Beg. Debarcând în Delta Dunării, turcii lui Umur Beg au jefuit regiunile rurale și au atacat orașele țaratului de la Dunăre. Forțat să își limiteze revendicările, Ioan Alexandru a invadat din nou Imperiul Bizantin la sfârșitul anului 1341, susținând că a fost chemat de locuitorii Adrianopolului. Dar, trupele lui Ioan Alexandru au fost de două ori învinse de aliații turci ai bizantinilor chiar lângă oraș.
Între anii 1341 și 1347, țarul vlaho-bulgar se va implica de partea lui Ioan V Palelologul în războiul civil iscat între acesta și un alt pretendent la tronul bizantin, Ioan VI Cantacuzino. Urmare a ajutorului acordat, Ioan Alexandru va primi ca recompensă orașul Philippopolis (Plovdiv) și nouă fortarete importante din Munții Rodopi (1344).
În aceeași perioadă, regele sârb a profitat de războiul civil bizantin pentru a lua în posesie ceea ce astăzi constituie Macedonia, mare parte din Albania și nordul Greciei. În 1345 el a început să se autointituleze “Împărat al sârbilor și grecilor”, iar în 1346 a fost încoronat sub acest titlu de patriarhul nou-înființatei Patriarhii a Serbiei. Aceste acțiuni, pe care bizantinii le-au primit cu indignare, par să fi fost susținute de vlaho-bulgari, întrucât Simeon, patriarhul Bulgariei participase și el la crearea Patriarhiei Serbiei și la încoronarea împăratului sârb Ștefan Uroș al IV-lea Dušan.
Conflictul cu bizantinii se va reactualiza odată cu înscăunarea lui Ioan VI Cantacuzino. Aliații turci vor jefui constant teritorii din Tracia în anii 1346, 1347, 1349, 1352 și 1354. Vlaho-bulgarii se vor vedea nevoiți a se angaja în lupte de eliberare a teritoriilor invadate și ocupate de otomani. În timpul acestor lupte, Ioan Alexandru își va pierde doi dintre fii mai mari: Ioan IV Asan în 1349, și Mihail IV Asan în 1355. La această nenorocire se va mai adauga și izbucnirea unei grave epidemii de ciumă, care va secera mii de vieți.
După anul 1351, Ioan al VI-lea Cantacuzino, realizează gravitatea situatiei infiltrării turcilor în Peninsula Balcanica, infiltrare favorizată chiar de el. În această situație face apel la Ioan Alexandru și Stefan Uros, dar aceștia nu vor avea încredere în el.
Ioan Alexandru va reînoi alianța cu bizantinii doar după detronarea lui Cantacuzino în anul 1355, și înscăunarea lui Ioan V-lea Paleologul, alianță întarită prin căsătoria acestuia din urmă cu fiica țarului vlaho-bulgar, Maria Kerata.
Ioan Alexandru va face însă o greseală care se va repercuta atât asupra lui cât și a viitorului țaratului vlaho-bulgar. În anul 1349, divorțează de soția sa, Theodora, fiica lui Barasab I și sora lui Nicolae Alexandru Basarab, și se căsătorește cu o evreică convertită, Sarah, care va adopta tot numele de Theodora. Ioan Alexandru va pierde sprijinul românilor din Muntenia, iar fiul lui, Ioan Șișman și al Sarei, va deveni dușman înverșunat al fratelui său vitreg, Ioan Strațimir și a rudelor lui, prin alianță, Basarabii, ducând la ruperea totală a țaratului vlaho-bulgar în doua, facilitând astfel cucerirea lor de către otomani.
Povestea de dragoste dintre Ioan Alexandru și Sarah Rebecca, va incepe încă din anul 1335, când aceasta din urmă, va veni de la Constantinopol să-și prezinte o jalbă la Târnovo. După ce va divorța de Theodora, care se va călugari sub numele de Teofana, se va căsători cu evreica botezând-o, creștineste, tot cu numele primei soții, acela de Teodora, și încoronând-o ca țarină la Târnovo !
Inteligentă, cultivată și interesată, ea a exercitat o mare influență asupra afacerilor țaratului. În timp ce sectele împânziseră țaratul vlaho – bulgar și Biserica Ortodoxă, ea însăși divizată, între autonomiști și adepții Patriarhatului de la Constantinopole, nimeni nu s-a sesizat de originile sale iudaice. Din contră, cronicarii epocii au fost unanimi în a lauda marea sa virtute !
Conform cutumei, Ioan Alexandru își asociase fiii la tron, pe întâiul născut, Mihail Asen IV înca din 1332, iar pe Ioan Srațimir și pe Ioan Asen IV în 1337, aceștia primind ca resedințe Vidinul si Preslavul. Moartea în luptă cu turcii, întâi a celui de-al treilea fiu, apoi a primului născut, a făcut din Ioan Sratimir moștenitorul tronului de la Târnovo. Lucru de neacceptat de evreica botezată, acum Țarină, care dorea tronul pentru fiii săi, Ioan Șișman și Ioan Asen V !
În aceste condiții, Ioan Alexandru, împarte țara în două, întâiului născut Srațimir, acordându-i zona de nord-vest, cuprinsă între raul Pec, Dunare, râul Lom și Muntii Haemus (Balcani) și titlul de țar, în 1356, iar întâiului fiu al Sarei, Ioan Șișman e asociat în calitate de țar coregent în anul 1356, al doilea fiu, Ioan Asan V e asociat în 1359, calitate păstrată până la mortea sa, survenită în anul 1388.
În urma pierderii fraților săi mai mari, și a faptelor necugetate ale tatălui său, Ioan Strațimir se va stabili în 1356 la Vidin, preluând conducerea cetătii și a țaratului de Vidin. Aici va incerca să își dezvolte și extinde relațiile cu familia Basarabilor (Nicolae Alexandru Basarab, fiind unchiul lui, frate cu Theodora, mama lui Stațimir). Această înrudire se va cimenta și mai tare urmare a căsătoriei lui Strațimir cu Ana, fiica lui Nicolae Alexandru, cu care în fapt era și văr. Din această căsătorie vor rezulta trei copii, cunoscuți fiind: Doroteja (Doroslava), căsătorită cu Stefan Tvrtko I al Bosniei și Constantin II, care s-a născut în jurul anilor 1370, și a murit în exil la curtea despotului Serbiei, Ștefan Lazarevici, în ziua de 17 Septembrie 1422.
Sub pretextul că noul țar a devenit vasalul turcilor, în anul 1365 , Ludovic I al Ungariei va ataca țaratul de Vidin, ocupând cetatea și luându-l ostatic pe Ioan Strațimir, acesta fiind dus ulterior, atât el cât și familia lui, în prizonierat în Croația. Țaratul Vidinului este transformat în anul 1366 în Banatul Bulgariei, parte componentă a regatului maghiar, ca un punct de sprijin al ofensivei catolice asupra ținuturilor de la nord și sud de Dunăre. Această ocupație maghiară și a aplicării în forță a politici de convertire a populației vlaho-bulgare la catolicism, va provoca mari nemulțumiri în zonă.
Ioan Alexandru nu va apuca să reacționeze împotriva coroanei maghiare deoarece imediat după ocuparea Vidinului de către maghiari, vlaho- bulgarii vor intra în conflict cu bizantini, urmare a unui gest stupid. Împăratul Ioan V Paleologul care se întorcea dintr-o călătorie din Ungaria nu a fost lăsat să treacă prin teritoriul țaratului vlaho-bulgar. Această atitudine a avut efecte nefaste, întrucât un aliat al imparatului, contele Amadeus al VI-lea de Savoia, a răspuns cu forta capturând mai multe porturi maritime, inclusiv Ankhialos (Pomorie) și Mesembria (Nesebǎr), deși nu a reușit să cucerească Varna. Depășit de situatie, Ioan Alexandru a fost obligat să facă pace cu bizantinii.
Orașele capturate au fost cedate Imperiului Bizantin, iar împăratul Ioan V Paleologul a plătit totuși 180.000 florini lui Ioan Alexandru, ca și compesatie. Acești bani vor fi foloșiti pentru a-i convinge pe Vladislav I Basarab și pe Dobrotici al Dobrogei să recucerească Vidinul și să-l elibereze pe fiul său. Pe lângă această sumă de bani, țarul va mai face o serie de concesii teritoriale în favoarea lui Dobrotici.
Ocazia se ivește în anul 1367, când Ioan Șișman, aliat cu turcii invadează țaratul fratelui său, Srațimir, cu motivația de al recucerii de la maghiari. Comandantul maghiar al Vidinului va cere însă ajutor lui Vladislav I Basarab, care va trimite trupele sale să respingă atacurile turcilor.
Pe fondul confictului existent dintre Ludovic I al Ungariei și Vladislav I Basarab, acesta va recuceri în anul 1368, Banatul Severinului, îar în anul imediat următor “ chemat de cetățeni” conform cronicii misionarilor catolici, Vladislav “ocupă Vidinul” la 12 august 1368, cu întregul său teritoriu până la râul Pec și la Nis, cu scopul “de a-l păstra pentru cumnatul său Srațimir, si spre a nu cădea în mâinile lui Șișman și ale turcilor”.
Pe fondul amenințării otomane, relațiile dintre coroana maghiară și domnitorul român se îmbunătățesc, Ludovic va recunoaște în schimbul prestării formale a unui angajament de vasalitate, toate posesiunile și titlurile lui Vladislav , iar țarul Strațimir va fi eliberat, și repus în drepturi de țar al Vidinului, dar sub garanția lui Vladislav Basarab și a lui Dobrotici, despotul Dobrogei. Țaratul de Vidin va continua să dăinuiască, la adăpost de primejdii, sub garanția domnitorilor munteni, până la căderea lui sub turci.
Rezolvarea relativ reușită a crizei din nord-vest nu a ajutat însă la recuperarea pierderilor din sud-est. Mai mult, în preajma lui 1369, turcii otomani sub Murad I au cucerit Adrianopolul și l-au făcut capitală a statului lor în plină expansiune. În același timp, au capturat și orașele Philipopolis (Plovdiv) și Boruj (Stara Zagora).
Pe fondul încercării, refacerii unității statului vlaho-bulgar și a slăbirii influentei politice și militare a lui Vladislav la sud de Dunare, țarul de Târnovo, Ioan Alexandru se aliază cu turcii. La cererea acestuia, turcii trec Dunarea și pradă sudul Munteniei. Vladislav, ajutat de ruda lui prin alianța Ladislau de Doboca, reușește să-i înfrângă pe otomani, și să-i alunge la sud de Dunare: „Am poruncit <scrie Vladislav> să se ridice o oaste puternică împotriva necredincioșilor turci si a împaratului de la Târnovo , . . Ladislau de Doboca . . . năvălind cu noi și cu oastea noastră, s-a luptat vitejeste împotriva prea cruzilor și necredincioșilor turci și a împăratului de la Târnovo, săvârșind acolo isprăvi ostășești prea strălucite și vrednice de cinste . . .” Prin această acțiune Ioan Alexandru se va îndepărta în totalitate de familia Basarabilor și de fiul său Ioan Strațimir, Vladislav I Basarab va rupe relațiile cu el, atât de colaborare cât și de alianță.
În timp ce principii bulgari și sârbi din Macedonia se pregăteau pentru un atac concertat împotriva turcilor, Ioan Alexandru a murit pe 17 februarie 1371.

Prăbușirea Țaratului Vlaho – Bulgar ( 1371 – 1396 )

După moartea lui Ioan Alexandru , țaratul vlaho-bulgar se va diviza în mod oficial în două, Țaratul de Vidin, condus de către Ioan Strațimir, și, Țaratul de Târnovo condus de către Ioan Șișman.
Despre Ioan Strațimir primele mențiuni istorice, după moartea tatălui său, sunt din anul 1386, când Dan I Basarab (1383 – 1386) îi va lua partea în luptele fratricide duse cu Ioan Șișman. Dan I va încerca să intervină în favoarea lui Strațimir, dar aceasta intervenție îi va fi fatală. Cronica anonimă bulgară, scrisă în perioada desfășurării evenimentelor, menționează uciderea domnitorului român în data de 23 septembrie 1386, de către asasinii tocmiți de însuși țarul Ioan Șișman.
În toamna anului 1390, Baiazid I atacă și cucerește Țaratul Vidinului, alungându-l pe țar. Cu această ocazie turcii pătrund și în Țara Românească, ucigând și jefuind populația de la nord de Dunăre. Mircea cel Bătrân atacă, în primăvara anului 1391 trupele turcești conduse de către Firuz Bei și le decimează. În urma victoriei, domnitorul român ocupă Vidinul și-l repune în drepturi pe țarul Strațimir.
Ioan Șișman, care fusese aliat al turcilor va asista neputincios, și singur, fără sprijinul Basarabilor, pe care-i trădase, la invazia turcă a Țaratului de la Târnovo. Șișman va fi prins de către turci, iar din ordinul lui Baiazid va fi decapitat în data de 3 iunie 1393. Țaratul de la Târnovo va fi desființat și transformat în pașalâc.
Ioan Strațimir va avea însă aceași soartă ca și fratele său. După bătălia dezastruoasă de la Nicopole, 1396, în lipsa sprijinului lui Mircea cel Bătrân, angrenat și el în lupta de recucerire a Țării Românești, Țaratul de Vidin va fi cucerit și ocupat de turci. Ioan Strațimir va fi luat ostatic și trimis în prizonierat la Bursa, în Asia Mică, unde va fi ucis prin ștrangulare.
Asemeni Țaratului de la Târnovo și Țaratul de la Vidin va fi desființat și transformat în pașalâc. După 211 ani de la fondarea Imperiului Asăneștilor acesta dispare, urmare a luptelor de interese și succesiune a decendenților lui Ioan Alexandru, și, a politici greșite ale acestuia, începută încă din anul 1335.
Imperiul Oroman își va extinde granițele până la Dunare, devenind o primejdie și o amenințare în creștere pentru Țările Române.

Încheiere, ca și o concluzie

„” Intr-adevăr, aceste concluzii, cari își păstrează și acum întreaga lor valoare au fost rezumate în urmatoarele puncte, la cari rămâne prea puțin de adăugat:
1. „Imperiu bulgar în sensul adevărat al cuvântului a fost numai cel vechi, care e despărțit de stăpânirea Asăneștilor prin domnia sângeroasă a lui Basilos Bulgaroktonos și prin stăpânirea romeică < bizantină>
2. Întemeietorii imperiului înoit al bulgarilor au fost vlahii de origine română și nu bulgarii, și noul imperiu din anul 1186, un imperiu vlaho-bulgar
3. Ridicarea din anul 1186 porni de la vlahi, se sprijini mai ales pe cumani, târâ cu sine bulgarii, și astfel acest imperiu mai cu seamă vlah, care se numește bulgar pentru că frații vlahi au izbutit să se impună ca și stăpânitori ai bulgarilor”
Trebuie să adaugăm că legăturile de tradiție și înrudire cu vechile dinastii bulgare au fost mai întâi invocate de diplomația pontificală, pentru a găsi o justificare, față de regele Ungariei, a trimiterii coroanei cerute de Ioniță Asan. Dar acest argument de ordin diplomatic și extern a devenit pentru Asșnești o necesitate de stat, atunci când legăturile lor cu Sf.Scaun au fost rupte și au fost nevoiți să-și găsească un reazăm, religios și politic, în tradiția vechii împărății bulgărești. E încă un exemplu a puterii tradiției, nu numai ca element de cunoaștere al istoriei dar și ca factor determinant în dezvoltarea statului.
Vecinii noștri de la miazăzi greșesc, însă, când interpretează tendința noastră legitimă de a revendica în numele adevărului istoric un trecut ce ne aparține – sau cel puțin aparține uneia din ramurile neamului nostru – cu cine știe ce planuri de expansiune ale unui presupus imperialism românesc peste Peninsula Balcanică.
Destinul poporului român, așa cum s-a definit în istorie, așa cum îl trăim și noi astăzi, cu toate tragediile și gloriile sale, cu durerile și jertfele ce-i înseamnă calea, dar și cu nădejdia neânfrântă și setea de dreptate care îl luminează, nu era să fie balcanic, dar dunărean și mai ales carpatic. În jurul acestei cetăți a munților era să se întemeieze tradiția sa istorică, odată cu existența sa de stat.
*
Textul de mai sus este preluat de la marele istoric Gheorghe I. Bratianu (1898 – 1953), din lucrarea domniei sale Tradiția Istorică despre Întemeierea Statelor Românești, adevărat testament istoric și politic, apărută în anul 1945. Cele trei concluzii numerotate însă nu îi aparțin, ele fiind preluate de către istoricul român de la Constantin von Hofler, istoric german care a trăit între anii 1811 și 1898.
În ciuda afirmațiilor și a concluziilor celor doi istorici, fenomenul Asan este ignorat cu bună credință de către istoricii români, nefiind studiat și neprezentat cititorului român sau de altă nație; si mai ales lăsat la latitudinea altor istorici „ mai bine intenționați” români sau străini.
Cu atât mai mult cu cât tot aceași istorici români, pentru a evita studiul istoriei și citirii documentelor de epocă, concluzionează în mod foarte dogmatic legat de destinul asăneștilor urmatoarele: „ odată cu moartea lui Căliman II Asan, în anul 1257 , familia Asăneștilor dispare în negura istoriei” , constatare de o ignoranță rară și aberantă.
Istoricii bulgari și rusi care neagă naționalitatea vlahă a Asăneștilor, mai insistă și cu mărturisirea unui oarecare călugăr Paisie, care susținea că : „Asan II, urmaşul lui Ioniţa, s-a lepădat de unire şi trecând în cele două Valachii a dat poruncă sub tăierea limbii să se părăsească mărturisirea romană şi să nu se mai citească în grai roman, ci numai în cel bulgăresc.” (Alexandru Filipascu – Istoria Maramuresului), fapt contrazis de însăși inscripția bisericeasca de pe portretul țarului Ioan Asan II, care este scrisă sub forma de Ioan și nu Ivan.
Pentru întelegerea mai bună a faptelor și evenimentelor petrecute în decursul a 210 ani de istorie a neamului Asăneștilor și a statului creat de ei, vom recapitula argumentele prezentate de cei doi istorici, Gheorghe I.Bratianu și Constantin von Hofler, complectându-le:
1. vlahii sud dunăreni erau ramura sudică a valahilor din Țara Românească și Dobrogea, Moldova și Transilvania;
2. vlahii erau vorbitori de limbă latină, după constatarile cronicarului Nicetas Choniates Akominatos, papei Inocentiu al III-lea și a cruciaților francezi;
3. revolta organizată împotriva bizantinilor în anul 1185 este condusă de către Teodor (Petru) și Ioan Asan, cronicile timpului nemenționând nici un conducător bulgar;
4. vlahiilor răsculati li s-au alăturat cumanii, care vor avea un rol determinant în istoria statului asăneștilor, dar și bulgarii existenți în viitorul imperiu;
5. numele de țarat vlaho-bulgar și imperiu vlaho-bulgar (utilizat de altfel și de mine pentru o mai bună întelegere) este total impropriu și nereal. Istoricii care folosesc termenul de „ al doilea țarat bulgar” , îl susțin în necunoștiință de cauza sau din interes naționalist. Țaratul Asanilor și Imperiul Asanilor nu are nici o legătură de continuitate sau identitate cu „primul țarat bulgar”, țarat bulgar, întemeiat și condus de bulgari între anii 668 și 1018 cu variațiuni între anii 1040 – 1041 și 1072. De altfel numele prin care era cunoscut în acele timpuri noua formațiune statală a asăneștilor era REGNUM VALACHORUM și nicidecum: imperiul vlaho-bulgar sau al doilea țarat bulgar.
6. frații Petru (Teodor) și Ioan Asan erau niște oameni simpli din popor, nefiind descendenții a nici unei familii regale sau imperiale. Pentru a-și legitima în fața supușilor lor vlahi, cumani și bulgari, statutul de conducător al statului vlah în formare, Teodor va adopta numele de Petru, după ultimul țar bulgar, Petru al III-lea;.
7. Ioniță Caloianul va solicita de la papa Inocentiu recunoașterea lui ca Împărat, solicitând restituirea de către papalitate a coroanei și sceptrului imperial al țarilor bulgari Simeon I, Petru I și Samuil, aparținătoare de drept supușilor lui, bulgari, și nu papei. În acest sens va face modificarea titulaturii lui Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum și nu invers” Blachorum et Bulgarorum” cum fusese inițial.
8. este interesant faptul că din această titulatură lipsește termenul de cuman, cu toate că aceștia au reprezentat o forță puternică a imperiului vlaho-bulgar, din rândul lor ridicându-se conducători renumiți; este posibil ca această omisiune să se datoreze copiștilor vremii și a intereselor de diverse facturi;
9. Regnum Valachorum va fi condus între anii 1196 – 1258 și 1279-1280 de familia direct descendentă din primii asănesti;
10. între anii 1258 si 1323 Regnum Valachorum va fi condusă de familiile macedonene și cumane Tich, Terter și Smilet, legati prin rudenie însă cu familia Asan. În această perioadă vor fi și două intruziuni cea a lui Ivailo, posibil bulgar, si a lui Ciaka, tătar, fiul hanului Nogai;
11. după anul 1323 și până la ocuparea țaratului de către turci, 1396, conducerea va fi preluată de ramura Ioan Asan, întărită prin aliantă cu familia Șișman – Strațimir din Vidin; familie care descindea tot din dinastia cumanică Terter;
12. istoricii români, evitând în general abordarea fenomenului „asăneștilor” , se raliaza cu alți istorici, minimalizând, sau încercând să elimine efectul vlahilor asupra istoriei la sud de Dunăre, în Pensinsula Balcanica, intre anii 1196 – 1396. Făcând corp comun cu istorici pan-slaviști vor concluziona în mod aberant că după dispariția lui Caliman II Asan, 1257, influența familiei dispare în istorie, iar vlahii vor suferi un proces de „bulgarizare” forțată; acestă „bulgarizare” forțată putând fi comparată cu „ne-maghiarizarea” forțată a românilor din Ardeal, în decursul a 1000 de ani;
13. după moartea lui Caliman II Asan și preluarea conducerii țaratului pe durată de un an de zile de Mitu Asan, cei care își vor asuma conducerea imperiului vlaho-bulgar vor fi conducători de origine macedoneana, cumană și tătara (Constantin Tich, familia Terter, Smilet, tătarul Ciaka, și din nou descendența Terterilor), țarii nefiind de nație bulgară, fapt care elimină teoria „bulgarizării” forțate;
14. începând de la Contantin Tich care se va autonumi Constantin I Asan, și care își va numi fiul Mihail II Asan, toți viitorii țari ai imperiului vlaho – bulgar, își vor aroga legături de rudenie sau chiar descendența din familia asăneștilor;
15. începând cu anul 1323 și până în anul 1396 destinele țaratului vlaho-bulgar vor fi preluate din nou de familia Asan, întărita prin alianță cu familia Șișman, descendenta din familia cumanică Terter;
16. noua dinastie Asan – Șișman va continua relatiile politice și de alianța cu domnitorii Tării Românești, Basarabii, cu care erau rude, și cu care își vor reface și extinde alianțele politice, militare și de rudenie;
17. continuitatea familiei va fi afirmată și consolidată prin țarii: Mihail III Asan, Ioan Ștefan Asan, Ioan Alexandru Asan, Ioan III Asan, Mihail IV Asan, Ioan V Asan și Ioan Strațimir între anii 1323 – 1396.
Termenul de „al doilea țarat bulgar” nu are nicio legătură cu evenimentele istorice petrecute între anii 1185 – 1395, în primul rând prin prisma cuvintelor “țarat bulgar”, în toată această perioadă furtunoasă de 210 ani, nici un conducător al Regnum Valachorum nu a fost de nație bulgară, ci doar români vlahi, cu mici intruziuni macedoniene, sârbe, cumane, tătare, bizantine și chiar maghiare.

*
Ocuparea țaratelor vlaho-bulgare de către turci, Țaratul de Târnovo, 1393, și Țaratul de Vidin, 1396, va duce la transformarea unei mari părți a Balcanilor în pașalâc turcesc. Ultimii doi țari, Strațimir si Șișman vor fi executați de către turci, la fel ca și o mare parte a boierilor lor, printre care numeroși membrii ai familiei Asan. Cei rămași în viata se vor supune dominației otomane sau vor fugi în Țara Românească.
Dacă fenomenul de „bulgarizare” atât de mediatizat de istorici nu a existat, în schimb procesul de „turcizare” aplicat de otomani, va avea un efect brutal asupra tuturor comunităților din Peninsula Balcanică. Prin politica lor de securizare a pașalâcurilor, turcii vor obliga mari mase ale populației să treacă la religia musulmană, cei care nu se vor supune, vor fi uciși sau deportați în Asia Mică. Pentru a putea administra în condiții de siguranță teritoriile balcanice, turcii vor infuza masa populațională balcanică cu turci, tătari, chiar și evrei. Aceste mișcări de populație și convertiri religioase vor transforma în decursul timpului Balcanii într-un adevărat butoi de pulbere, efectele acestui fenomen existând și până în ziua de azi.
Vlahii, după ocuparea lor de către turci, vor alege, unii calea bejeniei, trecând Dunărea la nord, la frații lor, alții se vor risipi în întreaga Peninsulă Balcanică, generând noi enclave de populație latină majoritară, iar alții, au acceptat să trăiască sub stăpânirea otomană.
Acesta este motivul, probabil, când peste timp, numele de Asan va fi purtat și de familii de turci musulmani.
Perioada Asan a durat în istorie 210 ani, trecând de la naștere la mărire, și de la extaz la agonie.

Urmaşii lui Ioan Asan II ( 1241 – 1323) | Latinitate “romanică” sau latinitate “dacică” ? >