Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Moldova înainte de “descalecate” sec. IV – sec XIII | Sas Vodă (1354 – 1359) >
Dragoş Vodă în cronici şi istorii
Una dintre problemele controversate şi ”fabulate” din istoria noastră este „descălecatul” lui Dragoş-Vodă în Moldova şi originea acestuia. Încă din secolul al XVII-lea, istoricii au încercat să identifice persoana aceluia numit Dragoş Vodă şi fenomenul istoric numit “Descălecat”.
Lipsa documentelor şi mai ales, interpretarea lor eronată şi deseori părtinitoare, au făcut ca informaţiile despre acest controversat personaj să provoace confuzii nu numai la primii cronicari, ci şi la istoricii care vor încerca să-l identifice ulterior.
Prima menţiune despre Dragoş o găsim în cronica moldo-polonă din secolul XVI, în care acesta este prezentat ca “cel dintâi voievod, …. Voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş … <fiind cel cu care> s-a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei “.
Grigore Ureche (1590-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, menţionează existenţa acestui personaj, motivând necesitatea “descălecatului”: „După răsipa țării dintăi (…) când au răsipit tătarii dintr-aceaste locuri de au rămas locul pustiu, mai apoi, după multă vreame, (…) cându păstorii din munții ungureşti (din Transilvania) pogorându după vânat au nemerit pe apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dease, şi îndrăgind locul au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alții au îndemnat de au descălicat întâi supt munte, mai apoi adăogându-se şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sireatiul nu i-au hotărât (nu i-a oprit, nu le-a pus hotar), ce s-au întinsu până la Nistru şi până la mare.”
Preluând aceste informaţii de la Grigore Ureche, Miron Costin (1633-1691) ne aduce noi date despre personalitatea lui Dragoş-Vodă şi despre descălecat. Vorbind despre “primul descălecat”, autorul spune: “Ce goţii întăi, apoi volgarii au stăpânit locurile aceste, pân ce s-au mutat şi ei în alte părţi de loc: unii peste Dunăre, pe vremea lui Theodosie, împăratul grecesc,…, alţii în alte părţi, şi rămâind de tot pustie ţara, nelăcuind niceun niam până la Dragoş vodă în Moldova, şi Negrul vodă în Ţara Românească.” Dacă urmărim cu atenţie textul lui Grigore Ureche, precum şi alte documente ale vremii, descoperim că Miron Costin face o constatare foarte ciudată pentru acele vremuri, menţionând existenţa unui al doilea descălecat, dar şi existenţa celui de al doilea Dragoş Vodă: “Iară Ureche vornicul scrie că au descălecat ţara Dragoş vodă, ce socotim că poate <?> să fie fostu Dragoş vodă, ficior acelui Bogdan den Maramoroş, ce scrie Bomfin, istoricul ungur, că au descălecat ţara a doua oară <!>”.
Trist este că în decursul timpului, aceste informaţii “înviate” de cronicari din puţinele documente rămase, au fost ignorate de generaţiile următoare.
Astfel, B.P. Haşdeu (1838-1907), în lucrarea sa “Negru Vodă”, face o afirmaţie şocantă: anume că “strămoşii lui Dragoş Vodă, plecaţi din Oltenia pe la anul 1285, fuseseră Kinezi din Romanaţ, din aceeaşi ramură a Basarabilor, de unde se trăgea Dan – Vodă cel de la 1290”, şi că “… pe ruda sa Bogdan Vodă din Maramureş, descendinţe din kinezii cei emigraţi din Romanaţ, sub Bărbat-Vodă, Alexandru-Vodă îl îndeamnă de a ocupa Moldova nordică şi de a se substrage coroanei ungureşti.”
Iar Octav – George Lecca, în lucrarea sa “Familiile boiereşti române” se raliază în totalitate la această teorie neargumentată istoric: ”În rezumat, azi e definitiv stabilit că Muşaţii au fost o ramură a Basarabilor. Trunchiul acestei dinastii e COSTEA MUŞAT, pomenit în toate cronicile, însă care nu a domnit. Numai într-un pomelnic de la Mănăstirea Bistriţa se arată ca urmaş a lui Laţcu între voievozii Moldovei. Deşi purta titlul de “Vodă” ca tată a trei domni, nici un document nu ne mărturiseşte domnia lui. Cei trei fii ai săi urmară pe rând: Petru I Muşat, Roman I şi Ştefan I ” <?!>.
Aceste “defecţiuni” ale transmiterii informaţiilor istorice sunt o veche “meteahnă” a cronicarilor şi istoricilor, rămânând la latitudinea lor ce şi cât să transmită din informaţiile preluate. Şi mai observăm o tendinţă clar părtinitoare privind dinastiile Muşatinilor şi Basarabilor, căutându-se justificarea originii lor “pure”, moldoveneşti şi olteneşti, ignorându-se cu bună ştiinţă informaţiile transmise de marii cronicari Grigore Ureche şi Miron Costin.
Practica dezinformării şi a fabulaţiilor se păstrează şi astăzi, practicându-se cu succes prin toate mijlacele de transmitere a informaţiei: carte scrisă, televiziune, internet, s.a.m.d., fiind destui “entuziasmaţi” care să “rescrie” istorii şi să fabuleze pe marginea unor realităţi istorice dovedite documentar.
Astfel, Dragoş Vodă este identificat ca fiind descendent al familiei Codrenilor, stăpânitoare a cnezatului de Câmpulung de Tisa, şi cel mai des se face confuzie între el şi Dragoş din Giuleşti, sau, în cel mai rău caz, este pomenit ca fiu al lui Bogdan I Voievod.
Cine a fost de fapt, acest Dragoş Vodă şi ce au însemnat primul şi al doilea “descălecat”?
“Prin cuprinsul <scrisorii> de faţă dorim să ajungă la cunoştinţa tuturor, cum că, după ce noi, văzând scrisoarea prealuminatului principe, domnul nostru rege Carol (Robert de Anjou) trimisă de acesta nouă, am trimis < ….> (pe) magistrul Egidiu, aprod de la curte <…> (împreună cu ) Nicolae, preotul <…> pentru a rehotărnicii o moşie a lui Drag <Dragomir> şi Dragoş, românii şi slujitorii aceluaşi domn al nostru regele, numită Bedeuhaza (Bedeu) aflătoare în ţinutul Maramureşului… <…> (data) în anul Domnului 1336 .” (Diplome Maramuresene din secolele XIV si XV, pag. 16-19).
Această diplomă de confirmare a dreptului de proprietate asupra moşiilor a fost acordată de către Regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, familiei Dragoş pentru serviciile aduse coroanei maghiare.
Dr. Alexandru Filipaşcu, în lucrarea sa, ”Istoria Maramureşului”, ne prezintă un arbore genealogic bogat, detaliat, al acestei familii. Constatăm astfel că cei doi, Dragoş şi Drag, respectiv Dragomir, sunt fraţi, trăgând-se dintr-o veche familie nobiliară a Maramureşului de nord, din ţinutul Bedeului. În afară de cei doi, în genealogie mai sunt menţionaţi un alt frate, pe nume Giula şi o soră al carui nume, din păcate, nu se cunoaşte. În diplomele maramureşene apare şi numele tatălui lor, Dragoş, care este primul nominalizat al familiei.
Caracteristica de bază a diplomelor maramureşene, adevărate “extrase de carte funciară”, este pomenirea tuturor moştenitorilor legali ai proprietăţii. Ori în acest caz, ca proprietari ai moşiei din Bedeu sunt pomeniţi doar Dragoş şi Dragomir. Într-o diplomă ulterioară, emisă în anul 1349, este pomenit şi fratele lor mai mic, Giula, ca proprietar al moşiei Giuleşti.
Familia drăgoşeştilor era o familie înstărită, cu drepturi de stăpânire asupra comunităţilor săteşti existente, având legături puternice cu celelalte familii maramureşene. Astfel, sora lui Dragoş avea să fie căsătorită cu Seneslau de Dolha, fiul lui Tatomir, voievodul de Ung şi Bereg (două ţinuturi ale Maramureşului aflate în prezent pe teritoriul Ungariei, respectiv Ucrainei).
În anii începuturilor domniei regelui Ludovic I, siguranţa graniţelor estice ale Transilvaniei era nesigură, tătarii aşezaţi din anul 1241 în Moldova organizau frecvente expediţii de jaf în regatul maghiar. Coroana maghiară încercase, prin diverse metode, asigurarea graniţelor estice prin colonizări cu saşi şi secui, care, în schimbul dobândirii proprietăţii, se angajau să apere aceste frontiere. Se gândise chiar o organizare de tip semi-militar, prin încercarea de colonizare a Ţării Bârsei cu cavaleri teutoni, în anul 1211, dar fără rezultat, aceştia întorcându-se împotriva regelui maghiar.
Regele maghiar Ludovic I, supranumit “cel Mare”, avea să întrezărească o nouă strategie de contracarare a puterii tătare, începând să trimită trupe armate în Moldova.
Referindu-se la ţinuturile moldave din acele timpuri, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin fac afirmaţia că acele locuri erau pustii, dar dovezile documentare contrazic afirmaţia celor doi.
Astfel, anterior intervenţiei maghiare în Moldova, sunt pomeniţi: Ploscânea, voievod al Brodnicilor pe la 1223, voievodul “Olaha” <Romanul> şi Roman la 1247, dar şi alţi conducători locali care, între anii 1299 şi 1325, duceau lupte împotriva cumanilor şi tătarilor.
Urmare a unor conflicte apărute între hanatul tătar şi republicile italiene Veneţia şi Genova, susţinute de către Ungaria şi Polonia, tătarii pătrund, în cursul lunii august 1342, din Moldova în Transilvania. Acest gest este cauzat şi de trimiterea coroanei maghiare, la începutul anului, a unei armate de supraveghere şi pacificare a teritoriilor moldave, condusă de către voievodul Transilvaniei, Nicolae Sirokai. Moldova era percepută de către coroana maghiară drept un puternic avanpost al imperiului tătar. Aflaţi sub dominaţie tătară, moldovenii preferau “pax mongolica“, instaurată de către tătari, în schimbul plăţii unor dări către aceştia, în bani sau produse şi prin obligativitatea participării lor la invaziile mongole în alte ţări. Acest lucru dăuna intereselor coroanei regale, care urmărea să-şi extindă graniţele şi dincolo de Carpaţi, pentru a creea o zonă tampon de siguranţă între imperiul tătar şi Transilvania.
Drept răspuns la acţiunile tătarilor, Ludovic I îl va însărcina pe căpitanul regal Dragoş, în anul 1343, să pătrundă în Moldova în scopul eliberării acesteia de către tătari şi a pacificării moldovenilor, care participau alături de tătari la invaziile din Transilvania.
În anul 1345, o oaste aflată sub comanda lui Andrei, comitele Maramureşului, Bistriţei, Braşovului şi a Secuilor, cu contingente din aceste comitate, formate în majoritate de către romani, în alianţă cu Nicolae Alexandru Basarab, intră din nou în Moldova. Campania împotriva tătarilor va avea un real succes, după o luptă de 3 zile, tătarii fuseseră învinşi, iar hanul lor, Atlamos, prins ăi decapitat. În anul 1346,campania contra tătarilor este dusă doar de contingentele secuieşti.
Cert este faptul că la finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost total eliberata de către tătari, fapt menţionat într-o scrisoare adresată de către Ludovic I Papei Clement al VII-lea, prin care regele îi solicită acestuia să reactiveze Episcopia de la Milcov. Suveranul pontif, prin actul emis la 20 martie 1347, îl investeste ca episcop al „Milcoviei” pe însuşi capelanul personal al regelui maghiar.
În urma rezultatelor obtinute, regele maghiar îl investeşte pe Dragoş cu rangul de Markgraf (titlu de nobleţe echivalent cu marchiz – fr. marquis), trecându-se astfel la organizarea unei “mărci” (unitate teritorial¬-politică şi militară) cu sediul la Baia, care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului maghiar. Titulatura de “vodă” dată lui Dragos, de către cronicari şi istorici este oarecum un non-sens, deoarece Dragoş a condus Moldova, în numele coroanei maghiare, termenul de Markgraf semnificând funcţia de comandant – conte – căpitan al administraţiei şi armatelor dislocate de către maghiari în acest teritoriu.
Este mai mult ca sigur că parte din băştinaşii moldoveni vedeau în Dragoş Vodă şi în stăpânirea maghiară un sprijin în lupta lor împotriva dominaţiei tătare, dar totodată existau şi altii, probabil majoritatea, care vedeau în instaurarea mărcii maghiare un gest de încalcare a independenţei lor.
Continuând lupta de eliberare a Modovei de sub ocupaţia tătară, Dragoş reuşeşte să-şi extindă teritoriul până în nord, mutându-şi reşedinţa la Siret, unde va iniţia o serie de măsuri administrative şi stategice: îşi va construi o cetate de pământ şi va ctitori o biserică ortodoxă.
După cum reiese din cronica florentinului Matteo Villani, regele Ludovic îl sprijină permanent pe Dragoş, din punct de vedere financiar şi material, acesta având în continuare statutul de vasal al coroanei maghiare.
În anul 1351 se va organiza una dintre cele mai mari campanii contra tătarilor, la care vor participa şi armatele lui Dragoş, însoţite de un corp de oaste maghiar şi de o puternică armată condusă de către Nicolae Alexandru Basarab, prinţul Ţării Româneşti. Creştinii reuşesc să-i înfrângă pe tătari, împingându-i mult dincolo de Nistru. Interesant este faptul că în această campanie s-au întâlnit faţă în faţă două mari personalităţi ale istoriei medievale româneşti timpurii, Dragoş-Vodă şi Nicolae Alexandru Basarab, întemeietori şi “întregitori” de ţară.
În anul 1352, Dragoş participă alături de regele maghiar la asedierea cetăţii Belz, aflată în nordul Galiţiei, cetate aflată sub controlul lituanienilor, care erau aliaţi cu tătarii. În luptă, Dragoş pierde o rudă apropiată, un strănepot pe nume Tatomir, iar regele maghiar este grav rănit.
Pe langă permanenta preocupare de a îndeparta pericolul tătar de la graniţele Moldovei, voievodul maramureşan a fost şi primul care va ctitori o biserică. Astfel, în anul 1353, porunceşte să se ridice, în aşezarea Volovăţ, întemeiată de supuşii lui maramureşeni, o bisericuţă din lemn, care este considerată ca fiind cea mai veche biserică domnească din Moldova. Tot în acest timp va începe lucrări de reconstruire şi consolidare a oraşelor-cetăţi din Moldova, distruse de tătari. Este interesant că multe din aceste oraşe-cetăţi au fost refăcute cu ajutor transilvan: Baia va fi reconstruită de comunităţile din Bistriţa şi Rodna, iar Neamţul de către saşii din Sibiu şi Braşov.
Dragoş se va retrage din cele lumeşti în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsindu-¬şi odihna de veci în modesta-¬i bisericuţă din lemn de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules, la rândul său, această informaţie de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş Vodă şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă”.
Între anii 1500 – 1502, Ştefan cel Mare mută bisericuţa din lemn de la Volovăţ la Putna, iar în locul ei porunceşte construirea unei biserici noi din piatră.
Profesorul Tiberiu Ciobanu, în lucrarea sa dedicată lui Dragoş Vodă, ne dă o informaţie de excepţie privind mormântul voievodului: “Se pare, însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna) nu s¬-a găsit lespedea sa funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, ce¬i drept, abia în secolul al XIX¬-lea), vorbesc despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într¬-o stare avansată de degradare, s¬-a descoperit într-o pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pe o cruce de aur, care asemenea s¬-a aflat în săcriul acela, sta scris Dragoş¬ Vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoş¬Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” <Tradiţii poporane române din Bucovina – preot Simion Florea Marin, (1847-1907) > Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale din lemn de la Volovăţ (aflată în apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă, din păcate, mormântul lui nu s-a păstrat până în zilele noastre”.
Biserica din lemn a lui Dragoş, aflată în prezent la Putna (exterior şi interior):
Text preluat din mass media:
„Biserica veche de lemn din Putna-datarea ei prin metoda dendro-cronologică: datarea bisericii a fost făcută prin metoda dendro-cronologică la Laboratorul din Lund, în Suedia. În noiembrie 2002, specialistul suedez Hans Linderson, împreună cu arhitectul Alexandru Baboş, au prelevat 16 probe din diferite părţi vechi ale structurii bisericii, monstre care au fost analizate în primăvara lui 2003. Din cele 16 probe au fost datate 12, toate fiind din stejar. Probele indică tăierea arborilor între anii 1345-1346. Linderson şi Baboş au semnat lucrarea “Mănăstirea veche de lemn a Putnei în arhitectura medievală românească”.
< Moldova înainte de “descalecate” sec. IV – sec XIII | Sas Vodă (1354 – 1359) >