Expansiunea Imperiului Vlaho-Bulgar sub Ioan II Asan (1218 – 1241)

carturesti.ro

Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.



Defectiunea produsă de către cruciați prin cucerirea Constantinopolelui în anul 1204, va duce nu la generarea unui mare imperiu, ci la o fărmițare treptata a defunctului imperiu bizantin. Imperiul bizantin va fi fragmentat de către cruciați în zeci de seniorii proprii, conduse de cavalerii comandanți a așa zisei cruciade. In același timp aristocrația greacă, aflată în exil, avea să constituie la rândul ei o serie de stătulețe de format bizantin, ca purtătoare, moștenitoare și continuatoare a tradițiilor politice și statale ale Bizanțului. Aceste stătulețe vor evolua ca o măsură a contestării statelor întemeiate de cruciați.
Imperiul de la Niceea, Principatul Epirului și Imperiul de Thessalonik, vor fi principalele state bizantine care se vor angaja în acțiunea de restaurare a Imperiului Bizantin. În lupta lor împotriva latinilor, bizantinii se vor vedea nevoiți, înca de pe timpul lui Ioniță Caloianul, să caute sprijin politic și militar la puternicul imperiu al vlahilor și bulgarilor.


23Imperiul de la Niceea, Imperiul Epirului și Imperiul de la Thessalonic. La nord de Imperiul Latin se întindea marele Imperiu Vlaho-Bulgar a lui Ioan Asan II
Înlăturarea lui Borilă și urcarea pe tronul vlaho-bulgar, a lui Ioan Asan II, îi va prilejui acestuia un rol extraordinar în istoria viitoare a Balcanilor, atât prin intervenția lui directă , cât și prin urmașii lui.
Istoricul grec Georgios Akropolites (cca.1220 – 1282) avea să scrie despre Ioan Asan II:” Toți îl considerau un om admirabil și fericit, pentru că nu recurgea la sabie în relațiile cu supușii săi și nu se întina de uciderile romanilor, precum suveranii bulgari care-l precedaseră. Prin urmare, era iubit nu numai de bulgari, ci și de romani și de alte popoare.”. Scriind despre “romani” autorul se referă la “romei = bizantini”, iar prin “bulgari”, la “vlaho-bulgari”.
Profitând de conflictele deschise dintre bizantini și cruciații latini, Ioan Asan II va duce o politică de expansiune teritorială, mărindu-și imperiul, astfel că va ajunge să stăpânească mare parte a Balcanilor: Moesia (teritoriul dintre Dunăre și Balcani), o parte din Serbia, cu oraşele Belgrad, Nis şi Skopie, Macedonia cu oraşele Sereş, Ohrida, Bitolia, Prosak şi Strumiţa, Tracia cu Adrianopole şi Dimotica şi Albania, fără oraşul Durazzo. În pisania din 1230 a Bisericii celor 40 de mucenici, ridicată în Târnovo, se scrie: “Am cucerit toate ţările de la Adrianopol până la Durazzo, ţara grecească şi cea albaneză şi cea sârbească”.
Prin politica lui abilă, Ioan Asan II, va fi foarte aproape de dezideratul lui Ioniță Caloianul, creerea unui mare imperiu vlaho-bulgar cu capitala la Contantinopole.

În primul deceniu după preluarea tronului Ioan Asan II va duce o politică de pace cu vecinii, Imperiul Latin din Constantinopole, Regatul Maghiar și chiar și cu papalitatea. In regele Ungariei, Andrei al II-lea (1205-1235) își va găsi însă un puternic aliat. Această alianță va fi întărită și prin căsătoria țarului vlaho-bulgar cu fiica regelui maghiar, Anna Maria, care îi va fi soție pâna în anul 1237.
„La moartea imparatului latin Robert de Courtenay (1228), tronul trebuia să-i revină fratelui său minor, Balduin al II-lea, un copil de 11 ani. S-a ridicat problema regenței. Unii l-au propus ca regent pe Ioan Asan, care era înrudit cu Balduin; și pentru a consolida legăturile de prietenie dintre cele doua state, s-a sugerat logodna lui Balduin cu fiica lui Asan. Realizând toate avantajele proiectatei înțelegeri și sperând să cucerească fără vărsare de sânge Constantinopolul, Asan a acceptat propunerea și i-a promis lui Balduin că va elibera teritoriile ocupate de dușmanii săi, în special de Teodor al Epirului. Totuși, cavalerii și clerul latin s-a opus cu obstinație candidaturii unui dușman de moarte al Imperiului latin, și au insistat să fie ales regent al Imperiului un francez, octogenarul Jean de la Brienne, regele *titular* al Ierusalimului, care se afla pe atunci în Europa Apuseană. Astfel, prima ocazie a lui Asan de a ocupa Constantinopolelui, s-a sfârșit cu un eșec.” (A.A.Vasiliev – Istoria Imperiului Bizantin)
Între anii 1229 – 1230, Ioan Asan II va propune o alianță politică și militară Imperiului latin. Această alianță urma sa fie consființita și de căsătoria fiicei țarului vlaho-bulgar, Elena cu împăratul Balduin al II-lea (1228-1261). Cavalerii si clerul latin va refuza aceasta oferta
Politica dusă de către Ioan Asan II, alianțele create de el însă nu vor fi bine văzute de către bizantini, cea ce va duce la o puternică ripostă militară din partea acestora. Despotul bizantin Teodor I Anghelos Duca Comnenul al Epirului (1215-1230) va fi înfrânt de către Ioan Asan II, într-o bătălie care a avut loc pe malul râului Marița, la Clocotnița în ziua de 9 martie 1230. Teodor Anghelos este făcut prizonier, și din porunca lui Ioan Asan II, orbit, pentru a nu mai putea avea pretenții imperiale. Georgius Akropolites relatează că după victoria de la Clocotnița „ toți i s-au supus fără vărsare de sânge, și, ajung sub stăpânirea lui Adrianopolul și îndată după aceasta, Didymoteichon, apoi Boleron, Serrai, Pelagonia și Prilapos și împrejurimile. A năvălit și în Vlahia Mare <Thessalia> , a cucerit Elbanon și a făcut prădăciuni până la Ilyricum”.
„Bătălia de la Klokotnica (1230) a fost unul dintre momentele decisive din istoria Răsăritului creștin în secolul al XIII-lea. A ruinat imperiul grec occidental și centrul grec apusean, care păreau să fie pe punctul de a restaura Imperiul Bizantin” (A.A.Vasiliev – Istoria Imperiului Bizantin)
Urmare acestei victorii imperiul lui Ioan Asan II va cunoaște maxima afirmare politică și extindere teritorială, devenind principala putere din Balcani, și unul din principalii competitori la substituirea cruciaților latini de la Constantinopol. Titulatura adoptată de Ioan Asan II va fi cea de „ Împarat al bulgarilor și al grecilor” pentru a specifica statutul său politic de stăpânitor și al Imperiului greco-bizantin al Thessalonikului, dar și intenția clară de a prelua tronul imperial de la Constantinopol. Această titulatură va fi folosită, în mod eronat, de către istorici străini pentru a demonstra dispariția treptată a elementului vlah. Titulatura lui Ioan Asan II este continua, îmbogățindu-se, după fiecare eveniment important politic sau militar, asemeni titulușului lui Mircea cel Bătrân.
În anul 1230, Ioan Asan va intra însă în conflict și cu coroana maghiară. Andrei al II-lea având și confirmarea papei, va ataca țaratul vlaho – bulgar. În urma înfrângerii, Ioan Asan II va pierde posesia teritoriilor nord dunărene, iar maghiarii vor întemeia Banatul Severinului, ca și un avanpost maghiar, îndreptat spre imperiul vlaho-bulgar dar și spre cnezatele și voievodatele din Muntenia.
Coroana maghiară va mai avea o intervenție militară în țaratul vlaho-bulgar, în anul 1232, când vor ataca și asedia Sofia. Fratele lui Ioan Asan II, Alexandru va reuși să-i înfrângă și să-i oblige să se retragă la nord de Dunăre.
Ca răspuns la implicarea papei în conflictul dintre el și coroana maghiară, Ioan Asan II va rupe relațiile cu Papalitatea, în anul 1232, și va lua o serie de măsuri privind întărirea puterii Bisericii Ortodoxe. În anul 1235 la conciliul de la Lampskos, restabilește patriarhatul de la Târnovo, Ioachim I fiind numit patriarh.
Alianța lui cu Ioan III Ducas Vatatzes din anul 1235, va redeschide colaborarea politică și militară între Imperiul Vlaho-bulgar și Imperiul de la Niceea. Această alianță va fi pecetluită și prin căsătoria dintre fiul lui Ioan Vatatzes, Theodoros Laskaris cu Elena, fiica lui Ioan Asan II. Ioan Vatatzes va accepta condițiile puse de către țarul vlaho – bulgar, deoarece „ nu dorea ca, în vreme ce era ocupat cu alte lucruri mai importante, să-l aibă potrivnic pe acest <Asan>, vecin cu sciții < valahii și cumanii> de la Dunăre, și care putea, ori de câte ori ar fi dorit, să năvălească împreună cu ei, târând asemenea unui puhoi tot ce-i stătea în cale”. Acceptarea condițiilor impuse de către Ioan Asan II, era conștientizarea poziției dominante a acestuia în Peninsula Balcanică.
În toamna anului 1235 , cei doi împărați, formează o armata aliată vlaho-bulgaro-greacă și asediaza de pe uscat și mare, Constantinopolul latin. Papa Grigore al IX-lea (1227 – 1241) aruncă anatema asupra lor: „ Schismaticii Vatatzes și Asan, care după ce puțin timp încheiară o alianță și atacă cu numeroase trupe grecești teritoriul dragului nostru fiu, înaintea lui Dumnezeu, împăratul de Constantinopol” < Balduin al II-lea (1228 – 1261) >.
Rezistența curajoasă a latinilor și apropierea iernii, îi vor obliga pe cei doi împărați ortodoxi să renunțe la asediu, și să se retraga în țările lor.
În primăvara anului 1236, cei doi aliați vor relua asediul Constantinopolelui, însă fără mare succes; flota genoveză și venețiană, venită in ajutorul latinilor, distrug mare parte a flotei lui Ioan al III Vatatzes, iar între acesta și Ioan Asan II intervin divergente de natură politică. Ioan Asan II observând încercările de impunere a dominației a lui Vatatzes, asupra lui, va realiza că adevărata amenințare la adresa lui, nu venea din partea imperiului latin, ajuns în derivă, ci din partea lui Ioan Vatatzes.
24Moartea co-regentului imperiului bizantin, Jean de la Brienne (martie 1237), precum și puterea în creștere a lui Ioan III Vatatzes de Niceea, va deschide noi perspective pentru Ioan Asan II, pentru a succede la tronul imperiului bizantin, solicitând ajutorul papalității. Înșelat în așteptările lui, precum Ioniță Caloianul, va reinoi la începutul anului 1238 alianța cu imperiul nicenian, renunțând la sprijinul interesat al papei de la Roma.
După moartea soției lui, Anna Maria, 1237, Ioan Asan va rupe relațiile și cu coroana maghiară, eliberându-l din temniță pe orbitul, Teodor I Anghelos Duca Comnenul al Epirului, redându-i onorurile cuvenite. Iertarea lui Anghelos mai are însă si un alt scop, Ioan Asan II o va lua de soție pe fiica acestuia, Irina Comnena. Atingător de această căsătorie, cronicarii bizantini, menționează că relația celor doi era mult anterioară căsătoriei. Irina (Eirene) a fost http://istoriefurata.istorieveche.ro/wp-admin/admin.php?page=itsecamanta lui oficială, cu mulți ani înainte de oficierea căsătoriei, mariaj din care vor rezulta trei copiii: Anna, Maria și Mihail Asan, cel care va fi țar al imperiului vlaho-bulgar între anii 1246 – 1256.
Această căsătorie și noile alianțe stabilite de Ioan Asan II, îi va deranja pe maghiari, care în anul 1239 vor organiza o noua campanie militară împotriva tarului vlaho-bulgar. Susținuți de papa Grigore al IX-lea, maghiarii aliați cu cruciații din Apus, vor amenința Imperiul Asăneștilor. În fața acestei desfășurări de forțe, Ioan Asan II, își va reconsidera poziția, permițând trecerea prin teritoriile imperiului, a armatei france venite în sprijinul împăratului Balduin, aflat la acea vreme în conflict cu imperiului de la Niceea.
Ioan Asan II se va alia cu catolicii împotriva lui Ioan III Vatatzes, asediind cetatea acestuia, Tzuroulos (Corlu), la începutul anului 1240. La aflarea știrii morții soției lui, Irina Comnena, a fiului său Petru și a patriarhului Ioachim, greu încercat, Ioan Asan II va lua hotărârea ridicării asediului cetăți. Greu încercat, privind cele întâmplate ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, Asan își va opri campania anti-niceniana, se va împăca cu Ioan III Vatatzes, și se va întoarce împotriva latinilor și a papalității. Hotărârea lui va însemna opțiunea definitivă pentru ortodoxie a vlaho-burgarilor.
Ultima acțiune cunoscută a lui Ioan Asan II este înfrângerea lui în primăvara anului 1241, de către una din coloanele tătare a lui Batu Han, intrată la sud de Dunăre.
Ioan Asan II nu va mai putea porni o ofensivă împotriva tătarilor, murind la 24 iunie 1241.
Testamentul lui Ioan Asan II rezuma în el, o viață de om simplu, dar cu realizări spectaculoase din punct de vedere istoric: „ Eu, Ioan Asan, ţar şi autocrat <al vlahiilor si> bulgarilor, credincios domnului nostru Hristos […] m-am dus să port război în Romania <imperiul Bizantin >, am învins armata greacă şi l-am prins pe împăratul şi domnul Theodoros Comnenos în persoană şi pe toţi boiarii săi. Şi am ocupat întregul teritoriu de la Adrianopol la Dyrrachium – grec, albanez şi sârb deopotrivă. Numai oraşele din vecinătatea Constantinopolului şi cetatea însăşi sunt în mâinile francilor. Dar şi ei au trebuit să se supună autorităţii mele imperiale, pentru că ei nu au alt împărat în afară de mine. Numai datorită mie mai supravieţuiesc ei, deoarece aşa a poruncit Dumnezeu ”