Geţi şi Macedonieni ( 341 – 292 î. Hr.)

< Geţi, Agatârşi, Sciţi şi Persani | Daci şi geţi >

Anul 341 î. Hr.

Cea ce nu reuşise regele odris, Sitalces, între anii 431-424 î. Hr. şi urmaşii lui, respectiv ocuparea Macedoniei, va reuşi în schimb regele Macedoniei, Filip al II-lea (359-336 î. Hr.), în anul 341 î. Hr., prin ocuparea a ceea ce mai rămăsese din regatul Odris.
Dar, prin ocuparea regatului odris, graniţele Macedoniei vor ajunge până la teritoriile geţilor, ceea ce va duce la iminenţa declanşării unui conflict. „În acea vreme, precum spune istoricul Dio, Filip, suferind de lipsa de bani, s-a hotărât să devasteze cu armata sa Odyssitana, cetate a Moesiei care, din cauza vecinătăţii, era atunci supusă goţilor <geţilor>. Dar preoţii goţilor <geţilor> , aceia care erau numiţi pioşi, deschizând îndată porţile cetăţii, şi ieşind în întâmpinarea duşmanilor cu chitare şi îmbrăcaţi în alb, au început să se roage cu cântări şi imnuri către zei să-i alunge pe macedoneni din patria lor. Macedo¬nenii, văzându-i cu câta credinţă îi întâmpina, s-au zăpăcit şi, dacă este îngăduit a se spune, deşi înarmaţi, s-au speriat de preoţii neînarmaţi. De aceea, descompunându-şi fără zăbava linia de luptă pe care şi-o organizaseră, nu numai că au renunţat la devastarea oraşului, dar şi pe cei pe care-i aveau afară luaţi prizonieri după legile războiului, i-au dat înapoi şi, după ce au încheiat alianţa cu ei, s-au întors acasă la ale lor “. (Iordanes – Geţi ca)
Tratatul de pace a fost încheiat din partea geţilor de câtre regele Cothelas, numit în alte izvoare şi sub numele de Gudila, conducător al unei uniuni de triburi gete din Dobrogea şi până la portul Odessos. Tratatul va fi garantat şi printr-o alianţa matrimonială, fiica regelui get, Meda (Medopa) de Odesa va deveni una din şotiile regelui macedonean Filip al II-lea. „Apoi Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, intrând în legături de prietenie cu goţii <geţii> , a luat în casatori pe Medopa, fiica regelui Gudila, pentru ca, asigurat prin astfel de rudenie, să întărească şi mai mult regatul macedonenilor. „ (Iordanes – Geţi ca) . Cothelas este menţionat prima data în istorie de către gramaticul grec Satyros, originar din Callatis şi care a trăit la Oxyrrhynchos în Egipt în a doua jumătate a secolului al III-lea: „(Filip) a mai primit (ca zestre) şi regatul moloşilor, luând în căsătorie pe Olimpiada – de la care a avut pe Alexandru şi Cleopatra. Iar când a cucerit Tracia, veni la el Cothelas, regele tracilor, aducându-i pe fiica sa Meda şi daruri multe. A luat-o în căsătorie şi pe aceasta, ducând-o sub acelaşi acoperiş cu Olimpiada.”

Anul 339 î. Hr.

În baza descoperirilor arheologice şi a mărturiilor scrise, putem constata că triburile getice din acele timpuri ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta cu succes tuturor tendinţelor de expansiune ale vecinilor lor războinici. În anul 339, triburile scitice nomade asiatice conduse de Atheas vor încerca să invadeze din nou ţinuturile geţilor. Conştientizând incapacitatea lor militară de a-i birui pe geţi, Atheas va căuta o alianţă cu regele macedonean Filip al II-lea în încercarea de a-i prinde la mijloc “într-un cleşte” pe geţi. Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării.
Geţi conduşi de un misterios “Rex Histrianorum“ (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) se vor opune însă sciţilor. Pus în mare dificultate de către “histrieni”, Atheas va solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, “să-l lase urmaş la domnie în Sciţia” (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele “histrienilor” a murit şi Atheas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit “nici măcar cheltuielile drumului” (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Atheas a refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului – în care se afla angajat – şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi regele acestora, Atheas, căzând pe câmpul de luptă.

Anul 335 î. Hr.

În urma asasinării regelui Filip al II-lea, conducerea Macedoniei este preluată de către fiul acestuia, Alexandros III Philippon Makedonon, supranumit ulterior Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (n. 356, rege între 336 şi 323). Multe triburi trace supuse regatului Macedoniei au văzut în aceasta un bun prilej de a se elibera de sub ocupaţie şi s-au răzvrătit.
Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 î.e.n. să pornească în fruntea unui corp expediţionar, care număra 30.000 de luptători, împotriva alianţei tribalilor, ilirilor şi geţilor de la nord de Haemus.
Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon, oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica aliaţilor traci şi geţi a fost foarte ingenioasă. “Ei aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii” (Arrian, Anabasis, I, 1, 7).
Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: “Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruţele <de către traci>, cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele – după cum e firesc – fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru” (Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9).
În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru a o anihila.
În continuare, oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribalii. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei – femei şi copii – spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras , la rândul lor, spre Dunăre.
Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de “corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu<Dunărea>” (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii serveau la aprovizionarea oastei care acţiona pe uscat şi la împrospătarea ei cu noi efective, dar puteau fi utilizate pentru asigurarea trecerii armatei macedonene peste fluviu – ceea ce ne duce la strategia lui Alexandru de a-i pacifica pe geţi, popor pe care îl considera ca fiind cel mai războinic din zonă.
Alexandru a încercat să efectueze “o debarcare forţată” pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei tribalilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat
Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geto-dacii conduşi de regele Moskon, au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care “voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii” (Arrian, Anabasis, I, 3, 5).
Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva geţilor.
Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile găsite din zonă – “căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele piraterie” (Arrian, Anabasis, I, 3, 6), şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie), Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate „culcând grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la amantul necultivat” urmând malul fluviului, astfel că au apărut “mai neobservaţi” (Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea castei geto-dace. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geţii “rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care <oastea lui Alexandru> într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere” (Arrian, Anabasis, I, 4, 3).
Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geţilor şi nu a fost de natură să-i facă pe aceştia să renunţe la luptă.
Alexandru Macedon a adoptat un dispozitiv diferit de cel utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi tribalii. Ţinând seama de inferioritatea numerică a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte “o formaţie pătrată” (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre a înfrunta atacurile geţilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei geto-dace şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
Geto-dacii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată/cetate ce se afla “la o depărtare de o parasangă de Istru <cca.5,5 km> ” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4).
Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de trupe de protecţie. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă – “ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4) -, oastea geto-dacă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării, “prin locuri singuratice” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de cronicar: “oraşul nu era bine întărit” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar localnicii, apreciind realist situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.
Strategia dovedita de către geţi în dramatica încleştare cu oastea lui Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 î.e.n. a dus la spulberarea planurilor macedonene de expansiune şi ocupare a ţinuturilor geţilor.
Arta militară a geţilor permitea acestora să se implice într-o confruntare militară de mare anvergură şi cu un adversar experimentat, cu diferite forme şi procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile intervenite pe câmpul de bătălie.
Tactica aplicată de luptătorii geţi, întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului, retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite s.a. , a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare ale populaţiei băştinaşe, care vor deveni tradiţionale pentru triburile geto-dacice şi ulterior valahilor/românilor.
După ce a distrus aşezarea “până la temelie” (Arrian, Anabasis, I, 4, 5), oastea macedoneană a trecut din nou fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace şi supunerea din partea tribalilor învinşi, a triburilor trace şi illyre din zonele învecinate. Geţii nu au participat la această supunere faţă de regele macedonean.

Care sunt concluziile pe care le putem trage în urma acestei confruntări dintre geţi şi macedoneni?
Uniunea triburilor geţilor era condusă de către „regele Moskon”, triburi având un grad de civilizaţie foarte dezvoltat şi o organizare militară în măsura să se înfrunte cu maşina de război a macedonenilor lui Alexandru cel Mare, cel care va fi în stare să genereze unul dintre cele mai mari imperii din antichitate. Numele basileului Moskon apare inscripţionat pe mai multe monede descoperite pe teritoriul ţării.
Teritoriile la nord de Dunăre, considerate de către Herodot ca fiind „pustii”, nu erau chiar aşa de pustii, dovadă a faptului că erau lucrate şi cultivate la un nivel înalt de agricultură ceea ce permitea obţinerea unor recolte de grâu mult superioare celor obţinute de către macedoneni sau greci, „holdele de grâu erau îmbelşugate…. <pedestraşii înaintau > culcând grâul cu lăncile înclinate…”.
Prin neprezentarea lor la negocieri de supunere faţă de regele macedonean, geţii îşi vor păstra independenţa şi integritatea faţă de nou născutul imperiu a lui Alexandru cel Mare, creând şi în viitor probleme macedonenilor.

Anul 335 î. Hr.
Datare ipotetică a existenţei unui conducător al unei uniuni de triburi geto-dacice pe nume Sarmis/Armis Basileus în Transilvania. Numele acestuia este inscripţionat pe monede descoperite în zona Turzii şi Grădiştea Muncelului. Se remarcă asemănarea numelui viitoarei capitale a dacilor Sarmisegetusa cu numele acestui rege dac Sarmis sau Armis.

Anul 326 î.Hr.

În scopul ocupării şi extinderii supremaţiei asupra populaţiilor scitice din jurul Mării Aral (Lacul Meotic), Alexandru Macedon, trimite pe unul din generalii lui, Zopyrion, cu o puternică forţă militară să ocupe oraşul grec Olbia din nordul Mării Negre, localitate amplasata la gurile Bugului. Zopyrion asediază oraşul fără rezultat, olbiopolitanii reuşesc să nu permită macedonenilor cucerirea cetăţii. Urmare acestui fapt, armata de 30.000 de oameni, epuizată, se vede obligată să facă drum întors spre Macedonia. Acest drum avea să fie pentru ei ultimul, geţii atacă această armată demoralizată în retragere şi o decimează. Zopyrion însuşi moare în această confruntare. Puţini supravieţuitori reuşesc să ajungă în Macedonia şi să relateze dezastrul suferit . ( Arrian – Anabasis )

Anii 315-314 î. Hr.

O descriere mai amănunţita despre primele confruntări dintre Lisimach şi uniunile de triburi trace şi gete le avem de la Diodor din Sicilia (80 – 21 î. Hr) istoric roman de origine greacă, care, timp de trei decenii, a calatori adunând date şi informaţii care-l vor duce la scrierea unei istorii în 40 de cărţi – Biblioteca Istorică.
Lisimach (cca.360 – 281 î. Hr.) a fost unul din generalii de vază a lui Alexandru Macedon, numit în funcţia de satrap (guvernator) al Traciei macedonene între anii 321 – 306 î. Hr. Această provincie cucerită de Alexandru Macedon era situată între Munţii Rhodopi şi Munţii Haemus (Munţii Balcanici / Stara Planina).
Odată cu numirea lui în funcţie, Lisimach începe o serie de pregătiri militare pentru cucerirea teritoriilor aflate la nord de Munţii Haemus, teritoriu pe care-l stăpâneau triburi tracice şi getice conduse de regele Seuthes. Primele confruntări din anul 315 î. Hr se încheie fără niciun rezultat, trupele macedonene fiind obligate să se retragă în Tracia macedoneană.
Profitând de această semi-înfrângere a lui Lisimach, în anul 314 î. Hr., cetăţile greceşti de pe malul Marii Negre, care se aflau sub hegemonia macedonenilor, se răscoala. Pentru a-şi asigura reuşita, grecii se vor alia cu geţii şi tracii.

Aflând despre această alianţă, Lisimach va trece Munţii Haemus şi va intra în Tracia îndreptându-se către localitatea Odessos (Varna). Ajuns în faţa cetăţii, o va asedia şi o va ocupa. De aici va ataca pe rând cetăţile greceşti şi le va readuce sub stăpânirea sa. În ajutorul grecilor vor veni geţii şi tracii „cu oşti numeroase, pentru a-i ajuta pe aliaţii lor potrivit înţelegerii. Lisimach i-a întâmpinat şi, lovindu-i cu totul pe neaşteptate şi uluindu-i, i-a silit pe traci să se predea. Iar pe sciţi <geţi > i birui în linie de bătaie, măcelărind pe mulţi. Pe acei care scăpaseră cu viaţă, îi urmări dincolo de hotarele ţării lor„ (Diodor din Sicilia).
După această bătălie, Lisimach a început asediul cetăţii Callatis, ultima aşezare grecească rămasă necucerită. În ajutorul calatienilor va sări însă un alt general al lui Alexandru Macedon, dar rival a lui Lisimach, Antigonus I Monophthalmus „Chiorul” (cca. 382 – 301 î. Hr. ) care va trimite atât trupe pe uscat, cât şi pe mare.
Lăsând asediul în grija unui general, Lisimach va părăsi Dobrogea şi va căuta să se reîntoarcă în grabă în provincia Tracia pentru a-l putea înfrunta pe Antigonus. „Şi pregătindu-se el să treacă munţii Haemus, se întâlni cu Seuthes, regele tracilor, care îl sprijinea acum pe Antigonos. Seuthes păzea trecătorile cu un număr mare de osteni. Dând o bătălie ce a durat multă vreme, Lisimah pierdu mulţi oameni, chiar dintre oştenii lui, dar măcelari un mare număr de duşmani şi trecu cu de-a sila printre rândurile barbarilor. „ (Diodor din Sicilia)

Se pare că tot în această perioadă, se va isca un conflict între regele get Zalmodegicos şi conducătorii cetăţii Histria. În urma unor confruntări militare, Zalmodegicos va captura în jur de 60 de ostatici, precum şi o mare parte a veniturilor cetăţii. „ Întrucât Diodoros al lui Thrascycles, Procritos al lui Pherecles şi Clearchos al Aristomachos, trimişi soli la Zalmodegicos în privinţa ostaticilor, au călătorit prin ţara duşmana şi – înfruntând primejdii de tot felul şi dând dovadă de cea mai deplină râvnă – au adus apoi ostaticii (fiind aceştia la număr peste şaizeci), convingandu-l totodată pe Zalmodegicos să restituie cetăţii veniturile, …. (Inscripţie de la Histrita)
Pacea dintre părţi se va încheia prin acceptul plăţii permanente a unui tribut de către greci către Zalmodegicos, în schimbul căreia regele get le va garanta pacea şi liniştea.
Din păcate, textul nu conţine nume de localităţi pentru a putea identifica unde anume exista această uniune de triburi gete aflată sub conducerea lui Zalmodegicos. Opiniile istoricilor sunt împărţite, unii înclinând spre a-l localiza în sudul Moldovei, iar alţii în stânga Dunării, în Muntenia.

harta

Anul 300 î. Hr.

„Atunci Lysimach, dintre vecini, s-a războit mai intui cu odrisii şi apoi a pornit cu armata împotriva lui Dromichaites şi a geţilor. Dar avu de înfruntat nişte barbari foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu mult prin numărul lor. El însuşi ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi scăpă cu fuga. Fiul sau, Agathocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi. Lysimach a fost biruit şi în alte lupte. Şi deoarece socotea că nu este puţin lucru să-şi aibă fiul prins în război, el încheie o pace cu Dromichaites şi din stăpânirea sa cedă geţilor ţinuturile de dincolo de Istru. Mai mult de nevoie îi dădu în căsătorie pe fiica sa. Unii spun că nu Agathocles a fost prins, ci însuşi Lysimah; că l-a salvat Agathocles, care ar fi căutat să ajungă la o înţelegere cu Dromichaites, pentru răscumpărarea lui”. (Pausanias – Descrierea Greciei) .
Înscăunat la anul 306 î. Hr. ca rege al Traciei, Lisimach va încerca să-şi stabilească graniţa pe Dunăre. Dar aici se va lovi de puternica ripostă a geţilor conduşi de regele Dromichaites. Încercarea de a ocupa unele cetăţi şi aşezări gete de pe malurile Dunării se vor solda fără rezultat pentru macedoneni.
În vederea pedepsirii acestui afront, Lisimach va aduna o armată pe care o va pune sub conducerea fiului sau Agathocles, cu scopul ocupării teritoriilor getice de la nord de Dunăre. Sfârşitul acestei expediţii este însă dezastruos pentru macedoneni, armata este decimată şi puţinii supravieţuitori printre care şi Agatocles sunt luaţi prizonieri. Ţinut în captivitate, Agatocles este eliberat, se pare, trei ani mai târziu, în anul 297 î. Hr., probabil în urma unor înţelegeri diplomatice între cei doi regi şi se înapoiază la curtea tatălui său încărcat de daruri. Dromichaites speră ca prin acest gest să recapete teritoriul ocupat de Lisimah şi odată cu el pacea. „Tracii <geţii>, care îl făcură prizonier pe fiul regelui, pe Agathocles, l-au trimis cu daruri înapoi la tatăl său, pregătindu-si astfel o scăpare împotriva întâmplărilor neprevăzute ale soartei. În acelaşi timp, ei nădăjduiau să-şi recapete prin această binefacere pământul pe care îl ocupase Lysimach. Ei nu sperau deloc să poată câştiga războiul, devreme ce aproape toţi regii cei puternici s-au înţeles între ei şi se ajutau unul pe celalalt.” (Diodor din Sicilia).
Se pare însă că dorinţa de pace a regelui Dromichaites nu a fost înţeleasa de către Lisimach, astfel că el recidivează în anul 292 î. Hr. când organizează o nouă campanie contra geţilor.
Marea armată macedoneană, la fel ca pe timpul lui Alexandru Macedon, trece Dunărea şi pătrunde în teritoriul getic. Din acest moment, geţii aplică tactica „pământului pârjolit”, evacuând populaţia şi grânele, incendiind păşunile şi otrăvind fântânile.
Armata macedoneană, într-o ţară a nimănui, suferă de foame şi de sete, fiind supusă atacurilor fulgerătoare de hărţuire ale geţilor, fără putinţă de retragere. „ Armata lui Lysimach era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimach le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, asigurându-si lui o scăpare ruşinoasă …” (Diodor din Sicilia) .
În faţa unei armate chinuite de foame, măcelărita sistematic şi demoralizată, geţii vor angaja bătălia decisivă în urma căreia Lsimach şi însoţitorii lui vor fi luaţi prizonieri.
„Dromichaites, regele tracilor <geţilor>, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lysimach, numindu-l şi tată, îl conduse împreuna cu copiii săi într-o cetate numita Helis.
Ajungând oştirea lui Lysimach în puterea tracilor <geţilor>, aceştia se strânseră la un loc – alergând în număr mare – şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci – spuneau ei – poporul, care luase parte la primejdii, trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimach – spunea el, – alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimach, acesta – cum se şi cuvine – are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite <cetăţile> , aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nicio primejdie.
Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites căută printre prizonieri pe prietenii lui Lysimach şi totodată pe sclavii care obişnuiau ca să-l slujească şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvârşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lysimach la ospăţ – împreuna cu prietenii săi şi pe tracii cei mai de vază. <Dromichaites> pregăti mese <deosebite>. Pentru cei din jurul lui Lysimach, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie.
De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru cei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe masă de argint, iar tracilor <geţilor> le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezate pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul din pahare de corn şi lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu <cu vin> cornul cel mare, îi spuse lui Lysimach „tată” şi îl întrebă care din cele doua ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lysimach îi răspunse că al macedonenilor (…).
Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite ? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străina nu poate afla scăpare sub cerul liber? Luând din nou cuvântul, Lysimach spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul tracilor; iar – cât despre recunoştinţa datorată – nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi. Dromichaites primi cu un simţ de prietenie spusele lui Lysimach. El căpăta înapoi de la acesta toate întăriturile <cetăţile> ocupate de oamenii lui Lysimach. Apoi îi puse pe cap o diademă şi îi îngădui să se întoarcă acasă.” (Diodor din Sicilia – Biblioteca Istorica)
Descrierea făcută de Diodor asupra evenimentelor petrecute este monumentală, nemaifiind necesare adăugiri sau completări.
Ca şi o concluzie putem afirma că geţii erau, la acea vreme, o putere organizatorică şi armată foarte puternică, capabilă să înfrângă o maşină de război precum a macedonenilor care cuceriseră la acea vreme întreaga lume cunoscută.
Dar ce este mai important este modul de comportament al regelui Dromichaites care căuta, prin orice mijloace, să-şi asigure pacea, dar în acelaşi timp, să dea de înţeles duşmanilor lui că şi-o poate asigura şi prin forţă armată. Morala regelui get privind modul simplu în care-şi duceau viaţa, faţă de fastul macedonenilor este făcută în mod ironic la adresa acestora.
Dromichaites este un adevărat descendent al înţeleptului Anacharsis, care îşi invită ascultătorii şi învăţăceii la ducerea unei vieţi modeste şi cumpătate, convingându-si supuşii să mănânce „zarzavaturi şi carne, …. pregătite cu măsura” şi nu în exces. Chiar şi modul de servire al mâncării şi băuturii la geţi este tipic celui românesc, practicat de ţăranii noşti şi în ziua de azi. Prinşi cu activităţile gospodăreşti zilnice, ţăranii noştri, în general din zonele de munte, prefera să mănânce pe acele „tăbliţe de lemn”, numite azi „doguri” sau „funduri” pe care îşi taie „pita, slana şi ceapa”, iar pentru băut preferă vase de lemn.
Referitor la acea masa comemorativă şi a urmărilor ei, se spune că regele Lisimach ar fi exclamat cu tristeţe: „Pentru cât de mică plăcere, am ajuns rob din rege ce eram ! ”

< Geţi, Agatârşi, Sciţi şi Persani | Daci şi geţi >