ÎMPĂRATUL GAIUS GALERIUS VALERIUS MAXIMIANUS AUGUSTUS zis şi ARMENTARIUS (Văcarul)

Retragerea romană din Dacia | Maximinus Daia, Licinius si Constantin cel Mare >

GALERIUS VALERIUS MAXIMIANUS

GALERIUS VALERIUS MAXIMIANUS

cca. 250 – mai 311)
Supranumit: Armentarius – Văcarul
Născut: Gamzigrad (Serbia) / Serdica (Sofia, Bulgaria)
Mama: Romula, de origine dacă
Tata: nume necunoscut, de origine dacă, ocupaţia păstor
Cezar: 21 mai 293 – 1 mai 305
Împărat: 1 mai 305 – 5 mai 311
Căsătorit: (1)nume necunoscut ( ? – 293)
(2)Valeria ( 293 – 311), fiica lui Diocleţian
(3) concubina (?)
Copii: Maximilla (1), soţie a lui Maxentius
Candidianus (3) , născut în 296
Nepoţi: Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia, nepot de soră, împărat între 308 – 313
Romulus, fiul Maximillei
Decedat: 5 mai 311
Înmormântat: Felix Romuliana, Gamzigrad (Serbia)

Influenţa dacilor în jocurile politice ale imperiului roman avea să se întrevada începând din a doua parte a secolul al III-lea, când comandanţi de legiuni romane, de origine dacă, precum Ingenuus, Aureolus şi Regalianus, vor deveni împăraţi ai Imperiului Roman, chiar dacă pentru un scurt timp.
Într-o criză profundă politică şi economic-financiară a Imperiului Roman, în anul 284, Caius Aurelius Valerius Diocleţianus (284 – 305) , un dalmat în vârstă de circa 40 de ani va fi numit de către armată, Imperator, în urma morţii misterioase a lui Marcus Aurelius Numerianus ( 283 – 284). În timp ce Diocleţian era aclamat că şi împărat roman al Orientului, Occidentul se afla în mâna lui Carinus, fratele lui Numerianus. Confruntarea dîntre cei doi se va decide în favoarea lui Carinus, care însă va sfârşi asasinat de proprii lui soldaţi. Diocleţian devine singurul stăpânitor al Imperiului Roman.
Continuând politică lui Aurelian, care s-a intitulat Domines et Deus, Domiţian va institui Dominatul, un sistem de guvernare bazat pe puterea absolută a împăratului. Urmare a acestei decizii, senatul şi, mai ales, armata, care aveau puterea să numeasca împăraţii, nu vor mai avea nicio putere politică în faţa împăratului. Astfel, se punea capăt crizei politice privind succesiunea la tronul imperiului roman.
Diocleţian va fi primul împărat care va conştientiza că nu va putea conduce singur imperiul roman, ţinând cont de fantastica lui extindere. Astfel că, în anul 293, hotărăşte să adopte un nou sistem de conducere a imperiului. Sistemul de guvernare gândit de el, numit tetrarhie, împarte responsabilităţile între doi împăraţi, numiţi Augusti şi doi Caezari.
Astfel, imperiul roman condus de el se va diviza în două zone: imperiul roman vestic, sub administraţia Augustului Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (293 – 305), iar imperiul roman estic. sub administraţia Augustului Diocleţian. Fiecare dîntre Augusti va avea că subordonaţi câte un Cezar , Marcus Flavius Valerius Constantius Herculius Augustus (293 – 306), în vest, şi Gaius Galerius Valerius Maximianus (293 – 305) în est, care administrau provinciile în numele imperiului. Diocleţian însă va avea toată puterea, că şi împărat, chiar şi asupra Augustului Maximian, el fiind considerat Cosmocrator (Conducător al Lumii).

1

Armentarius

Galerius Valerius Maximianus s-a născut în anul 250 (cca.) în ţinutul Gamzigrad, localitate în aprorierea actualului oraş sârb Zaječar, nu departe de Dunăre şi Vidin. Unii istorici propun că loc al naşterii oraşul Sardica, Sofia de azi, propunere în parte nesusţinută arhelologic şi documentar.
Tatăl său era dac, descendent al dacilor mutaţi în atâtea rânduri de către romani din Dacia în Moesia Superioara; din păcate, însă, nu-i cunoaştem numele.
Unii autori consideră că tatăl lui Galerius este trac, supoziţie care însă nu stă în picioare, trăind în Moesia putea să fie moeso-dac, eventual.
Mama lui, pe nume Romula, era originară din Dacia, trecând, după unii autori, Dunărea, în anul 245, în timpul invaziilor carpilor în Moesia. Şi originea mamei lui Galerius este mult discutată, fiind considerată roxolană sau iliră, de către unii istorici actuali, din diferite interese obscure, cu toate că istoricii timpului afirmă în mod concret că ea se trăgea din Dacia.
Copil fiind, îşi va ajuta tatăl păstor, ocupaţie care îi va atrage celebrul supranume “Armentarius”, respectiv “Văcarul”.
Galerius a fost căsătorit, se pare, din tinereţe, cu o femeie al cărui nume nu-l cunoaştem şi cu care a avut-o că fiică pe Maximilla, viitoarea soţie a lui Maxentius, împărat “uzurpator “. Fiul Maximillei, nepot a lui Galerius, va fi numit Romulus, din dorinţa expresă şi ascunsă a lui Galerius, de nou întemeietor al Imperiului Roman.
Galerius a avut o soră mai mare, care avea să fie mama lui Maximinus Daia, viitorul împărat al Imperiului Roman.
Din căsătoria dîntre el şi Valeria, fiica lui Diocleţian, nu vor rezulta urmaşi, Valeria neputând avea copii. Galerius va avea însă o concubină din care va rezulta un fiu, Candidianus, născut în anul 296, care va fi ulterior înfiat de Valeria.
Înrolat de tânăr în armata romană, sub împăraţii Aurelian (270 –275) şi Probus (276 – 282), Galerius reuşeşte prin curajul şi vitejia lui, într-un timp foarte scurt, să urce treptele ierarhiei militare romane.
Proclamat împărat la 17 noiembrie 284, C.Valerius Diocles, cunoscut sub numele de Diocleţian, remarcă calităţile militare ale lui Galerius şi-l numeşte comandant al gărzii personale. Această funcţie a lui Galerius, prefect pretorian, praefectus praetorio, va fi extinsă că şi atribuţii militare şi administrative, prin încredinţarea de către Diocleţian în anul 286 a administrării noii provincii Scytia Minor (Dobrogea) cu capitala la Tomis, în urma desprinderii ei din provincia Moesia Inferior. Reorganizarea provinciei Moesia Inferior prin numirea unui comandament militar în Dobrogea s-a făcut în scopul consolidării graniţelor şi a ţinutului, poartă deschisă a invaziilor “barbarilor “ carpi şi goţi în Imperiul Roman, la sud de Dunăre.
În perioada anilor 286 – 293, Galerius şi Diocleţian se vor vedea nevoiţi să se opună şi atacurilor sarmaţilor iazigi din Banat şi Pannonia, pentru a putea ţine limesul Dunărean în siguranţă.
Diocleţian şi Galerius vor fi ostili creştinilor luând o serie de măsuri de a le îngrădi drepturile şi, în cel mai rău caz, de a-i elimina prin punerea în detenţie sau uciderea lor. În anul 290, sunt menţionaţi primii martiri creştini în Dobrogea, Astion şi Epictet, originari din Asia Mică. Cei doi credincioşi întru Isus vor fi torturaţi şi decapitaţi în final în cetatea Halmyris (Cetatea Zaporojenilor) din ordinul comandantului militar Latronianus. Cu această ocazie este amintit şi Evangelicus, primul episcop de Tomis.
După instituirea sistemului tetrarhiei în anul 293, Galerius, numit cezar, în calitate de secund a lui Diocleţian, îşi va stabili capitala la Tesalonic, pentru o mai bună administrare a Peninsulei Balcanice, zonă care se răspândea.
Prin proclamarea lui că Cezar, Galerius va fi declarat în acelaşi timp şi fiu adoptiv şi succesor a lui Diocleţian, primind şi titlul de Jovius. Galerius se va despărţi de soţia lui cu care avea o fiică pe nume Maximilla, şi se va recăsători cu Valeria, fiica lui Diocleţian şi a Priscăi.
Lucius Caecilius Firmanus Lactantius (240 – 325), profesorul de retorică al lui Diocleţian, avea să-l remarce de la bun început, nutrind în acelaşi timp o puternică aversiune faţă de persoana dacului: ’’ Celălalt Maximianus <Galerius> pe care Diocleţian şi-l alesese că ginere, era mai rău nu numai dacât aceştia doi <Diocleţian şi Maximianus Herculis > pe care i-au cunoscut vremurile noastre, dar chiar decât toţi câţi au fost vreodată. Această fiară avea o sălbăticie şi o cruzime înnăscută, cu totul străină de sângele roman: aceasta nu e de mirare, deoarece mama să, originară din regiunile de dincolo de Dunăre, cu prilejul invaziei carpilor (anul 245) trecuse fluviul şi se refugiase în noua Dacie.’’
Lactantius avea să-i facă şi un portret al felului cum arată, chiar dacă exagera prin încercarea de a-l prezenta în mod hidos, similar unui monstru: “ înalt de stat, uriaş în cărnuri şi revărsat şi umflat până la o grosime înspăimântătoare, astfel încât şi cu vorbele şi cu faptele şi cu înfăţişarea îi băga pe toţi în sperieţi şi tremurici. Chiar şi socrul <Diocleţian> se temea de el în ultimul hal“. Alte informaţii despre fizionomia lui Galerius le avem de la alţi cronicari ai timpului, nu chiar atât de pătimaşi că şi Lactantius, Ioannes Malalas: “ <Galerius era > înalt şi puternic, cu părul încărunţit şi ţepos, cu o barbă mare, tenul întunecat, nasul şi ochii mari; era un bun vorbitor”, Eutropius:” om cu obiceiuri cinstite şi fără egal în arta militară (subl.n.)”.

Imaginea Dacului de pe Arcul de Triumf a lui Constantin cel Mare de la Roma, “dacul înalt de stat, cu înfăţişarea care îi băga în sperieţi şi tremurici pe cei din jurul lui, puternic, cu părul încărunţit şi ţepos, cu o barbă mare, bun vorbitor şi fără egal în arta militară”

Războaiele lui Armentarius

În anul 293, ţăranii din Egipt, nemulţumiţi de creşterea impozitelor şi de abuzurile administraţiei romane, se răscoală împotriva acestora. Diocleţian îl trimite pe Galerius să reprime răscoala. în fruntea unui corp expediţionar compus din 18 detaşamente formate din legiunile dunărene, traversează Asia Mică şi Palestina, ajungând în Egipt în cursul lunii decembrie.
Asediul Alexandriei va dura aproape un an de zile, însuşi Diocleţian se va deplasa în Egipt. După căderea Alexandriei şi ocuparea oraşului, conducătorul răsculaţilor, Achilleus, cel care s-a declarat împărat sub numele de Domitius Domitianus va fi prins şi executat. Urmare a victoriilor obţinute împotriva răsculaţilor, Galerius va primi titlurile de Thebaicus şi Aegypticus.
Pentru a stabiliza mai bine situaţia explozivă din Egipt, Domiţian va rămâne până în anul 297 acolo, luând aspre măsuri împotriva egiptenilor pentru a contracara posibilitatea izbucnirii unei noi răscoale.
Galerius însă la sfârşitul anului 295 sau începutul anului 296, va fi trimis de către împărat în Moesia Inferior şi Scytia (Dobrogea), zone puternic afectate de atacurile triburilor carpilor aliaţi cu goţii. Luptele dîntre Galerius şi carpi, din zona Dunării de Jos, aveau să dureze cu intermisiuni până la începutul anului 297. Carpii au trecut Dunărea pe un pod de gheaţă şi au atacat iniţial în direcţia Tropaeum Traianii. Aici sunt însă opriţi şi învinşi de către Galerius. În urma acestei victorii, vor fi capturaţi multi carpi şi goţi, pe care Galerius nu-i va executa, ci-i va coloniza – pe carpi- în Pannonia, formând o nouă provincie pe care o va denumi Valeria, în cinstea fiicei lui Diocleţian, iar pe goţi şi bastarni, în Tracia. Galerius îşi va lua titlurile de Carpicus Maximus şi Gothicus Maximus.
Dovezi ale colonizării carpilor în Pannonia sunt descoperirile arheologice făcute la Alsoheteny-Iovia unde s-au găsit 19 morminte de incineraţie carpică, iar la Sagvar s-a descoperit o cetăţuie dacică.
Luptele duse de către Galerius împotriva “barbarilor” de la Dunăre, aveau să-l impresioneze pe Lactanţiu, cel care nu-l prea simpatiza, de altfel, acesta scriind despre situaţia acelor vremuri: “Au trecut cincisprezece ani <290 – 305> de când a fost surghiunit în Illyricum, adică pe malul Dunării < în calitate de cezar al Balcanilor> , şi de când se lupta cu neamurile barbare <carpi, goţi, sarmaţi iazigi, ş.a.> în timp ce alţii < Maximianus Herculius şi Constantius Chlorus > au domnit în tihnă în regiuni mai liniştite şi mai puţin încercate.”
În primăvara anului 297, Narses, regele persanilor, va pătrunde în Mesopotamia romană. Deoarece Diocleţian era încă ocupat cu reformele din Egipt, Galerius va fi trimis în fruntea legiunilor romane să-l înfrângă pe Narses. Galerius îşi va subestima adversarul, angajându-se în luptă cu acesta cu un număr redus de soldaţi. Cezarul va fi înfrânt de persani iar Mesopotamia va cădea în mâna lui Narses. Galerius se va retrage în Egipt, unde Diocleţian îi va reproşa înfrângerea suferită, evenimant larg descris de scriitorii creştini, opozanţi ai Cezarului.
Galerius va reveni în provinciile dunărene pentru a recruta noi soldaţi şi a forma noi legiuni. În afară de soldaţii recrutaţi din Iliria şi Moesia, mare parte a lor vor fi şi din Dacia, posibil în calitate de mercenari, sau daci de la sud de Dunăre (limitanei Daciae). Prezenţa dacilor în campania lui Galerius în Persia este menţionată pe arcul de triumf de la Tesalonic, daci având stindardul lor celebru, capul şi coama de lup fluturând în vânt.
În fruntea acestor legiuni, Galeris va ataca Persia dinspre Armenia, reuşind să-l atragă de partea lui şi pe regele acestei ţări, Tiridate al III-lea.
Prima confruntare se va da pe teritoriul Armeniei, romanii profitând de terenul accidentat, şi vor putea folosi în condiţii optime infanteria în faţa cavaleriei persane, care nu se puteau desfăşura în condiţiile de teren.
Legiunile romane vor pătrunde spre teritoriul persan prin trecătoarea Zingana, campanând în preajma oraşului Satala (Sadak, Turcia), unde se afla garnizoana legiunii XV Apollinaris. În acelaşi timp, Narses avea să înainteze şi el spre graniţa armeană, aşezându-şi armata în oraşul Oskha.
Cronicarul armean P’awstos Buzand pomeneşte în cronica lui că Galerius ar fi efectuat acţiuni de spionaj în tabăra adversă pentru a putea vedea pe viu capacitatea militară a persanilor. Galerius, însoţit de doi nobili armeni, Arsavir şi Andovk, s-au deghizat în vânzători de varză şi au pătruns în oraşul care îi găzduia pe persani, faptă neobişnuita pentru un împărat roman!
După ce Galerius s-a reîntors din recunoaştere, a decis mobilizarea rapidă a tuturor legiunilor şi a atacat prin surprindere armata persană care nu bănuia posibilitatea unui atac roman. Bătălia de la Satala (vara anului 298) avea să demonstreze superioritatea infanteriei romane, completată cu mobilitatea cavaleriei armene asupra strategiei orientale statice a armatei persane.
Romanii vor cuceri tabăra persanilor luând în prizonierat soţia şi haremul lui Narses, împreuna cu tezaurul coroanei persane, conducătorul persan reuşind în ultimul moment să fugă. Principii armeni Arsavir şi Andovk vor fi numiţi de către Galerius conducători ai regiunii cucerite.
În urmărirea lui Narses, Galerius va pătrunde adânc în Mesopotamia, cucerind rând pe rând aşezările şi cetăţile persane. Narses va căuta însă să negocieze pacea. Astfel că Diocleţian îi va face o primire triumfală lui Galeriu, la Nisibis, loc unde cei doi împăraţi vor dicta condiţiile de pace lui Narses. Imperiul roman va anexa teritoriile de dincolo de Tigru, care vor fi transformate în provincii, romanii extinzându-şi astfel hotarele, iar armenii vor fi recunoscuţi că stat independent de către Narses.
În urma victoriilor obţinute, Galerius va obţine titlurile de Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Medicus Maximus şi Adiabenicus Maximus.
Reuşind să-i învingă pe persani şi să restabilească pacea în Orientul Mijlociu, Diocleţian şi Galerius îşi vor îndrepta atenţia spre graniţa Dunării. Începând din anul 299, triburile sarmaţilor iazigi din Pannonia şi cu carpii, vor ataca teritoriile romane aflate la sud de Dunăre, transformând ţinuturile într-un veritabil teatru de război,
Galerius, în fruntea legiunilor sale, va veni în întâmpinarea lor, refortificând garnizoanele militare de pe linia Dunării şi intervenind cu forţă armată împotriva atacurilor triburilor pannonice şi carpice.
Aceste războaie vor dura, cu mici întreruperi, o perioadă de timp foarte îndelungată, împăraţii romanii fiind nevoiţi să intervină cu forţă militară pentru a-i opri pe invadatori. În anul 301, în urma luptelor purtate împotriva triburilor carpilor şi a goţilor, Galerius va primi titlurile de Germanicus Maximus ÎI şi Carpicus Maximus ÎI . În anul imediat următor, 302, cel care va coordona lupta împotriva carpilor şi goţilor va fi Constantius Chlorus, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare, care îşi va adăuga la nume şi el titlurile Germanicus Maximus III şi Carpicus Maximus III.
În următorii doi ani, 303 şi 304, Galerius este nevoit să-şi apere graniţele Moesiei, carpii şi goţii transformând din nou aceste ţinuturi în câmpuri de luptă. În urma victoriei asupra lor, Galerius îşi va lua titlurile de Germanicus Maximus IV şi VI şi Carpicus Maximus IV şi V.
Care au fost motivaţiile acestor atacuri ale carpilor, iazigilor şi goţilor. Prezenţa la Dunăre a armatelor romane şi permanentul amestec pe faţă în fosta Dacie, a împăraţilor romani nu era pe placul acestora. Iazigii, împreuna cu populaţia dacică din Pannonia, fiind încă sub ocupare romană, luptau pentru a-şi obţine independenţa. Carpii şi goţi încercau, în acelaşi timp, inducerea unei stări de nesiguranţă în imperiu, solicitând, în schimbul ofertei de pace, mari sume de bani, că subvenţii sau tribut.
Galerius va forţa anexarea unei regiuni la nord de Dunăre pentru a-şi putea consolida zona de graniţa. În anul 306 , vor fi reactivate fortificaţiile de la Drobeta, Sucidava şi Romula, prin aceste fortificatei şi prin crearea unui teritoriu neutru, romanii încercau crearea unui tampon de siguranţă între Imperiul Roman, Dacia şi invaziile “barbarilor din nord”, carpii aliaţi cu goţii.
Între anii 303 şi 304 se declanşează un sir continuu de persecuţii îndreptat împotriva creştinilor. Lactantius afirma că aceste persecuţii se datorau în special lui Galerius şi mamei lui Romula, preoteasă păgână, adoratoare a zeilor munţilor, şi că Diocleţian ar fi fost influenţat de către aceştia, lucru neadevărat, aceste acte îndreptate contra creştinilor rămânând înscrise în istorie că şi “Persecuţia lui Diocleţian”. Motivaţia lui Lactantius că Galerius l-ar fi influenţat pe Diocleţian în privinţa persecuţiei era obiceiul pe care îl avea Romula de a oferi mâncare în fiecare zi în cinstea zeilor ei, compatrioţilor ei, iar creştinii ar fi refuzat să o primească. Acest refuz ar fi întărâtat-o pe Romula, şi şi-ar fi exprimat ura faţă de creştini lui Galerius, cerându-i pedepsirea acestora. Întreaga lucrare a lui Lactantius, “Despre moartea persecutorilor“, se axează pe denigrarea împăraţilor romani şi mai ales a lui Galerius, scopul lui urmărit fiind să scoată în evidenţă sfârşitul tragic al acestora, urmare a pedepsei lui Dumnezeu. Lactantius afirma chiar că Galerius ar fi dat foc palatului, prin slujitori de taină, motivând apoi că acest lucru ar fi fost făcut de către creştini. Lactantius preia legenda lui Nero, extinzând-o asupra lui Galerius, fără să ţină cont că acesta, în calitate de cezar, nu avea nevoie de nicio motivaţie pentru a-i suprima pe creştini.
În încercarea de a reforma viaţa religioasă prin reactivarea cultelor vechi romane, cultul lui Jupiter fiind obligatoriu pentru toţi cetăţenii romani, împăratul Diocleţian emite 4 edicte anticreştine. Un alt motiv, nepomenit în general de scriitorii creştini, este faptul că ei nu recunoşteau autoritatea împăratului, supunându-se doar lui Dumnezeu şi Iisus Christos. Acest afront adus “divinităţii” împăraţilor avea să fie sancţionat de către aceştia prin transformarea creştinilor în robi şi vinderea lor, închiderea în ocne şi, că ultimă supremă pedeapsă, torturarea şi uciderea lor.
Nu putem să nu admitem că însuşi Galerius era un duşman declarat al creştinilor, dovada că în această perioadă în ţinuturile aflate sub administraţia lui vor fi martirizaţi un număr mare de creştini – 60 de creştini vor fi ucişi în zona Tomisului, iar alţii în cetăţile aflate pe malul drept al Dunării: Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis, Durostorum, ş.a.
La Hinog, Cernavodă, unde se află ruinele cetăţii Axiopolis, o inscripţie menţionează despre existenţa martiriilor Chiril, Chindeas şi Tasios (Dasios), iar la Niculiţel (jud.Tulcea) s-a descoperit cavoul cu trupurile martirilor creştini: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Phillippos.
În anul 305, la 1 mai, la Nicomedia, Auguştii Diocleţian şi Maximianus Herculius vor abdica, conform înţelegerii iniţiale, după 20 de ani de domnie. Conform algoritmului tetrarhiei, cezarii vor fi numit de către Diocleţian, Auguşti, respectiv Constantius Chlorus şi Galerius.
În privinţa Cezarilor, sunt văzuţi ca şi urmaşi de către Diocleţian şi Maximianus Herculius, Constantin, fiul lui Contantius Chlorus şi Maxentiu fiul lui Herculius şi ginerele lui Galerius, în acelaşi timp. Dar pentru a-şi impune autoritatea în viitoarea tetrarhie, Galerius va dejuca planurile celor doi, impunându-i ca Cezari pe Maximinus Daia, nepotul lui, şi pe Flavius Severus, un vechi prieten de arme, dac şi el de origine. Motivaţia de refuz a lui Maxentiu era faptul că acesta era arogant, trufaş, om periculos şi rău de inimă care nu-i acorda nici măcar respectul de ginere.
Lactantius, povestind despre această alegere, în mod părtinitor bineînţeles, afirma despre Flavius Severus că acesta era un beţiv şi un scandalagiu notoriu, iar Maximinus Daia un novice, “adus de curând dintre vite şi păduri “ (Lactantius). Punerea în scena a prezentării noii componenţe a tetrarhiei în faţa legiunilor, dovedeşte că Lactantius avea veleităţi de regizor de teatru. Galerius numeşte ca şi cezari pe Daia şi Severus, provocând surpriza soldaţilor care se aşteptau să fie numit Constantin, singurul personaj pozitiv a lui Lactantius din lucrare, prin prisma viitorului aşa-zis împărat-creştin.
Imperiul va fi împărţit din punct de vedere administrativ între cei patru conducători: Constantius primea Britannia, Gallia, Spania şi nordul Marocului, Severus, Italia, Pannonia şi restul Africii vestice, Galerius, Balcanii şi Asia Mică până la fluviul Taurus, iar lui Maximinus Daia, provinciile Asiei sudice şi Egiptul.
Pentru a evita iscarea unui complot sau a unei revolte, Galerius îl va obliga pe Constantin să romana în partea răsăriteana a imperiului, sub ochii lui, chiar dacă Chlorus va insista să-şi duca fiul în Britannia. Totuşi Galerius îi va permite lui Constantin să plece la tatăl sau în momentul când acesta se va îmbolnăvi foarte grav.
Acestă conducere şi organizare nu va ţine mult timp, Constantius Chlorus moare la 25 iulie 306, iar armata romană din Britannia îl numeşte pe Constantin ca nou împărat (August). Galerius acceptă acest lucru, dar cu unele rezerve. În acest sens îl numeşte egalul lui, ca August, pe Flavius Severus, iar pe Constantin, doar Cezar.
Aceasta împărţire a imperiului va fi însă dată peste cap de către Maxentius, fiul lui Maximianus Herculius şi ginerele lui Galerius.
Maxentius care trăia ca simplu particular în Italia, va profita de nemulţumirile iscate la Roma ca urmare a măsurilor luate de Galerius privind efectuarea unui recensământ al populaţiei pentru a se putea stabili cuantumul impozitelor (capitatio), obligând la plata impozitelor toţi locuitorii oraşelor, inclusiv cei ai Romei.
Lactantius, din nou, în exces de zel, condamnă măsurile economice austere luate de către Galerius: “El a îndrăznit să procedeze cu romanii şi cu supuşii lor la fel cum au procedat strămoşii noşti cu cei învinşi, conform legilor războiului, deoarece părinţii lui au fost supuşi recensământului pe care Traian, după ce i-a învins pe dacii care reluaseră luptele cu încăpăţânare, l-a introdus ca pedeapsă <plata impozitelor>” (Lactantius – De mortibus persecutorum).
Care au fost însă aceste măsuri ?
În încercarea de a stopa criza economică care bântuia în imperiu şi a asigurării securităţii graniţelor imperiului, Statul avea nevoie de bani pentru plata soldaţilor şi asigurarea necesarului lor de hrană, îmbrăcăminte şi echipament militar, dar şi pentru realizarea şi întreţinerea de fortificaţii necesare apărării frontierelor. Galerius va hotărî impozitarea tuturor averilor cetăţenilor romani şi în special a celor din apus, cu preponderenţă Italia care, timp de zeci de ani, au fost favorizaţi prin neplata impozitelor. Funcţionarii trimişi de Galerius vor inventaria fiecare proprietate indiferent că era a oamenilor simpli sau a aristocraţilor romani, stabilind cuantumul impozitului. Deoarece nu avea încredere în funcţionari, fiind bine cunoscută corupţia acestora, va trimite rânduri succesive de funcţionari care să-i verifice pe cei anteriori. Toate aceste măsuri vor fi prezentate de către Lactantius sub formă cât se poate de teatral tragică, autorul insistând asupra pedepselor care erau aplicate celor care refuzau plata impozitului.
O alta măsura luată de către Galerius, care va nemulţumi pe romanii peninsulari, va fi încercarea lui de a muta polul puterii şi conducerea imperiului la Tesalonic, în defavoarea Romei, care încetase să mai aibă vreun rol politic. Neavând încredere în romanii vestici, fiind mereu ameninţat de posibile comploturi, Galerius va numi în poziţiile cheie de conducere ale armatei şi în administraţie doar locuitori ai ţinuturilor nord balcanice : moeşi, traci şi iliri, şi mai ales daci. “ Căci aproape toţi însoţitorii din suita sa proveneau din neamul acelor <dacii> care, atunci când s-au sărbătorit douăzeci de ani de domnie, au fost alungaţi de pe pământurile lor de către goţi şi s-au predat lui Maximinianus <Galerius> , spre nenorocirea tuturor; şi astfel, fugind de robia barbarilor, au ajuns stăpânii romanilor. Având în jurul lui astfel de însoţitori şi de aparitori, el şi-a bătut joc de tot Orientul.
Maxentius se va proclama ca singur împărat al Imperiului Roman, cu capitala la Roma, în octombrie 306. La aflarea acestei decizii, tatăl sau, Maximianus Herculius, cel care abdicase forţat de către Diocleţian, din tetrarhie, avea să i se alăture.
Augustul Valerius Severus va începe asediul Romei însă, la scurt timp, va fi ucis în urma unui complot în anul 307. Maximianus Herculius, îndemnat de Maxentius, va pleca în Gallia încercând să ralieze o alianţa cu Constatin, împotriva lui Galerius. Ca o întărire a acestei alianţe, îi va oferi lui Constantin demnitatea de Augustus şi mâna Faustei, fiica lui şi sora lui Maxentiu.
În cursul anului 207, Galerius va ataca Roma cu o numeroasă armată alcătuita din legiuni din provinciile dunărene, însă fără mare succes, fiind nevoit să se retragă rapid în Balcani, pentru a face faţă noilor tulburări iscate de triburile carpilor. Scriitorii creştini povestesc că, pe drumul de întoarcere, armata lui Galerius a jefuit şi devastat ţinuturile italice, aducând mare jale în zona.
Galerius va renunţa la intenţia de ocupare a Romei, implicându-se din nou în reprimarea atacurilor carpilor, ocazie care îi va aduce cel de-al VI-lea titlu de Carpicus Maximus. În acelaşi timp, urmare a încercării lui Maximianus Herculius de a-i lua locul fiului său Maxentiu, încercare nereuşita, acesta, pentru a scăpa de pedeapsă, fuge în Galia, cerându-i azil lui Constantin.
Maxentius romane în anul 308, singurul stăpân peste Roma şi dioceza Italiei, conducând-o asemeni unui dictator, în timpul lui instituindu-se o veritabilă teroare militară, însoţită de numeroase abuzuri fiscale, îndreptate împotriva aristocraţiei romane.
În aceasta situaţie de criză a imperiului, fostul Împărat Diocleţian convoacă o întâlnire la Carnuntum, în toamna anului 308, la 11 noiembrie, la care vor participa doar Galerius şi Maximianus Herculius. Sub puternica influenţă a lui Galerius, Diocleţian îi va recere lui Maximianus Herculius retragerea din viata politică şi se va desemna o noua tetrarhie avându-i ca Auguşti pe Galerius şi noul protejat al acestuia, Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius, de origine dacă, iar Constantin şi Maximinus Daia ca şi Cezari. Deposedat de titlul de August, Constantin va accepta cu greu această soluţie, chiar dacă Galerius, în mod foarte diplomatic. îl va ridica pe el şi pe nepotul lui, Daia, la noul rang înfiinţat ad-hoc, “Filii Augustorum – fii ai Auguştilor”. Lactantius afirmă că intenţia lui Maximianus Herculius la aceasta întrunire ar fi fost, de fapt, să-l ucidă pe Galerius pentru a putea să preia de unul singur conducerea Imperiului.
Aceasta soluţie este acceptată iniţial de Maximianus Herculius, însă nu pentru mult timp, deoarece acesta va fi proclamat August, în anul 310, de către o parte din legiunile din Galia. Imperiul se divizează, din punct de vedere militar şi administrativ, în mai multe facţiuni, unele dintre ele în conflict deschis: Galerius şi Maximinus Daia în Orient, Constantin, Licinius şi Maximianus Herculius în Occident şi Maxentius în Italia.
Între Constantin şi socrul sau, Maximianus Herculius, va izbucni un conflict deschis. Plecat în urmărirea lui, Constantin îşi va găsi în apropierea Marsiliei, socrul spânzurat. Părerea autorilor despre această moarte dubioasă a lui Maximianus este diferită, unii vorbesc despre o sinucidere, alţii spun că a fost constrâns să se sinucidă, dar părerea generala a istoricilor este că Maximinianus a pierit în urma unui atentat pus la cale de către însuşi Constantin.
Abordând această perioadă tulbure şi în plină criză a Imperiului Roman, istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 – 1961) scrie:’’ (. . .) perioada de maximă gravitate este la sfârşitul sec. al III-lea şi începutul celui de al IV-lea, când Roma, pierzându-şi autoritatea, Imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamaţiile militare şi prin ascensiunea anarhică a provinciilor. Rolul Dacilor este primordial în acea mare criză care zguduie temeliile Imperiului. Istoricii dau de regulă puţină atenţie, sau nici una faptului că timp de 4 decenii – de la venirea lui Maximian Herculius că împărat asociat lui Diocleţian (286) până la moartea lui Liciniu (324) – patru împăraţi, daci sau carpi de origine, se succed fără întrerupere la cârma Imperiului şi constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul Roman : Maximian Herculius, Maximian Galerius, Maximian Daia şi Liciniu, la care trebuie adăugaţi şi Maxenţiu – împărat uzurpator (fiul lui Maximian Herculius), precum şi alţi doi daci că Cezari : Severus şi Licinianus. Toţi sunt de origine umilă, ciobani sau ţărani cu excepţia lui Maxenţiu – duşmani neîmpăcaţi ai oligarhiei din Roma. Ajunşi la purpură prin voinţa Legiunilor, unii dintre ei neînţelegând să pună piciorul în Italia decât că duşmani, aceşti daci reprezintă în istoria Romei un fenomen absolut unic şi revoluţionar : sunt împăraţii antimonici înseşi a Imperiului.(. . .)
Între aceşti împăraţi, cel care prezintă personalitatea cea mai puternică şi tenace, Galerius, pare să fi avut toată conştiinţa vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin mărturii contemporane ale lui Lactanţiu (comentate de H. Gregoire în Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale şi impulsul ireductibil care îl împingeau pe acel dac la violenţă, împotriva Imperiului căzut în mâinile lui. Fiu din mamă transdanubiană – adoratoare a divinităţii munţilor – şi dedicat el însuşi acestui cult, care nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieşit din acei munţi, unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare, inamică oricărui Imperiu. Ajuns Cezar şi apoi împărat fostul cioban, fidel credinţelor lui strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctului poporului său, îşi întoarce legiunile împotriva Italiei, cu hotărârea – afirma Lactanţiu de a şterge până şi amintirea Romei.’’
În anul 310, Galerius se va îmbolnăvi foarte grav. Învederatul lui duşman, creştinul Lactantius, care în lucrarea “Despre morţile persecutorilor” ţine să demonstreze că toţi cei care i-au prigonit pe creştini şi religia lor, au avut parte de o moarte cumplită dar binemeritată, ne prezintă cu lux de amânunte boala şi suferinţele lui Galerius, cauzate, se pare, de un cancer al colonului: “ Îi apăru în partea de jos a organelor genitale un abces malign şi se extinse tot mai mult. Medicii taie, îngrijesc ulceraţia, însă rana deja cicatrizată iarăşi se deschide şi, rupându-se un vas sanguin, începe să şiroiască sânge, aducându-l până în pragul morţii (…) Devine livid la faţă, puterile îl paradesc şi abia atunci poate fi stăvilit şuvoiul de sânge. Plaga începe să nu mai răspundă la efectul medicamentelor; cancerul invadează locul din aproape în aproape şi cu cât este retezat mai adânc de jur împrejur, cu atât se ateste, cu cât este supus la tratament, pe atât se agravează. (…) Înăuntru încep să apăra viermi. Duhoarea se răspândeşte nu doar prin palat, ci invadează întregul oraş. Nu-i de mirare, când căile de ieşire ale excrementelor şi ale urinei s-au împletit unele cu altele. Este devorat de paraziţi şi trupul său se desface de putreziciune, în toiul unor dureri insuportabile. (…) Datorita răspândirii morbului, părţi din trup îşi pierduseră forma. Partea de sus, până la ulceraţie, se uscase şi de slăbiciune pielea vineţie a nenorocitului se adâncise mult între oase; partea de jos căpătând proporţii hidoase, se umflase peste măsura nemailăsând picioarelor vreun contur firesc. Iar acestea durară fără întrerupere până când, în sfârşit, domolit de suferinţa, împăratul a fost nevoit să-l mărturisească pe Dumnezeu.”
Galerius va încerca să-şi sărbătoreasca cei douăzeci de ani de domnie, în anul 311, plănuind, mai ales datorita bolii, să abdice, cu intenţia declarată de a-l ridica la rangul de Cezar pe fiul său nelegitim, Candidianus.

2
Aflat la Nicomedia, pe patul de moarte, Galerius emite la 30 aprilie 311, un edict prin care porunceşte terminarea persecuţiei împotriva creştinilor. Este primul edict dat de către un împărat roman de acceptare a creştinilor şi a religiei lor, şi de toleranţă religioasă :
„ Între celelalte [hotărâri] pe care le-am luat întotdeauna în interesul şi spre binele statului, noi hotărâserăm mai înainte să îndreptăm toate [problemele] după legile vechi şi constituţia romană şi să veghem ca până şi creştinii, care au părăsit religia strămoşilor lor, să revină la sentimente [mai] bune. Având în vedere faptul că din anumite raţiuni, aceştia au fost cuprinşi de o anumită încăpăţânare şi posedaţi de o atât de mare nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintaşilor lor – [obiceiuri] care fuseseră poate stabilite de propriii lor părinţi – ei îşi făceau pentru ei înşişi, după propria voinţă şi după bunul lor plac, legi pe care le respectau şi prin care în diferite locuri strângeau o mulţime de oameni de diferite feluri.
În sfârşit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri, mulţi au fost supuşi ameninţărilor periculoase şi mulţi au fost tulburaţi de tot felul de chinuri.
Dar, fiindcă foarte mulţi au rămas în aceeaşi stare şi am văzut că aceştia nu îşi mai arată faţă de zei cultul şi respectul cuvenit şi nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul creştinilor, ţinând seama de infinita noastră bunătate şi luând în considerare obiceiul nostru statornicit potrivit căruia noi obişnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie să acţioneze şi în cazul lor, că să poată exista din nou creştini şi să-şi ridice locaşurile lor de la Dunăre, aşa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite.
În consecinţă, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creştinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului şi a lor personal, încât statul să se menţină peste tot nevătămat şi ei să poată trăi în linişte în casele lor” (Lactantius – De mortibus persecutorum).
De acest edict se vor bucura însă doar creştinii din Orient, cei trăitori în Occident vor fi în continuare supuşi persecuţiilor împăraţilor şi administraţiei romane, până în anul 313, când Constantin şi Licinius se vor întâlni la Milano, cu ocazia casatorii celui din urma cu sora lui Constantin, şi vor semna împreuna o scrisoare prin care se garanta toleranţă religioasă în Imperiul Roman. Scrisoarea însă nu consfinţea creştinismul ca religie de stat, fapt atribuit de către istorii creştini, din exces de zel, lui Constantin cel Mare.
Tot istoricii creştini ai acelor timpuri pun emiterea edictului lui Galerius, pe seama mustrării de conştiinţa a acestuia şi a fricii de Dumnezeu înaintea morţii, şi, mai ales, a pedepsei divine la care ar urma să fie supus împăratul, fără să conştientizeze însă că acesta fusese crescut de mama sa, Romula, într-o religie care îi promitea şi asigura nemurirea şi odihna la Zamolxe.
Galerius a dat acest edict din motivele creări unei stări de stabilitate în imperiul supus atâtor războaie şi conflicte externe şi interne. Persecuţiile creştinilor ajunseseră într-un grad ameninţător de extinse, ducând la reale conflicte armate între anti-creştini şi creştini, aceştia din urma ajungând la un număr destul de mare şi devenind un real pericol. În rândul creştinilor vor ajunge însă şi persoane sus puse care îşi vor folosi poziţia pentru a-i proteja. Este mai mult ca sigur că aceştia îşi vor folosi influenţa pe lângă împărat, pentru a-l determina să emită un act de toleranţă.
Citind cu atenţie Edictul, vom constata că, în ultima fraza a lui, se concentrează adevărata dorinţa a lui Galerius: „… încât statul să se menţină peste tot nevătămat…”, acel om care conform lui Lactantius se numea pe el „împărat dac” : “ Odinioară, când primise titlul de împărat, el <Galerius > a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura imperiului roman cu aceea de imperiu dacic”.
Care au fost însă motivele pentru care Galerius nu a reuşit să facă pace cu propriul lui popor din Dacia, probabil că instabilitatea politică şi mai ales veleităţile conducătorilor acelor timpuri şi dorinţa de a conduce. Să nu uitam că însuşi Galerius va fi în conflict cu familia sa : fiica Maximilla, nepotul Maximinus Daia şi chiar cu socrul sau Diocleţian.
La puţin timp după emiterea Edictului, la 5 mai 311, Galerius va muri şi va fi îngropat într-un mausoleu aflat la Gamzigrad – Felix Romuliana, alături de mausoleul mamei sale.

*
Din păcate, despre luptele duse de către Galerius cu carpii, nu avem prea multe informaţii, cronicarii timpului considerând că acestea erau de o mai mică importanţă. Sau, se poate ca aceste informaţii să fi fost scrise în cărţi şi documente dar care ulterior s-au pierdut sau au fost distruse. Părerea mea personală este că aceste informaţii despre daci şi carpi există, chiar dacă ele au fost făcute pierdute, în biblioteci şi colecţii la care nu avem în prezent acces, din interese obscure şi meschine.
Astfel că nu putem să cunoaştem numele conducătorilor carpi, care a fost relaţia lui Galerius cu aceştia, chiar în ideea veşnicelor lor invazii în Imperiul Roman, şi mai ales, nu avem nicio relatare despre modul de viaţă care exista în Dacia liberă, despre oamenii simpli şi conducătorii lor. Suntem obligaţi să deducem, să interpretam fapte şi evenimente, fapt care duce, din păcate, la manipularea istoriei, la elaborarea unor teorii şi teze aberante lipsite de suport documentar sau arheologic, aceste teze fiind în general create pentru a elimina firul continuităţii dacice, nu daco-romanice, şi de a inventa un popor romanic pur care ar fi venit de undeva şi s-ar fi aşezat în Dacia părăsită de băştinaşii ei, atâţia câţi au mai rămas după ce au fost decimaţi de romani, şi ar fi format poporul român – din păcate, aberant.

Complexul istoric de la Felix Romuliana

După victoria sa asupra persanilor, din anul 297- 298, Galerius avea să înceapă construirea unui fortificaţii cetate în ţinutul unde se născuse, Gamzigrad, aşezare pe Valea Timocului Negru, la sud de Dunăre, la câţiva kilometri de actuala localitate Zaječar, din Serbia.
Proprietatea imperială va fi numita Felix Romuliana în memoria mamei sale, Romula.

Localizarea aşezării Gamzigrad – Felix Romulanum, lângă oraşul Zaječar, Serbia

Pe o suprafaţă de cca. 45.000 metri pătraţi vor fi ridicate un complex de palate şi temple, ziduri şi turnuri de apărare între anii 299 şi 311.
Fortificaţia iniţială de formă poligonală avea dimensiunile 198 x 180 x 213 x 180 m, având un zid de incintă în grosime de 1,80 m. Zidurile sunt străjuite de 16 turnuri rectangulare (pe curtine) şi octogonale (la porţi) cu dimensiunea de 11,85 m. Porţile de acces sunt situate la vest şi la est.
În anul 305 acest sistem de fortificaţie va fi parţial demolat, reconstruindu-se unul mai mare, având dimensiunile 221 x 195 x 234 x 195 m, cu un zid de incintă de 3,60 m grosime. Turnurile de apărare, în număr de 20, construite în exteriorul zidului au diametrul exterior de 22.80 m iar cel interior de 15,20 m.

3

Ruinele palatului lui Galerius

Ruinele palatului lui Galerius

Gamzigrad - machetă

Gamzigrad – machetă

Porţi şi ziduri de apărare ale aşezării

Porţi şi ziduri de apărare ale aşezării

Săpăturile arheologice au identificat existenţa a două temple, două palate şi o clădire de ceremonii cu un coridor larg pe ai cărui pereţi erau realizate mozaicuri extrem de fine reprezentându-i pe Dionisos şi Medusa. Toate spaţiile interioare aveau pavaj de mozaic (s-au păstrat 1700 mp de mozaic).

Pardoseală mozaicată la un înalt grad de fineţe

Pardoseală mozaicată la un înalt grad de fineţe

Clădirea centrală avea pilaştri spectaculoşi care îi reprezintă pe împăraţii romani ai acelor vremuri, Dioclețian, Maximian, Galerius, Licinius, Maximinus şi Constantin, pereţii fiind decoraţi cu portrete ale împăraţilor Romani realizate din porfir egiptean. În urma supaturilor efectuate s-au descoperit monede romane şi bijuterii preţioase din aur.
Palatul propriu zis cuprinde şi unul dintre temple, mai mic ca şi dimensiuni, având un podium de 10,50 x 16,50 m, destinat practicilor religioase ale Romulei.
Despre mama lui Galerius, Lactantius spune că “ era adoratoare a zeilor munţilor şi <o > femeie foarte superstiţioasa”. Este mai mult decât sigur că Romula se închina lui Zamolxe şi că femeia era iniţiată în cultul lui Bendis care era o zeiţă din mitologia dacică, adorată ca zeiţă a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopţii şi poate şi ca zeiţă magiciană.
Al doilea templu, mai mare, cu o suprafaţă de 30,60 x 23.70 m, este amplasat în partea de sud a fortificaţiei. În general, istoricii consideră că acest templu era dedicat lui Jupiter, ţinându-se cont de faptul că Diocleţian încercase să-i readucă pe romani la vechea credinţă. Dar este mai mult ca sigur că în acest loc retras, situat într-o zona izolată, templul ridicat de Galerius să-i fie dedicat lui Zamolxe.

Coloane ale templului

Coloane ale templului

Mausoleele de pe dealul Măgura

Mausoleele de pe dealul Măgura

La circa 1 km de castelul – fortăreaţa, pe un deal numit Măgura de localnicii romani, se află ruinele a două mausolee în care au fost îngropaţi Galerius şi Romula.
Mausoleul lui Galerius, mai bine păstrat, are o fundaţie circulară cu diametrul exterior de 11,30 m şi interior de 4,56 m, cu o nişă a sarcofagului de 3,18 x 2,26 m. Elevaţia mausoleului era dodecagonală în partea inferioară, iar în partea superioară, circulara susţinuta pe coloane.
Din mausoleul Romulei, mai mic, s-a păstrat doar centrul podiumului, realizat din blocuri de piatră de formă pătrata, cu latura de 9,55 m. În podium a fost săpată o nişă cu dimensiunile de 1,80 x 0,96 m , în care a fost depus corpul Romulei.

În imediata apropiere a mausoleelor au fost ridicaţi doi tumului înconjuraţi cu inele de piatră unde s-au descoperit urme de incinerare. Din păcate, arheologii nu au găsit rămăşitele împăratului şi ale mamei sale, mausoleele fiind vandalizate în secolele V sau VI.

În prezent, complexul este inclus pe lista monumentelor Unesco ca fiind unul dintre cele mai importante situri arheologice ale perioadei romane târzii din sud-estul Europei.

După victorioasa campanie din Persia din anii 397 – 398, Galerius îşi va alege ca reşedinţă Thessalonicul, oraş situat pe o linie centrală a Peninsulei Balcanice, cu acces direct spre Asia Mică şi ţinuturile sud şi nord dunărene.
Aici, în anul 299, va începe amenajarea unui complex imperial. Ansamblul arhitectonic cuprindea un palat de reşedinţă, un templu circular (rotonda), un hipodrom şi un arc triumfal.

Întregul complex, care se întindea pe o suprafaţă de circa 150.000 mp, ajungând până la malul mării, era protejat de un zid de apărare. În prezent, mare parte a complexului este inaccesibilă din cauza ridicării ulterioare a unor construcţii, suprapuse peste construcţiile iniţiale.
Palatul cuprindea o serie de edificii cu destinaţii multiple, palatul propriu zis al împăratului fiind realizat pe două nivele, aule destinate audienţelor, sala de recepţie de formă octogonală. Din palat se putea intra direct pe hipodrom, care avea o suprafaţă de 30.000 mp şi o tribună cu dimensiunile de 24,30 x 13,45 m.

La nord de palat s-a construit un arc triumfal, în formă de tetrapylon, transformat ulterior prin adăugare de piloni, în octopylon. Perpendicular pe arc a fost construită o colonadă lungă de tip oriental, de 90 m, care făcea legătura cu templul circular (rotonda).

Pe arc sunt reprezentate la loc de cinste, în două medalioane, figura lui Galerius, tuns scurt şi fără barba, şi a soţiei lui, Valeria.

11

Arcul de triumf destinat celebrării victoriei asupra perşilor, a fost decorat cu basoreliefuri care prezentau scene din luptele duse de către Galerius împotriva acestora.

Detalii de pe arcul de triumf de la Tesalonic

Remarcabile sunt însă scenele în care ne sunt prezentate existenţa trupelor auxiliare alcătuite din daci şi utilizate de către Galerius în timpul campaniei din Persia.
Într-una din frize este prezentat Galerius în fruntea unui grup de călăreţi având ca steag stindardul draco dacic, purtând o luptă pe malurile unui râu. Îtr-o altă friză care prezintă momentul discursului împăratului către armată, se remarcă foarte bine alături de el garda dacică şi steagul dacic.
Templul, numit Rotonda, este o construcţie cilindrică masivă, cu diametrul de 24,5 m, acoperită de o cupolă aplatizată din cărămidă, prevăzută la partea superioară cu o deschizătură circulară, la fel ca Pantheonul din Roma. Zidurile de rezistenţă ale structurii, care depăşesc 6 m grosime, lasă vederii opt deschideri rectangulare, dintre care una serveşte ca intrare. Domul central, uriaş, se ridică la o înălţime de 30 de metri.

Destinaţia iniţială a Rotondei era de mausoleu, urmând a adăposti rămăşitele împăratului. Pe unele monede descoperite la Thessalonic apare figura împăratului iar pe revers reprezentarea schematică a rotondei cu legenda Mem(oriae) Divi Maximiani.
După moartea lui Galerius – înmormântat la Gamzigrad (Felix Romuliana) în 311, construcţia a rămas goală până în secolul al IV-lea, când a fost transformată în Biserică Creştină, în anul 390, ca o ironie a sorţii, ţinând cont că în timpul vieţii sale, Galerius, a fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor.
Biserica a fost ulterior decorată cu mozaicuri de o înaltă valoare artistică în partea superioară a interiorului, din care doar o mică parte s-au păstrat nealterate. 1200 de ani mai târziu, în 1590, clădirea şi-a schimbat destinaţia în moschee, structurii originale adăugându-i-se un minaret.
După anul 1912, când oraşul a fost cucerit de greci, clădirea a redevenit biserică creştină, fără însă ca minaretul aflat în apropiere să fie demolat.
În prezent, Biserica Rotunda, închinata Sfântului Mucenic Gheorghe, cunoscută sub numele de Agios Giorgos, este una dintre cele mai vechi biserici din Grecia, fiind supusă unor lucrări de restaurare în urma cutremurului din 1978.

Retragerea romană din Dacia | Maximinus Daia, Licinius si Constantin cel Mare >