Imperiul Asăneștilor în timpul lui Ioniță Caloianul (1197 – 1207)

Războiul fraţilor Petru si Ioan Asan (1185 – 1197) | Imperiul Asăneştilor sub Borilă Asan ( 1207 – 1218) >

Ioniță Caloianul s-a născut în jurul anilor 1168 – 1169, fiind fratele mai mic a lui Petru și Ioan Asan. Isprăvile și realizarile lui îi vor aduce multe supranume din partea semenilor săi, dar și a dușmanilor lui. Cronicarii ni-l prezintă sub numele de Caloianul, de la grecescul „Koloioannes” , respectiv cel Frumos, dar numindu-l și „Rōmaioktonos „,respectiv, Omorâtorul de Romei. Acest supranume al lui va duce la afirmații grave și inconștiente din partea unor istorici și wikipediști, care în necunoștiința lor atingător de istorie, vor traduce acestă poreclă ca „omorâtorul de români” ( romankiller , in engleza ) dupa opinia lor. Vreau să reamintesc că la acea vreme nu exista termenul de român, noi „românii” eram menționați în documente ca și daci, carpi, carpodaci, costoboci, ausoni, valahi sau vlahi. Termenul de Romania era dat de grecii bizantini unui vast teritoriu al Balcanilor, populat de mari comunități vorbitoare de limbă latină, respectiv de vlahi, și celelalte ramuri ale lor, aromâni, megleno-români, istro-români şi macedo-români. Popoarele occidentale, în special italienii numeau prin termenul de Romania, Imperiul Bizantin, iar pe locuitorii acestuia, romei. Porecla lui Ioniță de „omorâtor de romei” specifică clar împotriva cui își purta el războaiele de independență teritorială și afirmare a identității de vlah. Și în prezent aceste deformari ale istoriei sunt practicate de către istoricii bulgari, care îl prezintă pe Ioniță ca și Kaloyan al Bulgariei, tratându-l atât pe el cât și pe frații săi cu respect demn de marii împărați ai lumii, dar neținând cont de faptul că istoricul bizantin Choniates, delimitează clar existența a doua popoare implicate în rascoală: vlahii și bulgarii, identificându-i pe asănești în mod clar ca și vlahi, vorbitori de limbă părintească latină. Aceasta origine latină a lui Ioniță va fi pomenită și în scrisorile schimbate între el si Papa de la Roma.
Alți mari suporteri și mistificatori ai personalității lui Ioniță și a evenimentelor generate de către el vor fi grecii bizantini care îl vor denumi în secret : „ Skyloioannes „, respectiv „ Cainele Ioan”. Cronicarii bizantini se vor întrece în încercarea de a construi o imagine nefavorabilă lui Ioniță, accentuând brutalitatea și cruzimea țarului vlaho-bulgar. Domnia lui Ioniță a concis însă cu o perioada de mare creștere și ascensiune politică a Imperiului vlaho – bulgar, care și-a extins atât frontierele, cât și puterea și influența în Balcani în defavoarea Imperiului Bizantin.
Prima mențiune despre Ioniță o avem în anul 1188, când este trimis ca și ostatec, de către frații lui, Petru și Ioan Asan, la curtea imperială bizantină. În anul 1189 reușește să evadeze și să se întoarcă la semenii săi. Cronicarul Nicetas Choniates Akominatos menționează că Ioniță s-a refugiat pentru o vreme la nord de Dunare, unde devine „domn peste niste vlahi din neamul lui”. Tradiția populară și cercetatorii fac afirmatia că Ioniță Caloianul ar fi înființat orașul Craiova, care îi poartă de altfel și numele, Craiova = Crai Ioviță. La rândul lor etnografii susțin că dansul popular „Călușul” și „ Caloianul” și-ar avea originile din acea perioadă.
În urma asasinării fraților săi (1196,1197), Ioniță reușește îndepărtarea grupării pro-bizantine condusă de către boierul Ivanko, care pentru meritul asasinării fraților Asan va primi din partea împaratului bizantin, functia de guvernator de Philippopolis (zona Plovdivului actual, în Bulgaria).
Caloian va continua politica de nesupunere față de imperiul bizantin, inițiată de frații săi căutând să-și atragă de partea lui aliați. Unul dintre aceștia va fi chiar boierul Ivanko, care urmărea și el obținerea autonomiei sudului Bulgariei, față de bizantini. Lor li se va alătura un alt personaj fascinant al istoriei balcanice, Dobromir Hriz supranumit „Chrysos” < Cel cu aura>.
Chysos este pomenit de către cronicarul Nicetas Choniates ca fiind stăpânul fortăreței Prosek din Macedonia de est. Originea lui este clar specificată de către cronicar care afirmă ca acesta „era prin naștere vlah”. In timpul răscoalei fraților Asan acesta va fi obligat de către împăratul Isaac Anghelos să participe ca aliat în luptă, împotriva acestora. Fiind vlah și obligat și el să suporte dominația bizantină, Chrysos va înclina balanța către Asănești, drept pentru care va fi arestat și întemnițat. Depunând ulterior, însă jurământ de credință față de Isaac Angelos, va fi eliberat și se va întoarce ca și guvernator al regiunii Strumița și a fortăreței Prosek.
Alianța celor trei conducători balcanici din anul 1197, îl va pune pe gânduri însă pe împăratul Alexios al III-lea. Acesta va ordona șambelanului eunuc, George Oinaiontes, adunarea unei mari armate la Kypsella, în vederea declanșarii unei riposte împotriva acestora. Pentru a-și mări forțele va solicita ajutorul satrapului turc al Ankarei, care îi va trimite o oaste bine pregătita și înarmată. Ioniță Caloianul va rezista atacului bizantino-turc, dar nu și Ivanko, care va fi nevoit să se supună bizantinilor.
Cu o altă situatie se va confrunta însă Hriz.
Armata trimisă contra lui va intra în ținutul Strumiței, devastând și arzând localitățile, după care vor trece la asediul cetatii Prosek. Cetatea puternic fortificată și dotată cu cu mașini de război, de tipul catapultelor aruncătoare de bolovani, fiind situată într-un ținut mlăștinos, nu va putea fi cucerită de bizantini. Cronicarul Choniates atribuie ironic această victorie a lui Hriz, inginerului care i-a construit catapultele, și care servise în armata bizantină până atunci și plecase nemulțumit de plata salariului acordat.
În urma marilor pierderi umane suferite atât de bizantini cât și de turci, împăratul Alexios al III-lea va abandona ideea cuceriri cetății, solicitând o pace jenantă. Pentru a și-l atrage de partea lui pe Dobromir Hriz, împăratul îi va ceda ținutul Strumița și cetatea Prosek (care defapt îi apartineau lui Hriz !), iar pentru a-i conferi calitatea de vasal îi va oferi de soție pe fiica generalului bizantin, Manuel Kamytzes, vărul lui. Interesant este faptul, că atât Dobromir cât și fiica generalului, la acea dată erau căsătoriți, dar din voința împăratului vor divorța, fiecare de partenerul lui, și se vor căsători în anul 1198. O altă defecțiune provocată de împarat era însă situația generalului Kamytzes. Acesta fusese luat prizonier de către Ivanko și cedat, în semn de alianță credibilă, lui Ioniță Caloianul. Kamytzes v-a solicita împăratului răscumpărarea lui de la țarul vlaho – bulgar, dar acesta va refuza. Dobromir Hriz fiind ginerele generalului, va apela la Ioniță și va obține libertatea acestuia, asigurându-i azil în fortăreața Prosek.
Manuel Kamytzes, în calitate de văr al împăratului se va simți lezat de atitudinea acestuia și va solicita din nou, către acesta plata răscumpărării. Ignorarea lui de către împărat va duce la o revoltă a acestuia, aliat cu Hriz. Cei doi vor provoca mari revolte în zonă, pătrunzând cu forță militară în thema Hellas, în Tessalia și în thema Morea, în Peloponez.
Pentru a-l câștiga de partea lui, și-i a rupe alianța cu Kamytzes, împăratul Alexios al III-lea, îi va propune lui Dobromir Hriz o nouă alianță, văzând în vărul său un real pericol privind stabilitatea imperiului. Fire oportunistă, Dobromir va accepta, întrevănzând posibilitatea unei succesiuni la tronul imperial. Alexios al III-lea îi va oferi, de data aceasta, mâna fiicei lui Theodora, care mai fusese căsătorită tot din rațiuni politice cu Ivanko și cu ducele Leopold al VI-lea al Austriei (1194 – 1230). Căsătoria se va finaliza în anul 1200, Hriz divortând de cea de-a doua nevastă, fiica generalului Kamytzes. Alianța lui cu împăratul bizantin va duce, din păcate, la înfrângerea generalului.

Târnovo, capitala lui Ioniță Caloianul

Profitând de aceste intrigi de culise, și schimbări de situație care țineau ocupată atenția bizantinilor, Ioniță Caloianul, avea să-și extindă imperiul cucerind Konstanteia (Simeonovgrad) în Tracia, la granița imperiului bizantin, și Varna, înglobând și teritoriul Dobrogei în anul 1201. Niketas Choniates în lucrarea sa „Istoria” menționează, vădit dușmanos față de vlahi, că în semn de razbunare față de uciderea fraților săi, Ioniță a poruncit ca prizonierii greci, luați la cucerirea Varnei să fie îngropați de vii, caracterizându-l pe acesta, ca un țar energic, și, de o cruzime monstruoasă, care îi confirma supranumele de „Ucigaș de romei”. Speriat de riposta Caloianului, Alexios al III-lea Angelos va încheia o pace grea pentru imperiul bizantin în acele momente. Imperiu care era grav amenințat de pretențiile teritoriale ale lui Henric VI de Hohenstaufen, împăratul Germaniei și regele Siciliei, încă din anul 1197, privind pământurile situate între Dyrrachion și Thessalonic. La această pretenție teritorială se mai adăugau și șantajul exercitat de către dogele Republicii Veneția, Enrico Dandolo, și Lotario Conti, conte de Segni, cunoscut mai bine sub numele de Papa Inocentiu al III – lea, care îl amenințau pe Alexios cu detronarea lui și repunerea în drepturi a fratelui său Isaac al II-lea.
Urmare a trecerii lui Dobromir Hriz de partea bizantinilor și a aspirațiilor lui imperiale, Ioniță Asan, trecându-l în tabara trădătorilor, pornește o campanie de cucerire a Macedoniei, în anul 1202. Ioniță reușește să-l înfrangă pe acesta, și să-și treacă în posesie și fortăreața Prosek. Documentele vremii nu pomenesc de soarta lui Hriz, probabil acesta a fost ucis în luptele purtate, sau a fost luat prizonier și posibil executat. Cert este faptul că anul 1202, este ultimul an ca mențiune în documente, privind persoana și existența lui.
În conjuctura nou creată, în Balcani, prin schimbarea de forțe, și a conflictului existent dintre Ioniță Asan și bizantini, noul înscăunat ca papă, Inocentiu al III-lea (1198 – 1216) întrevede impunerea autorității bisericii romano-catolice în detrimentul celei ortodoxe, și creerea unui avanpost catolic, în imediata apropiere a Imperiului Bizantin. Astfel că în anul 1199, îi adresează o scrisoare lui Ioniță, propunându-i acestuia să treacă la religia catolică. În scrisoare, papa invocă strămoșii comuni ai italienilor și a vlahilor, afirmând că victoriile “nobilului Ioniță” au fost posibile doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Este cea mai pertinentă dovadă scrisă, existentă, ca atât papa de la Roma, cât și cronicarii timpului, știau despre geneza originii poporului vlah, cât și a limbii de tip latin, pe care o vorbeau acestia.
Ioniță presat de evenimente îi răspunde Papei abia în anul 1202, mulțumindu-i pentru oferta făcută și acceptând o alianță politică cu acesta, fără a pune însă în discuție trecerea la catolicism. Ioniță va cere în schimbul unei posibile convertiri, trimiterea de către Statul Papal a coroanei imperiale și a sceptrului care aparținuseră țarilor bulgari, Simeon I, Petru I și Samuil, precum și recunoașterea ca Împărat. Este cauza și motivul pentru care Ioniță, se numește pe el, Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum si nu invers” Blachorum et Bulgarorum” termeni care reflectau adevărata realitate de fapt, a statului vlaho-bulgar din punct de vedere al conducerii acestuia și a majorității populaționale.
Până la primirea răspunsului Papei, Ioniță se vede nevoit, însă să facă față unor noi agresiuni militare, dar de data aceasta, nu din partea bizantinilor, ci a vecinilor de la vest, maghiarii.
La sfârșitul anului 1202, regele Imre (1196 – 1204) al Ungariei, invadează Serbia și statul vlaho-bulgar, cucerind regiunile Belgrad, Braničevo si Niš, si, oferindu-le protejatului său Vukan Nemanjić. Ioniță Caloianul va răspunde acestui atac în primăvara anului 1203, înfrângânu-i pe maghiari și aducându-l la putere în Serbia pe aliatul său, Stefan Nemanjić, fratele lui Vukan. Starea de conflict dintre maghiari și Ioniță rămâne însă deschisă.
Împăratul bizantin Alexios al III-lea Angelos, având la cunoștiință legăturile lui Ioniță cu Papa Inocentiu, va realiza pericolul în care se afla viitorul imperiului și a bisericii ortodoxe prin creerea unui avanpost romano-catolic prin statul vlaho-bulgar chiar la porțile Constantinopolelui. La aceste temeri ale împăratului bizantin se adăugau și știrile privind acțiunile lui Alexios al IV-lea Angelos (1203-1204) , fiul fratelui său Isaac, care căuta ajutor militar în Europa vestică pentru a-l detrona.
În fața acestor amenințări, Alexios al III-lea îi va propune lui Ioniță recunoasterea titului de Împărat al Vlahilor și Bulgarilor, în schimbul obținerii unei alianțe militare de ajutor reciproc.
Toate strădaniile împăratului erau însă prea tardive. Alexios al IV susținut de comandanții cruciadei a IV-a: marchizul Bonifaciu de Montferat, conții Balduin de Flandra, Ludovic de Blois, Hugues de Saint-Pol și dogele venețian Enrico Dandolo au pornit în cursul lunii iunie 1203, o campanie militară de cucerire și ocupare a Constatinopolelui. Alexios al III-lea va fugi la Adrianopole, lăsându-și familia și poporul la voia sorții. El va fi capturat câțiva ani mai târziu de către împăratul de la Niceea, Theodor I Lascaris, care va porunci să fie tuns călugăr, și să fie ținut până la moarte într-o mănăstire din Asia Mică.
Nici Alexios al IV și tatăl său Isaac al II – lea Angelos, nu au avut o soartă mai bună. Înscăunați de către latini ca împărati, aceștia nu vor avea să-și țină promisiunile față de cruciați, invitându-i pe aceștia chiar să părăsească Contantinopolul. În fața unui asemenea afront, cruciații vor ataca pentru a doua oară orașul cucerindu-l și alungându-i pe tată și fiul nerecunoscători (13 aprilie 1204). Împărat al Constantinopolelui va fi ales la 16 mai 1204, contele Baudouin (Balduin) de Flandra.
Cert este faptul că Ioniță Caloianul nu a intervenit în aceste lupte, nealăturându-se nici uneia dintre părti, urmându-și propria cale.
Astfel că la 8 noiembrie 1204, va fi incoronat ca Rege cu titlul de „Rex Bulgarorum et Blachorum” de către trimisul Papei, nunţiul papal, Leon, Cardinal de Santa Croce, care îi va înmâna însemnelor regești, coroana, sceptrul și bula de recunoaștere a papalității. Cu această ocazie arhiepiscopului Vasile de Târnovo va fi numit ca arhiepiscop primat al bulgarilor și vlahilor. Ioniță va multumi cardinalului Leon, asigurându-l că atât el cât și întreaga lui curte se vor supune bisericii romano-catolice. Acesta mulțumit de promisiunea făcută se va întoarce la Roma, luând cu el și doi copii, pentru a-i învăța limba latină, unul dintre ei fiind chiar fiul Caloianului.
Nemulțumit însă de ignorarea cerinței lui, de a fi încoronat ca și împărat, Ioniță îi va trimite o scrisoare papei, prin care îi mulțumește pentru încoronarea „imperiala” (!) (nu regală cum fusese înfăptuită în fapt de papalitate), făcându-se că nu a înteles, foarte bine rangul la care îl ridicase papalitatea (?!).
La solicitarea papei Inocentiu al III-lea, Ioniță își va oferi calitatea de aliat împăratului latin al Bizanțului, în schimbul recunoasterii lui ca împărat al vlahilor și bulgarilor. Scrisoarea lui „de prietenie” adresată latinilor nu va fi luată în seamă, răspunsul acestora fiind ostil și grosolan: „ i s-a poruncit <lui Ioniță> ca în scrisorile lui către ei să vorbeasca nu ca un împărat către niște prieteni, ci ca un slujitor către stăpâni, iar de nu, să priceapă ca ei vor ridica armele împotriva lui și vor devasta cu ușurința Misia < Moesia>, pe care el o stăpânește fără a avea dreptul, în urma răzvrătirii împotriva stăpânilor săi romeii <bizantini>, și îl vor readuce în situația de mai înainte” (G.I.Brătianu – Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești)
Balduin se simte jignit la gândul că trebuie să se alieze cu un ’’Rob’’, neconsiderându-l pe Ioniţă de spiţă nobilă după criteriile lui, amenințându-l și cu ocuparea imperiului vlaho-bulgar.
Aristocrația greacă se revoltă însă împotriva dominației cruciaților și-i solicită ajutorul lui Ioniță, promițându-i în schimb acestuia supunerea lor și coroana imperială bizantină.
Împăratul Balduin, la rândul lui, va începe o campanie de supunere a cetăților grecești răsculate, culminând cu asediul Adrianopolelui, unde erau refugiați cei mai mulți mari demnitari greci.
Ioniță va veni în sprijinul acestora cu o armata foarte mare, alcătuită potrivit descrierii cavalerului Geoffroi de Villehardouin, din vlahi, bulgari și cumani, “Ioniță, rege al Bulgariei, a sosit pentru a sprijini Adrianopolul cu foarte mare armată, pentru că el aducea cu sine valahi și bulgari și peste 40.000 de cumani care nu fuseseră niciodată botezați ” (De la Conquête de Constantinople).
La 14 aprilie 1205, armata vlaho-bulgaro-cumană a reușit să atragă cavaleria grea a cruciaților într-o ambuscadă în mlaștinile de la nord de Adrianopole, provocând o grea și categorică înfrângere acestora. Împăratul Balduin a fost făcut prizonier, îar armata latina decimantă în parte. Ludovic I de Blois, lider marcant al cruciaților, candidat la tronul Niceei, avea să-și piardă viața în această bătălie. Până la sfârșitul anului, Ioniță avea să-i înfrângă pe cruciați la Serres, după care a capturat cetatea Philippolis (Plovdiv), înglobându-și în imperiu mari părți ale stăpânirii latine din Tracia și Macedonia. La exact un an de la cucerirea Constantinopolelui, puterea latinilor se clătina sub presiunea forțelor lui Ioniță Caloianul. Latinii evacuau și Asia Mica, rămânând doar în posesia orașului Pegai. În urma acestui eșec de proporții Imperiul Latin al cruciaților nu se va mai reface sau extinde pe deplin.

Balduin de Flandra, prizonier, a fost trimis de Ioniță la Târnovo, unde se pare a murit în chinuri groaznice, urmare torturilor la care a fost supus, conform descrierii cronicarului Nicetas Choniates. Cel care îi va urma la tronul imperiului latin va fi fratele lui Balduin, Henric I de Flandra (1205 – 1216). Henric I de Flandra va adopta o atitudine conciliantă față de aristocrații greci reușind să-i câstige de partea lui. Aceștia din urmă vor uita promisiunea făcută lui Ioniță, acea de a-l accepta ca împărat și vor conspira împotriva lui. Caloianul nu va rămâne surprins de duplicitatea grecilor și va efectua dese incursiuni în teritoriile grecești, provocând adevărate măceluri, cea ce îi va reconfirma cognomenul de Rōmaioktonos (“Ucigătorul de romei”), în contrapartidă față de cognomenul de Boulgaroktonos (“Ucigătorul de bulgari”) adoptat de catre împăratul Vasile al II-lea (976 – 1025) în vremea în care acesta din urmă punea capăt existenței primului țarat bulgar (1018). Este important de remarcat faptul că cronicarii timpului, se întrec care mai de care, să-l denigreze pe Ioniță, caracterizându-l ca un om crud și repede omorâtor de greci și latini. Dar tot aceștia uită crimele și ororile săvârșite de către greci împotriva cruciatilor latini, doar în anul 1182, când în cadrul unor răfuieli, bizantinii au masacrat pur și simplu un număr mare de latini, stabiliți la Constantinopol. Se spune în cronici că până și bolnavii au fost sugrumați în paturile lor de suferință, iar mai multe mii de femei și copii au fost vânduți ca sclavi musulmanilor.
La 31 ianuarie 1206, Ioniță obține o nouă victorie asupra latinilor conduși de către Henric I de Flandra, în bătălia de la Rusion, cucerind orasul Dimotika. Trupele lui vor devasta în mod periodic orașele grecești importante precum Herakleia și Corlu.
Ionita va încerca în mod repetat cucerirea cetății Adrianopole, centrul de comanda al aristocrației grecești, dar va eșua de fiecare dată, fie ca urmare a neînțelegerilor cu conducătorii cumani aliați lui, fie a ajutorului dat de Henric I, grecilor.
În anul 1207, la 4 septembrie, Caloianul va atrage în cursă pe Bonifaciu de Montferrat, regele latin al Salonicului și-l va înfrânge. Pe lângă mulți cavaleri latini de rang înalt care vor pieri în acestă luptă, va fi ucis însuși marchizul Bonifaciu de Montferrat.
Urmare acestei victorii, Ioniță hotărește asedierea Salonicului. Însă nu va putea duce la bun sfârșit acest deziderat, deoarece la 8 octombrie 1207 este asasinat de către Manaster, șeful gărzii lui personale, unul dintre comandanții cumani aliați.
„Kaloian a fost cel care a salvat de la ruină Imperiul Bizantin din Asia Mica…” (Maria Georgescu). „ O dată cu el pierea cea mai însemnată figură pe care au dat-o românii din Balcani „ ( Contantin C.Giurescu).

tombala

Războiul fraţilor Petru si Ioan Asan (1185 – 1197) | Imperiul Asăneştilor sub Borilă Asan ( 1207 – 1218) >