Invazia tătarilor în Transilvania

Transilvania între anii 997 – 1241 | Transilvania între anii 1243 – 1280 >

Înainte de a urma cursul istoriei, vom prezenta pe scurt care a fost cauza invaziei mongole în Țările Române și Ungaria. În urma morții lui Ginghis–Khan, conform testamentului acestuia, cei care vor moșteni marele imperiu mongol vor fi patru dintre fiii lui: Giuci, Giagatai, Ogodai și Tului.

Descendența lui Ghenghis Khan

Descendența lui Ghenghis Khan

Dar această împărțire avea să-l defavorizeze pe Giuci, care prin fii săi: Batu-Khan, Orda, Siban și Berke, va dobândi teritoriile de la apus, care nu aparțineau mongolilor, fiind ocupate de cumani, ruși și români.
Problema luării în stăpânire a acestui imens teritoriu a fost ridicată de către Giuci și fii săi în Adunarea Generală a principilor mongoli (Curiltai) în anul 1229.
Nerezolvarea acestei probleme va genera fricțiuni în cadrul imperiului mongol. dar în anul 1335, principii mongoli vor lua măsuri pentru echiparea unei armate de 150.000 de oameni, pusă sub comanda lui Batu-Khan, fiul cel mare al lui Giuci.
Operațiunile militare încep în primăvara anului 1236, când, rând pe rând, sunt supuși bulgarii, cumanii și alanii de pe Volga (1236-1238). Din anul 1238, atenția tătarilor se mută asupra principatelor ruse, care sunt cucerite rând pe rând, până la căderea Kievului, la 6 decembrie 1240.
Următorul obiectiv menționat în testamentul lui Ginghis-Khan era cucerirea Țărilor Române, dar aici intervine o defecțiune a istoriei.
Expansiunea regatului maghiar la est și sud de Carpați și acceptul regelui Bela al V-lea (1235–1270) privind azilul politic acordat lui Kotian și cumanilor săi, vechii dușmani ai mongolilor, vor modifica cursul istoriei. În această situație, marele khan tătar Batu hotărăște pedepsirea Ungariei și face pregătirile necesare pentru invadarea ei.

Prima coloană tătară condusă de către generalii Cadan și Buri pleacă din Podolia, intră în Moldova de nord și trec în Transilvania prin trecătoarea Cârlibaba (Pasul Tătarilor) în cursul lunii martie 1241. De la Pasul Rotunda coloana se va bifurca, o parte va trece în Maramureș, iar cealaltă va urma cursul râului Someș, spre aval.
Băștinașii, avertizați poate, de ciobanii care sălășluiau prin munți, se vor retrage din sate în cetatea Rodnei, veche fortificație militară condusă fiind de sași.
Sașii, împreună cu valahii, nu vor aștepta asedierea fortăreței, ci vor ieși în întâmpinarea tătarilor, ocupând poziții de apărare pe îngusta vale care asigura accesul spre localitatea lor. Condițiile de teren și valea îngustă mărginită de munți abrupți nu permiteau desfășurarea cavaleriei tătare. Datorită acestui fapt, primul atac al tătarilor a fost respins. Generalii Cadan și Buri recurg la tradiționala stratagemă tătară și se retrag, lăsând impresia că acceptă înfrângerea. Crezând că au obținut o victorie finală, rodnenii neglijează apărarea cetății, sărbătorind și ziua de Paști (31 martie) odată cu victoria asupra tătarilor. Pe fondul unui consum mare de vin, localnicii intră în panică în momentul declanșării celui de-al doilea atac al tătarilor. Aceștia nimicesc oastea din linia de apărare și pătrund în cetate, unde decimează și populația civilă. Cronicile afirmă că în acea zi de Paște ar fi murit de sabia tătarilor circa 4.000 de oameni. Pristaldul sașilor s-a predat și a fost obligat, împreună cu cei 600 de sași rămași în viață, să devină călăuze ale tătarilor.
Conduși de sași, tătarii vor coborî pe Someș până în dreptul actualei localități Ilva Mică, de unde, prin pasul Strâmba, vor trece în localitatea Josenii Bârgăului și de aici spre Bistrița.
Interesant este faptul că sașii nu au ales calea mai lungă spre Bistrița, prin Năsăud și pe Dealul Târgului, ci calea mai scurtă. Documentele timpului arată că bistrițenii se așteptau la invazia tătară dinspre Năsăud, având iscoade în localitatea Dumitra (Villa Demetri) care să-i anunțe despre mișcările tătarilor. Trădarea sașilor rodneni îi va aduce însă pe tătari în lateralul apărării cetății Bistrița, aceasta fiind cucerită la doar câteva zile după căderea Rodnei, la 2 aprilie 1241. Strategia greșită a sașilor rodneni va duce la decimarea a 6.041 de creștini, în ciuda opoziției disperate a celor doi comandanți ai cetății, Lentenk și Hermann. În “Codexul Mănăstirii din Luxemburg” se regăsesc mențiuni despre aceste evenimente: “În anul 1241 de la întruparea Domnului în duminica Paștilor, peste codrii Carpaților au năvălit tătarii în Rodna, un târg al ungurilor, omorând 4.000 de oameni, … în marțea aceleiași săptămâni au fost omorâți în târgul Nosa (Bistrița), 6.014 creștini, … De asemenea, în joia misericordiei au căzut în orașul nostru Hermannsdorf (Cibin) mai mult de 1.000 de oameni”
Interesant este faptul că drumul ales de către sași pentru a-i conduce pe tătari spre Bistrița i-a ferit pe localnicii din Țara Năsăudului de atacul tătarilor. Unii istorici menționează că mici grupuri de tătari ar fi ajuns la Parva, Runc sau Zagra, dar ar fi fost imediat uciși de localnici.
Coloana tătară care urcase în Maramureș și condusă de însuși Batu-Khan, avândul alături pe generalul Subotai, au devastat și jefuit voievodatele maramureșene, pătrunzând adânc în regatul maghiar până la Miskolc, de unde vor coborî spre sud și vor distruge cetatea Egerului. Impactul asupra populației maghiare a fost catastrofal, tătarii ucigând toți locuitorii cetății și însușindu-și tezaurul catedralei din Eger.
După cucerirea Bistriței, trupele tătare s-au împrăștiat în podișul Transilvaniei, deschizând un front de atac de 100 de km.
Una din coloane se va îndrepta spre Oradea, pe traseul Dej – Gherla – Cluj – Turda – Câmpia Turzii – Huedin, jefuind și distrugând aceste localități. Mare parte a populației va fi ucisă.

A doua coloană a înaintat spre nord-vest pe traseul Dej – Gherla – Zalău – Tușnad – Carei, după care au coborat spre Oradea. La fel ca și în primul caz, distrugerile și jafurile vor băga în sperieți populația locală.
Cele două coloane, ajunse în fața orașului Oradea, organizează atacul și cucerirea ei.
La acea vreme, Oradea era un oraș foarte mare, protejat de o cetate și o puternică fortăreață. Considerând-o inexpugnabilă, majoritatea nobililor maghiari și români și-au adăpostit aici familiile. Conducerea apărării orașului a fost pusă în mâinile Episcopului Benedict. Încă înainte de venirea tătarilor, Benedict, împreună cu comitele Bochi, va începe formarea unei oști în general din maghiari și români cu scopul de a se deplasa la Buda, in ajutorul regelui maghiar. Auzind însă de pierderea cetății Eger și fiind pus față în față cu armatele lui Cadan și Buri, vor organiza apărarea orașului.
Tătarii, după modelul lor preferat, le vor juca o festă ca să le abată atenția maghiarilor de la mișcările trupelor lor: vor confecționa un număr mare de manechine din paie și îmbrăcate, pe care le vor așeza călare pe caii de rezervă și le vor plasa la liziera pădurii ce limita șesul, sub grija a câțiva ostași.
Necunoscând tactica de luptă a tătarilor, Benedict și comitele Bochi vor organiza o șarjă de cavalerie asupra acestora, fără să fie sprijiniți de grosul trupelor. În urma atacului, mongolii, conform vechiului lor obicei, se vor retrage spre locul unde erau pregătite manechinele. Urmărindu-i, maghiarii și românii au rămas surprinși de apariția acestei noi forțe și s-au panicat, rupând rândurile. În această situație, mongolii atacă în forță și reușesc o victorie deplină. Benedict a scăpat cu greu în viață, reușind să se refugieze în cetate, își adună o mică trupă de oșteni și fuge în Ungaria, lăsându-l la conducere pe canonicul Rogerius.
Urmare acestei înfrângeri, tătarii au atacat orașul și-l devastează, ucigând toți oamenii întâlniți pe străzi, după care i-au dat foc. În tot acest timp, trupele cazarmate în cetate nu au intervenit în ajutorul semenilor lor. Tătarii se retrag spre șes, reorganizându-se pentru asedierea cetății.
În scurt timp, tătarii vor reveni cu șapte mașini de război (pentru aruncat bolovani) cu care vor începe asediul cetății. După câteva zile de bombardament, zidul cetății va ceda, tătarii vor năvăli în incintă și-i vor obliga pe nobili și clerici să se predea. Însă cei care s-au predat au fost scoși în câmp și tătarii i-au ucis unul câte unul.
“Au atacat apoi catedrala, în care se adăposteau femeile și fiicele nobililor și orășenilor și, neputând sparge ușile, au aruncat foc pe geamuri, producând moartea prin asfixiere a tuturor. Celelalte biserici au fost ușor deschise și, după ce au abuzat de femeile și fetele, care-și căutaseră azil la altar, le-au tăiat în bucăți. Moaștele sfinților au fost călcate în picioare, mormintele desfăcute, cădelnițele, crucile, potirele și vasele de aur prădate. Nemulțumindu-se cu atât s-au așezat la pândă printre dărâmăturile caselor și i-au ucis pe toți refugiații, care se întorceau în timpul nopții să-și caute rudele ori alimente. Iar când n-au mai avut pe cine să omoare și cadavrele celor morți au început să exhaleze miros greu de suportat, s-au retras lăsând în urma lor locul pustiu”. (Alexandru I. Goanță)
Rogerius, în lucrarea sa “Carmen Miserabile super Destructione Regni Hungariae per Tartaros” (Cântec de jale despre distrugerea Regatului Maghiar de către Tătari) povestește cum, reușind să scape cu viață în urma căderii cetății Oradiei, a plecat însoțit de câteva călăuze la adăpostul pădurilor, încercând să-și caute un adăpost. Ajungând într-un sat locuit de sași, numit Tămașda, a cerut găzduire, dar a fost refuzat. Continuându-și drumul, a ajuns la o insulă de pe cursul Crișului Negru, unde erau câteva comunități românești conduse de către un voievod. Speriat de aproprierea tătarilor și de pierderea cailor aflați pe malul râului, Rogerius va pleca mai departe cu intenția de a ajunge la Cenad. Nu va mai face acest lucru la aflarea veștii că și această localitate a fost distrusă de tătarii lui Bochetor. În urma lui, tătarii plecați dinspre Oradea vor devasta cele două așezări întâlnite mai înainte și vor ucide toată suflarea.

Locuitorii Bihorului rămași în viață după urgia tătară se vor retrage în păduri și în munți, până în adâncurile de nepătruns ale văilor. În această situație, tătarii vor conștientiza faptul că nu mai aveau hrană. Fiind vremea secerișului, tătarii au făcut public faptul că cei care vor coborî din păduri și munți și vor strânge recoltele vor fi lăsați în viață. Cum și refugiații erau în aceeași situație, încet-încet au început să coboare la gospodăriile lor. Cu această ocazie a căzut prizonier și Rogerius. Lipsa de hrană pentru oameni și animale îi vor obliga pe tătari să instituie un sistem de autogospodărire. Astfel, fiecare sat a fost pus sub comanda unui șef tătar care coordona strângerea recoltelor, evaluarea lor cantitativă și depozitarea lor în hambare. Rogerius povestește despre aceasta: “Și-au ales cnezi, adica balivi <respectiv khani mai mici – hănișori>, care să facă dreptate, să le procure cai, animale, arme, daruri și vesminte trebuincioase. Erau aproape o sută de cnezi. Aveam pace, târguri și fiecăruia I se dădea dreptatea ce I se cuvenea. Acelora li se trimiteau cele mai frumoase fete, și pentru un astfel de dar se întorceau acasă cu oi, boi sau cai. Cnezii se adunau aproape în fiecare săptămână” .
Însă șiretenia tătarilor avea alt scop. Aceștia invitau cei mai bogați și viteji localnici să le aducă daruri, însoțiți fiind de familii, sub auspiciul căutării unui mod pașnic de comuniune. Dar tătarii îi deposedau de daruri și îi ucideau; profitând de faptul că satul a rămas fără apărători, ucideau în continuare întreaga comunitate tocmai în ideea că-și vor însuși recoltele fără să le mai împartă. Povestea lui Rogerius, chiar dacă ni se pare exagerat de crudă, ne este confirmată și printr-un act de danie făcut în anul 1279 de regele maghiar Ladislau Cumanul (1272 – 1290).
Și în tot acest timp continuă campania tătarilor în Transilvania.
Coloana lui Bochetor, în urma victoriei asupra cumanilor sud-moldoveni, va intra în Transilvania, hoardele lui jefuind și omorând populația din Țara Bârsei. La 31 martie devastează Brașovul, de unde se îndreaptă spre Sibiu și Sebeș, cetăți care vor fi jefuite la 11 aprilie, iar populația ucisă. Bochetor trece în Țara Românească, unde se răfuiește cu voievozii și cnejii valahi, după care trece în Banat. Preface totul în scrum și se deplasează cu hoardele sale până la Cenad, unde va aștepta trupele aghiotantului său, Calcan.
Corpul de oaste al lui Calcan intră în Transilvania prin pasul Oituz, devastând comunitățile secuiești din actualele județe Covasna și Harghita (Terra Zek), de unde și-au continuat drumul prin Blaj spre Alba Iulia. Orașul văzut de Rogerius în primăvara anului 1242 era un coșmar plin de “oase și capetele celor uciși”, “iar zidurile bisericilor și palatelor dărâmate și risipite erau stropite cu sângele oamenilor, vărsat din belșug”. De la Alba Iulia, Calcan se îndreaptă în grabă, fără să mai insiste în devastarea așezărilor, spre Cenad ca să facă joncțiunea cu armata lui Bochetor.
După distrugerea și arderea Cenadului, armatele lui Bochetor și Calcan se vor întâlni cu coloanele conduse de către Cadan și Buri, în fața orașului Arad.
Atacul asupra Aradului a început cu o cruzime cumplită a tătarilor față de prizonierii lor. Maghiari, români, ruteni sau cumani au fost siliți să participe la asalt în primul rând. Uciși de către apărătorii cetății, împinși din spate și uciși de către tătari, prizonierii vor fi decimați în totalitate. Asediul a durat timp de o săptămână, zi și noapte, până când șanțurile de gardă ale cetății s-au umplut cu cadavre, folosite ca un pod. Tătarii au dat un ultim atac și au cucerit cetatea. “Pe locuitorii și pe apărătorii aflați în interior, i-au împărțit în trei categorii: oștasi, femei și țărani și i-au scos afară pe câmp. Pe ostași i-au dezarmat, i-au dezbrăcat de haine și alte bunuri și i-au ucis pe toți cu securile și săbiile. Dintre femei, fiecare tătar și-a ales câte două fete, ca roabe, celelalte fiind omorâte. Pe țărani i-au dus în altă parte și, după ce i-au dezbrăcat, i-au exterminat câte unul.” (Alexandru I. Goanță).
Întreaga campanie a celor patru generali tătari în Moldova, Transilvania și Țara Românească se va întinde pe o perioadă de 2 luni și jumătate, între 13 februarie și 30 aprilie 1241. Greu de spus ce armată ar fi putut echivala în rapiditate, distrugeri și omoruri făcute în așa scurt timp.
*
Batu-Khan avea să ajungă în fața Pestei la 17 martie 1241.
La aflarea dezastrului din Transilvania și a prezenței oștilor tătare la porțile capitalei regatului, regele Bela al IV-lea (1235 – 1270), împreună cu nobilii săi vor fi cuprinși de panică și vor face o greșeală catastrofală, cu repercursiuni devastatoare asupra istoriei ulterioare.
Urmare unor trădări imaginare, hanul cuman Kotian este arestat prin ordin regal și executat. Uciderea hanului va duce la o răscoală generală a cumanilor, ceea ce a mărit mai mult haosul și panica. Această greșeală, care avea să coste zeci de mii de vieți, putea fi evitată prin încredințarea conducerii armatei aliate, formată din maghiari, români, sași și cumani lui Kotian, care dusese lupte îndelungate cu tătarii, le cunoștea destul de bine strategia și mai ales, șiretlicurile. Eliminarea lui avea să fie începutul dezastrului.
La 10 aprilie 1241 armata regelui Bela al IV-lea, dispusă la poalele unui deal pe malul râului Sajo, lângă Mohi, avea să fie înconjurată de armata șiretului general tătar Subotai și decimată.

tatara
Numărul celor uciși, conform cronicilor, depășește 50.000 de oameni, maghiari sau români. Meritul înfrângerii oștilor maghiare este în totalitate al generalului tătar Subotai datorită stategiei și viziunii sale și pe care l-am mai întâlnit în anul 1223, când va conduce și înfrânge alianța cnejilor ruși. Ca să asigure trecerea tătarilor peste un pod de pe râul Sajo, apărat de arbaletierii maghiari, va ordona aducerea unor catapulte cu care va curăța efectiv malurile râului, permițând trecerea cavaleriei ușoare peste pod. Un aspect interesant de menționat este vârsta generalului: în acel an avea în jur de 70 de ani și era atât de gras încât nu-l putea susține nici un cal. De aceea Batu-Khan, care nu se putea lipsi de sfaturile sale valoroase, a ordonat să i se construiască un car special, tras de mai mulți boi. În aceste condiții prefera să-și caute un loc la înălțime ca să poată dirija mișcările trupelor și asta prin intermediul unui ingenios sistem de semnalizare cu stegulețe, care nu a dat niciodată greș în cursul lungii sale vieți, în care a cucerit 32 de națiuni și a câștigat 65 de bătălii mari, fapt consemnat în cronicile musulmane.

Regele Bela al IV-lea va scăpa cu viață din acest măcel reușind să fugă la Zagreb, unde ajunge în data de 11 martie 1242. Cadan pornește pe urmele lui, căutând să ducă la bun sfârșit rezultatul invaziei în Ungaria: uciderea regelui. Tătarii nu considerau o țară definitiv cucerită până când conducătorul acesteia nu era ucis. Regele Bela al IV-lea se va refugia în final pe insula Trogir din Marea Adriatică, de frica tătarilor .
Reacția occidentală la această înfrângere și mai ales devastarea Ungariei va fi una plină de compasiune. Împăratul german Frederic al II-lea îi comunică regelui englez, într-o scrisoare, urmările invaziei tătarilor în Ungaria: “Întreg acel nobil regat a fost depopulat, devastat și transformat într-un pustiu.”. Călugărul Hermann din Niederaltaich avea să noteze și el impactul uraganului tătar asupra Ungariei: “În acest an <1241>, după 350 de ani de existență, regatul Ungariei a fost distrus de tătari”.
După bătălia de la Mohi, Batu-Khan și Subotai și-au continuat marșul prin pustă ajungând, la începutul lunii decembrie, în fața orașului și a cetății Strigoniului. După o luptă înverșunată, finalizată cu un groaznic măcel, orașul va fi cucerit și dat pradă focului. Cetatea, puternic fortificată și condusă de către Simon de Spania, nu a putut fi cucerită.
Subotai va renunța la asediul cetății și își va deplasa hoardele la începutul anului 1242, spre sudul Ungariei, încercând să cucerească cetățile Alba Regală și Sf. Martin. În urma opoziției înverșunate a apărătorilor, ele nu au putut fi cucerite.
Un alt factor care a contribuit la salvarea acestor cetăți a fost și vestea morții marelui han Ogodai, la 11 decembrie 1241, survenită în urma unei beții cumplite. Avându-se în vedere că alegerea noului han se făcea de către adunarea generală a principilor mongoli, în prezența tuturor pretendenților, Batu-Khan hotărăște, în luna martie 1242, ridicarea asediului celor două cetăți și retragerea trupelor tătare din Ungaria și Țările Române.
Această retragere s-a făcut etapizat, primii care s-au îndreptat spre Mongolia au fost Batu-Khan și Subotai, ca să participe la întrunirea curiltaiului. Se pare că motivul real al retragerii tătare ar fi fost teama noului han Guyuk care, în situația că Batu-khan s-ar fi proclamat han al noilor cucerite, sprijinit fiind de către Subotai, ar fi putut deveni un rival de neînvins la succesiunea mongolă. În acest sens, Subodai va fi primit la curtea lui cu marii elogii și numit comandant al armatei care avea, ulterior, să invadeze. Batu-Khan va renunța la întoarcea lui în Mongolia, așezându-și hoardele la gura râului Volga și unde va înființa hanatul Hoardei de Aur.
Ceilalți generali au primit și ei poruncă de retragere, dar cu respectarea unor condiții specifice tătare: strângerea de provizii, obligarea populației să recolteze produsele câmpului în vederea asigurării necesarului de alimente, jefuirea bunurilor populației, adunarea unor cirezi mari de vite și oi și recuperarea morților tătari pentru a fi transportați și înhumați în Mongolia, conform obiceiurilor tătare.
Retragerea s-a făcut foarte încet, începând din martie 1242 și va dura până la începutul anului 1243. Rogerius, prizonier la tătari, poveșteste că retragerea se va dovedi mai pustiitoare decât invazia tătară. Scăpat din prizonierat, va fi primit de către băștinașii din Frata, localitate aflată la 25 km de Câmpia Turzii, cu pâine neagră, coaptă din faină de grâu combinată cu faină din coajă de stejar râșnită, care i s-a părut mai gustoasă decât orice prăjitură.
La 27 ianuarie 1243, Bela al IV-lea emite o diplomă prin care poruncește noului Voievod al Transilvaniei, Laurențiu, să înceapă restabilirea ordinii în provincia transilvană după retragerea coloanelor tătare.
Dimensiunile ocupației tătare în Câmpia Panonică a fost dezastruoasă pentru maghiari, putând fi caracterizată drept o catastrofă demografică. Mongolii au exterminat mai mult de 50 % din populația existentă. “Câmpia Ungară, care i-a avut ca oaspeți timp de un an, a devenit o pustietate. Cercetările arheologice, temeinice au arătat că pe teritoriul de la Oroshaza (la est de Szeged) în 43 de așezări vechi, 31 nu s-au refăcut. Pe teritoriul Cegledului fuseseră opt sate, a căror amintire, în 1368, era păstrată doar de ruinele bisericilor. .. Năpasta poate fi comparată cu aceea care a atins Apusul peste o sută de ani, – acea “moarte neagră (ciuma)”, – de asemenea și consecințele au fost cel puțin tot atât de importante.” (Pal Engel – Regatul Sfântului Ștefan, Istoria Ungariei Medievale)

“Consecința politică imediată <a invaziei tătare> a fost desființarea stăpânirii cumane din Moldova și Țara Românească, înlăturarea dominației maghiare asupra Transilvaniei și trecerea celor dintâi sub suzeranitatea Hoardei de Aur, pentru un timp de un veac întreg, de la 1242 la 1342”. (Alexandru I. Gonța)

Transilvania între anii 997 – 1241 | Transilvania între anii 1243 – 1280 >