ISTORIA DOBROGEI (din secolul al IV şi până în anul 1400)

Iuga Vodă (1399-1400) | Vlahii balcanici (11 – 1066) >

Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră a fost scena treceriii a aproape tuturor popoarelor migratoare cunoscute de istoria europeană. Autohtonii daco-geţi s-au apărat uneori bizuindu-se pe forţele lor, alte ori, aşa cum s-a întâmplat în 594 când generalul Priscus primea ajutorul orăşenilor din Durostorum împotriva slavilor, se alăturau puterii militare a Bizanţului. Când Constantinopolul făcea abuzuri centralizatoare şi fiscale ei ofereau ajutor adversarilor acestora. În momentele de slăbiciune ale bizantinilor, rezistenţa era organizată în exclusivitate de obştile săteşti.
În sec. IV Constantin cel Mare a creat episcopate la Tomis, Odessos (Varna), Durostorum, Appiaria, Abrittus (Razgrad), Sexanta-Prisca (Russe), Novae (Şiştov), Nicopolis, Oescus (Isker), Ratiaria (Arciar), Viminacium (Kostolac), Singidunum (Belgrad) pentru populaţia existentă în aceste zone.
Primele menţiuni despre Dobrogea le avem prin prisma personalităţilor de înalt rang bisericesc care s-au născut aici. Ne referim la călugărul Gherman, născut în jurul anului 350, cel care va fi mentorul şi dascălul lui Ioan Cassian. Acesta din urmă se naşte într-o aşezare situată undeva pe Valea Casimcei, în jurul anului 360. Hirotonisit preot de către papa Leon, va fi trimis de către acesta cu misiunea de creştinare a popoarele galice. Moare în jurul anului 430, fiind ulterior declarat “sfânt” de către Biserica Ortodoxă şi “fericit” de către Biserica Catolică.
După moartea împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman se împarte în două, între cei doi fii ai împăratului. Flavius Honorius devine împărat (395-423) al provinciilor din Occident, cu capitala la Ravenna, iar Flavius Arcadius (395-408) al provinciilor din Orient, cu capitala la Constantinopole. Dobrogea şi provinciile sud-dunărene sunt incluse în graniţele Imperiului Roman de Răsărit.
În secolul al V-lea al erei noastre, în Dobrogea se vor naşte o serie de personalităţi care îşi vor aduce o contribuţie importantă şi, uneori determinantă asupra istoriei lumii.
Generalul Flavius Aetius ( cca. 390 – 454) s-a născut la Durostorum (Silistra) fiind considerat de către cronicarul Iordanes, ca descedent a unei tulpini “daco-romane”. Intrat de tânar în slujba imparatului, va fi utilizat de acesta ca garanţie împotriva năvălirii hunilor în imperiul roman. Aetius va fi pe rând ostatic la Alaric, regele vizigoţilor şi la Rugila ,regele hunilor. Acest lucru îi va permite să-l cunoască pe Atilla, cel care îi va fi prieten şi apoi duşman înverşunat. În anul 451, la 20 iunie, o coaliţie sub comanda generalului Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I, învinge în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice (Chalons – Franţa) armata regelui hun Attilla, marcând sfârşitul dominaţiei hunilor în Europa de vest. Aetius va fi asasinat în anul 454 din ordinul împăratului Valentinian al III-lea, murind în mod ciudat, în acelaşi an cu marele lui rival şi prieten, Atilla. După asasinarea sa, cronicarii îl vor numi “ ultimul roman”, bătălia de la Campiile Catalaunice fiind de fapt ultima mare bătălie câştigată de imperiul roman de apus.
În jurul anul 470 se naşte în Dobrogea viitorul preot Dionisie Exiguul (sau “cel smerit”). Dionisie este cel care a fixat “cronologia erei creștine”, Iuând pentru prima oară ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, Nașterea Mântuitorului, “începutul nădejdii noastre” (fixând anul 0 la 754 sau 753 de la Întemeierea Romei). Cronologia sa a fost adoptată încă din sec. VII în Italia, din sec. VIII în Anglia, în cel următor în Franța, apoi, cu timpul, în toate țările lumii. Dionisie moare în jurul anului 545.
În acest secol, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea filozoful stră-român Aethicus Histricus, autor al lucrării Cosmografia. Filozoful, născut la Histria în Dobrogea, utiliza în textele sale un alfabet misterios, alcătuit din 23 de caractere.
Tot în acest secol, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Dobrogea “cel mai învăţat călugăr scit”, Ioan Maxenţiu. Fericitul călugăr Ioan Maxenţiu a scris opt cărţi “libelli”, care tratează diferite probleme hristologice şi antropologice şi combate cu tărie nestorianismul şi monofizismul lui Eutihie. Iată câteva titluri din scrierile sale: Libellus fidel, Capitole doctrinare, Mărturisire de credinţă ortodoxă, Unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu propriul Său trup, Răspuns contra achefalilor…, Contra Nestorienilor, Răspuns la Epistola Papei Hormisda.
Sfârşitul secolului al V-lea va aduce asupra Dobrogei un val de triburi proto-bulgare şi începutul unui conflict dintre aceştia, aliaţi cu bizantinii şi ostrogoţi. Între anii 490 – 502, proto-bulgarii vor pătrunde în Iliria, Moesia şi Tracia, punând bazele hanatului Bulgar. Dobrogea va intra pe o perioada de timp în sfera lor de influenţă.
După anul 534, invazii pustiitoare ale hunilor, avarilor și bulgarilor vor fi periodice în Dobrogea, ducând la decăderea treptată a provinciei.
Urmare acestor atacuri împăratul Iustinian I (527 – 565) va întării cetățile de pe Dunăre; cartea lui Procopius (“Despre construcții”) enumera 90 de cetăți restaurate de împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind in partibus. În această perioadă se va remarca ultimul episcop de Tomis, Valentinian, care va întreţine în acelaşi timp relaţii cu Biserica din Constantinopol cât şi cu papa Virgilius al Romei.
În secolul VII bulgarii au invadat teritoriile la sud de Dunăre, ajungând pe râul Marița și la Marea Adriatică. Hanul Asparuch ocupă mari teritorii la sud de Dunăre, impunând imperiului bizantin să-l recunoască ca şi conducător al noului ţarat bulgar, fondat în anul 681. Bulgarii vor controla în detrimentul bizantinilor şi ţinuturile Dobrogei până în anul 971.
Într-o inscriptie datată 943, descoperită în localitatea Mircea Vodă (jud.Constanţa) doi posibili conducători ai comunităţii existente în Dobrogea: jupân Dimitrie şi jupân Gheorghe. Opinia istoricilor este împărţită, parte dintre ei susţin originea vlaha a acestora, iar ceilalţi identitatea bulgară.
Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa “Carte de învăţătură către fiul său Romanos” , menţionează existenţa unor toponime românesti între anii 934 – 944 precum : braţul Selinas (Sulina) , portul Constanţa, podul lui Traian de la Drobeta, precum şi râurile: Trullos (Nistru), Vrutos (Prutul) şi Seretos (Siretul).
În timpul conflictului dintre împăratul bizantin, Ioan Tzimiskes (925 – 976) şi prinţul rus Sviatoslav din anul 971, cetăţile de pe malul nordic al Dunării se răscoală împotriva bizantinilor, trecând de partea lui Sviatoslav. Cu această ocazie cronicarul Ioan Skylitzes, compilat și de Georgius Kedrenos, povestind despre lupta dintre Sviatoslav cu Tzimiskes, menționa existența semănăturilor de grâu și mei în regiunile de pe malul stâng al Dunării, din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedește că această zonă era locuită de o populație sedentară. Încercuite în Durostor, oștile rusești se aprovizionau noaptea cu aceste cereale și furaje transportate de pe malul opus al Dunării. În urma incheierii păcii dintre Sviatoslav şi Tzimiskes, conducătorii acestor cetăţi vor fi primiţi de împăratul bizantin, conform celor scrise de cronicarii Skylitzes şi Kedrenos, că au venit la dânsul din Constantia şi din alte fortăreţe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârşite, predându-se împreună cu aceste fortăreţe. Împăratul i-a primit cu blândeţe, iertându-i şi promiţându-le ajutor militar pentru paza ţinuturilor.
Împăratul bizantin Ioan Tzimiskes va pune bazele formării unei thema Paristrion – provincie bastion, organizată pentru apărarea graniţei Dunării de Jos şi a litoralului Pontic, până la Varna. Reşedinţa era la Durostolum (Silistra) şi cuprindea un teritoriu între Munţii Balcani, Dunăre şi Marea Neagră.
În această perioada , anul 972, sunt menţionate în lucrarea “Însemnările toparhului grec” sau “Anonimul lui Hase” , în zona Dunării de Jos , un numar de 10 oraşe-cetăţi cu 500 de aşezări omeneşti şi cu o populaţie numeroasă. Cronicarul face precizarea că toţi conducătorii locali se opuneau dominaţiei bizantine.
Pe pereţii a două biserici rupestre de la Basarab – Mulfatlar, unde exista cel mai vechi ansamblu monastic din ţară, sunt menţionaţi pe rând anii 982 şi 992, ca şi ani doveditori a existenţei activităţii monahale în zonă, şi posibil a unei comunităţi rurale.
După victoria asupra bulgarilor şi desfiinţarea ţaratului lor, împăratul bizantin, Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025) reorganizează în anul 1020, provincia Dobrogei, înfiintând o noua themă, numita Paristrion sau Paradunavon. Aceasta cuprindea teritoriile dintre Munții Balcani, Dunăre (de la Vidin până la gurile de vărsare) și Marea Neagră. Centrul noii formațiuni era tot orașul Dristra, iar conducătorul ei se numea katepan, duce sau arhonte. Această themă, fără alte subdiviziuni, va rămâne sub stăpânirea bizantină până în secolul al XII-lea (cu scurte întreruperi în anii 1047/48–1053, 1056–1059, 1064–1065, 1072–1091, când granița a fost retrasă temporar pe aliniamentul Munților Balcani).
Începând din anul 1036, Dobrogea va fi invadată de triburi pecenege care vor ataca şi distruge printre altele cetăţile Capidava şi Dervent. Între anii 1046 şi 1047, pecenegii conduşi de Tyrach vor organiza o campanie împotriva bizantinilor, jefuind şi distrugând aşezările şi localităţiile din thema Paristrion. În anul 1059, cronicarul Zonaras pomeneşte despre o nouă incursiune a pecenegilor aliaţi cu “geţii” în imperiul bizantin. Menţiunea făcută de către cronicar în lucrarea sa “Extracte din Istorie” , legat de geţi confimă continuitatea şi existenţa acestora după 788 de ani de la retragerea armatelor romane din Dacia Felix.
Sub conducerea lui Tatrys, între anii 1072 – 1074, cetăţile de pe Dunărea de Jos se vor revolta împotriva stăpânirii bizantine. Comandantul Nestor trimis de imparatul Mihail al VII-lea Dukas, pentru a-i pacifica, va trece de partea răsculaţilor. Revolta va fi înfrântă însă se armatele bizantine.
În anul 1087, împăratul Alexios I Comnen, împreună cu aliații săi cumanii, duce o campanie la nord de Dunăre împotriva pecenegilor. Sora împăratului, Anna Comnena (1083 – 1143), menționează în opera sa „Alexiada” existenta a trei mici formațiuni statale în Dobrogea în perioada 1086-1091 conduse de : Tatos/Chalis în zona Silistrei; Sacea (Satza/Saţa), în zona Deltei Dunării și Sestlav, în zona Vicinei: „[…] Voind să povestesc o năvălire împotriva împărăției romeilor <bizantinilor> mai groaznică și mai mare decât cea dinainte, iau lucrurile din nou de la început; căci s-au amestecat ca valurile mării. Un neam scitic <valahii dobrogeni> , prădat zilnic de sauromați, părăsindu-și sălașele, a coborât la Danubios, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu conducătorii lor, cu Tatos, numit și Chalis, cu Sestlav și Sața, căci trebuie să amintesc și numele celor mai de seamă dintre ei, deși trupul istoriei se murdărește cu aceștia, unul, ținând în stăpânirea sa Dristra, ceilalți Vicina și celelalte.” (Anna Comnena). Remarcabilă este din nou aprecierea făcută de către cronicară aferent identităţii acestor conducatori: „deși trupul istoriei se murdărește cu aceștia.”(!?), asemeni altor cronicari bizantini care aveau despre valahi numai cuvinte “de laudă”.
În continuare în opera sa, Anna Comnena mai aminteşte , în jurul anului 1094 despre un alt conducator dobrogean Pudilă (Budilă) la care împăratul bizantin Alexios I, apelează pentru a-l ajuta în oprirea năvălirilor hoardelor cumane.
În anul 1154, geograful arab Sarif al Edrisi (Idrisi) menţionează despre ţinutul aflat între Dunăre şi Marea Neagra, denumindu-l Burgean (Brugean), precum şi despre existenţa unui oraş in plină dezvoltare, Vicina, Isaccea de azi.
Începând din anul 1185, în urma răscoalei iniţiată de fraţii vlahi, Ioan Asan şi Teodor (Petru) Asan, Dobrogea va intra în sfera de influenţă a imperiului Asăneştilor numit la acea vreme Regnum Valachorum. Din păcate documentele scrise ale vremii nu ne aduc informaţii despre această perioadă istorică a provinciei.
Abia în anul 1260, odată cu invazia tătară, condusă de hanul Nogai, apar noi informaţii despre Dobrogea. Nogai pentru a putea mai bine supraveghea Ţările Române, Ungaria şi ţările de la sud de Dunare va institui un comandament militar permanent la gurile Dunării, de unde va lansa periodic campanii militare îndreptate împotriva acestora.
Între anii 1262 – 1264, împăratul bizantin Mihail al VIII-lea acordă unor şefi de trib turci selgiucizi, Issaddin şi Saru Saltak Sede, dreptul de a se aşeza pe teritoriul Dobrogei, în schimbul apărării de către aceştia a hotarelor bizantine. Circa 10.000 de turci s-au aşezat astfel în Dobrogea, ca forţa de contracarare a influenţei tătare în provincie.
În anul 1320/5 este menționat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei, denumirea medievală a Dobrogei, care se întindea de la zona actualului Babadag în nord si până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. Identitatea acestuia este în prezent mult discutată de către istorici, afirmâdu-se despre el că a fost, fie un conducător de origine vlaha, fie de origine cumană, descendent din familia Terter. Cert este faptul că în anul 1325, Balica îşi stabileşte capitala la Karvuna, azi Balcic, declarându-şi independenţa faţă de statul vlaho-bulgar a lui Mihail III Asan (1323 – 1330) dar şi faţă de bizantini. În această perioadă cronicarul arab Abu’l Fida pomeneşte că Sakdji (Isaccea) este un oraş din Ţara Vlahilor (al-Ulak), menţiune care ne confirma originea vlaha a lui Balica şi a familiei lui. Un alt călător şi geograf arab, Ibn Battuta, vizitând curtea hanului mongol Ozbag (Uzbek) al Hoardei de Aur, în anul 1330, trece prin Dobrogea, menţionând existenţa oraşelor Baba-Saltik (Babadag) şi Fenikah (Enisala).
În 1346, fii lui Balica, Dobrotici și Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin, trecând de partea împărătesei Anna de Savoia, mama împăratului Ioan al V-lea Palelologul, minor în acea perioadă.
Urmare a serviciilor făcute Anei de Savoia, Dobrotici primeşte ca soție pe fiica lui Apokaukos, un înalt demnitar bizantin. După ce suferă o înfrângere la atacul cetății Selimbria, se retrage însă cu armata rămasă, la Constantinopol, fiind primit de către familia imperială bizantină. Ulterior, cucerește cetatea Midia de pe malul Mării Negre și își întemeiază o bandă de pirați. Datorita acestui fapt in 1347, din ordinul lui împăratului Ioan V Paleolog, emirul Bahud-din Umur conduce o expediţie navală împotriva lui Balica si Dobrotici, distrugând porturile de la Marea Neagră. Balica şi Teodor mor în timpul confruntărilor, iar Dobrotici preia conducerea Dobrogei în jurul anului 1348. Prima știre sigură în acest sens datează însă din 1354.
În 1359, Dobrotici recucerește Dobrogea până la gurile Dunării. În 1366 Ioan V Paleologul vizitează Roma și Buda, încercând să capete ajutor pentru o campanie în Dobrogea, dar în drum spre casă este capturat la Varna de către Ioan Alexandru Asan. O campanie condusă de Amadeus VI de Savoia, sprijinită de Veneția și Genova încearcă să-l elibereze pe împărat. După ce Amadeus cucerește unele cetăți-porturi, Dobrotici negociază pacea cu Ioan Alexandru Asan, ţarul vlaho-bulgarilor, eliberându-l pe împărat. Ca multumire pentru eliberarea lui, Ioan al V-lea hotăreşte căsătoria fiului lui Mihail Palelologul cu fiica lui Dobrotici. Din acest moment Dobrotici îşi va lua titulatura de despot al Cărvunei.
În 1369, Dobrotici împreună cu Vladislav I al Țării Românești l-au ajutat pe Ivan Strațimir să revină pe tronul Vidinului. Pentru a se putea impune şi pe mare Dobrotici începe construcția unei mari flote, centrul proiectului fiind Varna.

Dobrogea în jurul anilor 1370
Manuscrisele genoveze pomenesc despre lupte navale cu otomanii și genovezii, flota dobrogeană ajungând până în Trebizonda. În 1376, Dobrotici acționa diplomatic la Veneția pentru a obține sprijin pentru ginerele său, Mihail, spre a fi înscăunat în Trebizonda (provincie bizantina situata in sud-estul Marii Negre), însă fără succes. Cauzele conflictului dobrogeano-genovez erau mai adânci decât motivele comercial-financiare. Ajutându-l pe Ioan al V-lea împotriva fiului său Andronic al IV-lea (ajutat de genovezii care primeau în schimb insula Tenedos, punct cheie al traficului din strâmtori), Dobrotici periclita planul Republicii Genoveze.
În anul 1379 însă flota lui Dobrotici va participa la blocada Constntinopolelui, alături de flota genoveza, reuşind reînscăunarea lui Ioan al V-lea, în defavoarea fiului acestuia dar şi a lui Ioan Cantacuzino, co-regent.
Ultima știre despre Dobrotici datează din 15 februarie 1385. A murit prin 1386, lăsându-l pe fiul său Ivanco, despot.
Legăturile internaționale ale lui Dobrotici au fost deosebit de importante: era prieten cu Vladislav I al Țării Românești, cu Ivan Strațimir, menținea legături comerciale și diplomatice cu Veneția și Genova, avea legături politice și de rudenie cu împărații și aristocrația bizantină.
Regiunea Dobrogea, orașul Bazargic (Dobrich) și două sate din nordul Bulgariei sunt numite după el.
Fiul sau Ivanco va prelua conducerea Dobrogei însă pe o perioadă foarte scurtă, între anii 1386 şi 1388. Atingator de Ivanco, Leunclavius va mentiona în cronica lui: „Ivanco, qui Varnæ cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat” ( Ivanco, care era regișorul Varnei și al regiunii vecine numite Dobrogea”).
Încă din momentul încăunarii lui, Ivanco, va alege calea păcii semnând un tratat cu Republica Genova şi cu sultanul Murad I al Turciei.
Tratatul întocmit cu genovezii la 27 mai 1387 a fost redactat şi semnat de către boierii Costea şi Jolpan, din partea dobrogenilor. În afară de clauzele de restabilire a păcii între părti, şi a eliberarii prizonierilor, tratatul mai prevedea şi o serie de clauze economică precum:
• negustorii, de orice parte, erau ocrotiți de domnie
• vama plătită de genovezi reprezenta 2% din valoarea mărfii transportate (1% la intrarea în despotat și 1% la ieșire)
• aurul, argintul, pietrele prețioase, perlele și corăbiile înseși erau scutite de vamă ori altă plată
• exportul de grâne dobrogene nu putea fi întrerupt decât în caz de foamete
• sarea exportată din Dobrogea nu putea proveni decât din Țara Românească
• genovezii aveau dreptul de a-și stabili în Dobrogea o loggia (casă de comerț) și un consulat al cărui diplomat avea rolul de șef și judecător al comunităților negustorești genoveze, bulgărești, grecești etc.
Pacea în schimb cu turcii va fi de scurta durată. În 1387, după înfrângerea suferită la Pločnik înaintea oștilor sârbo-bosniece, sultanul Murad I le-a poruncit țarului Ioan Șișman și lui „Ivanco, fiul lui Dobrotici” să îi trimită trupe în ajutor, ca fiind vasali. Nici unul dintre cei doi nu a respectat acest ordin drept pentru care, un an mai târziu, sultanul i-a poruncit Marelui Vizir, Çandarli Ali Pasha să efectueze o expediție de pedepsire a răzvrătiților. După ce vizirul reușește să despartă armatele lui Șișman și ale lui Ivanco, se îndreaptă împotriva celui din urmă, refugiat în cetatea Varnei. Deși beneficiază de indicațiile a doi trădători creștini din cetate, turcii nu reușesc asaltul asupra acesteia. Drept urmare, își schimbă obiectivul și pornesc să îl atace pe țarul Șișman, refugiat la Nicopole. Acesta însă îi oferă sultanului cetatea Silistra în schimbul păcii. Conducătorul turc primește această ofertă dar, în momentul în care trimisul său Ali Pasha dorește să preia cetatea constată că Șișman refuză acest lucru. Silistra va fi cucerită de către turci pe calea armelor, după care vor cădea Târnovo și Șiștovul. Cronicarul Leunclavius relatează că „după ce a fost luat Șiștovul, vizirul a pornit mai departe cu oastea sa împotriva acelor cetăți și castele, pe care mai înainte valahii transalpini le ocupaseră trecând Dunărea în Bulgaria (este menționată, printre altele, și Hârșova). Fără greutate le-a luat pe toate, iar garnizoanele au fost luate în captivitate”.
În urma expediției, peste jumătate din teritoriul Dobrogei cade sub dominatia Imperiului Otoman. După acest episod, numele lui Ivanco nu mai apare menționat nicăieri și nici nu se știe care a fost soarta lui. Se presupune fie că a murit în luptă, fie că a fost luat în captivitate de către turci.
În 1388, Mircea cel Bătrân învinge garnizoanele turcești lăsate de Marele Vizir în cetățile Dobrogei și astfel despotatul lui Dobrotici intră în componența Țării Românești pentru o perioada de 32 de ani, cu intermitenţe.
Dobrogea va fi obiect de disputa intre Mircea cel Bătrân şi turci, astfel că în anul 1393, Baiazid I, reocupa teritoriul sudului Dobrogei, dar nu pentru mult timp, pentru ca în anul 1395, Mircea va recucerii teritoriile pierdute cu sprijinul aliatului său, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
În urma bătăliei de la Nicopole din anul 1396, turcii reocupă Dobrogea până în anul1404, când Mircea cel Bătrân ocupa cetatea genoveza Licostomo de la gurile Dunarii şi îi alunga pe turci din provincie.
Din acest moment Mircea isi va semna documentele cu titulatura:
„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Iuga Vodă (1399-1400) | Vlahii balcanici (11 – 1066) >