ISTORIA ŢĂRII MARAMUREŞULUI

Continuitate românească | Cnezii Bârsan >

Maramureşul, Ţara Dacilor Mari.

Istoria Maramureşului coboara până în timpurile îndepărtate ale epocii mijlocii a bronzului, 1600 – 1300 i.e.n. Descoperirea făcută între anii 2009 – 2011 în localitatea Lăpuş avea să pună la grea încercare dogmele istoricilor privitor la confirmarea existenţei unei populaţii şi comunităţi bine organizate,cu evoluţii îndelungate, adevărate epicentre economice, politice şi religioase. Săpăturile făcute la Lăpuş au adus la lumină una dintre cele mai mari clădiri preistorice din Europa de Est. Fundaţiile executate din piatra au forma dreptunghiulară cu laturile de 25 x 11 m. Suprastructura clădirii se pare a fost executată din lemn de stejar. Destinaţia clădirii era cea de sanctuar, destinat efectuarii ceremoniilor de înmormântare dar şi a comemorărilor ritualice ale strămoşilor. Dimensiunile fundaţiilor şi existenţa unui drum pavat cu piatra de râu îi va face pe arheologi să boteze situl cu numele de Troia Maramureşului.
Descendenţa dacilor din această populaţie pre-dacică este dovedită şi de asemănarea ritului înmormântării , prin înhumare sau încinerare, între „ preistoricii lăpuşeni” şi Dacii Mari, trib daco-getic numit de greci „Megaloi dahai”.
Comunităţile umane sunt atestate din preistorie, în Paleoliticul Superior si Neolitic, precum cele de la Sighet, Câmpulung la Tisa şi pe malul stâng al râului Iza, între localităţile Rozavlea şi Strâmtura. Vestigii ale epocii bronzului sau descoperit la Săpânţa, Sărăsău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.
Perioada dacică este şi ea bine reprezentată prin cetaţile dacice de la Sighet, Onceşti, Slatina şi Călineşti.
Urme ale dacilor au reieşit cu ocazia săpăturilor efectuate între anii 1964 – 1965 la Onceşti lângă Sighet, pe dealul Cetăţuia, săpături care atestă existenţa unei aşezări de crescători de animale. Anterior în anul 1938 la Mireşul Mare, sa descoperit un vas mare de lut care conţinea aproape 1000 de monede de argint din timpul lui Filip al II-lea (359-336 î.Chr) şi Alexandru Macedon (336-323 î.Chr. ). Din păcate detaşamentul militar de geniu care găsise vasul nu a mai efectuat şi alte săpături in zonă.
După ocuparea Regatului lui Decebal, romanii nu vor mai încerca extinderea provinciei „Dacia” spre nord, dincolo de limesul Someşului, si nici spre est, dincolo de Carpaţi, spre Moldova. Triburile dacilor mari, costobocilor şi a carpilor îşi vor continua viaţa de zi cu zi, fără a suferii intervenţii armate romane. În schimb campaniile organizate de dacii liberi în provincia Dacia vor deveni din ce în ce mai puternice ducând, în final, la părăsirea ei de către administraţia şi armata romană în anul 271 d.Chr.
Dacii liberi vor prelua din nou controlul asupra fostei provincii romane reimpunând tradiţiile şi legile vechi dacice.

Cnezate şi voievodate maramureşene

Teritoriul numit Maramureş, situat în nordul Transilvaniei era organizat din cele mai vechi timpuri în mici unităţi statale, numite cnezate şi voievodate, acestea fiind la rândul lor grupate în aşa numitele “ţări”.
Maramureşul istoric cuprindea astfel Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Codrilor, precum şi teritoriile, numite ulterior „comitate” de către maghiari : Beregh, Ugocea, Ung şi Arva aflate în prezent pe teritoriile Ungariei şi Ucrainei.
În general istoriografia maghiară, prezintă ţinuturile Maramureşului şi Oaşului , ca fiind “terra deserta” în momentul asa zisului “descălecat” al lor (honfoglalas – termen care se traduce ad litteram prin “cucerirea patriei”), iar “triburile” maramureşenilor au venit , de undeva din Serbia (¿) , în jurul anilor 1340-1350, şi asezate prin “mila” regilor maghiari în actualele ţinuturi ale Maramureşului si Oaşului (Pal Engel – Regatul Sfântului Ştefan, Istoria Ungariei Medievale, 895 – 1526).
Prima menţiune despre Maramureş este făcuta cu ocazia unei donaţi atribuită de către Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) în jurul anului 1000, unei familia, donaţie reconfirmată ulterior printr-un document din anul 1445. În timpul domniei lui Stefan se începe infiltrarea si ocuparea treptata a Transilvaniei şi implicit a Maramureşului. Această ocupare treptată a Maramuresului s-a facut în decurs de mai bine de 250 de ani.
În jurul anului 1199, Maramureşul şi Ţara Oaşului sunt menţionate ca şi terenuri regale de vânătoare al regelui maghiar Imre (1196 – 1205), devenind apoi în anul 1231, domeniu regal, în timpul regelui Andrei al II-lea (1205 – 1235). Într-un document din anul 1214, românii din Maramureș apar în funcțiunea de străjeri ai codrilor – custodes silvarum
Înainte de venirea maghiarilor, românii din Maramureş se conduceau prin forme de organizare proprii, preluate de la strămoşii lor geto-daci.
Dimitrie Onciul scria despre cnezat că „este o instituţie veche românească, anterioară cuceririi maghiare, când se numeau judeci <giuzi – jude de sat> , iar judecia se prezenta ca o instituţie străbună, moştenită din epoca romană, fapt ce se constată prin numele ei latin”.
Termenul de origine latină „jude” reprezenta persoana conducătoare a comunităţii, mai mari sau mai mici, însarcinat cu anumite atribuţii administrative şi legiuitoare. Acest termen va fi înlocuit cu timpul cu cuvântul: cneaz, de la latinul „cneus” care înseamnă cavaler. În general istoricii fac afirmaţia că termenul de cneaz provine din limba germană, kuningaz, fiind ulterior preluat prin slavonizarea lui, sub forma de cneaz. Ipoteză total greşită de altfel, după cum am specificat mai sus . Acest termen va inlocuii vechii termeni de „jude” şi „duce” cum erau pomeniţi primi conducători români în cronicile maghiare şi ruseşti. Termenul de „vodă” provine din slavonă, cu întelesul de conducător, iar „voievod” este alcătuit din doua cuvinte slavone, „vajna” si „voda” , respectiv conducator pe timp de război (vajna=război)
Cnezii maramureşeni erau o clasă de nobili ridicaţi din rândurile obştilor săteşti, care preluau stăpânirea satelor (moşiilor) şi aveau drept ereditar asupra lor.
Voievozii erau conducătorii aleşi dintre cnezi care administrau o grupare mai mare de comunităţi, respectiv cnezate, organizate în voievodate independente şi autonome.
Funcția de voievod era electivă, şi alegerea lui se făcea dintre cei mai vrednici și mai puternici cnezi.
În Maramureş regii maghiari aveau să-i recunoască oficial pe aceşti cnezi şi voievozi, acordându-le autonomie, în schimbul unor favoruri şi servicii.
Prima menţiune despre existenţa structurilor formaţiunilor politice din Maramureş şi a conducătorilor acestora este făcută în timpul regelui maghiar Stefan al V-lea (1270 – 1272) când sunt pomeniţi cneazul Negrilă care stăpânea regiunea Vişeului, şi cneazul Radomir care stăpânea Valea Izei.
În anul 1299 se pomeneşte în cronici despre existenţa unui conducător al Maramureşului nord – estic, Nicolaus Voievod, fiul lui Mauriciu. Nicolaus era voievod de Ugocea şi Beregh, teritorii aflate în prezent în componenţa Ucrainei şi a Ungariei.
Tot la începutul secolului XIII este pomenit, Tatomir, voievodul de Ung şi de Beregh. Tatomir îi are ca fii pe Seneslau de Dolha, Voievod de Ung, Crăciun de Bilca, voievod de Beregh si Maxim, cneaz de Iloşva, înobilaţi de regele Ludovic I (1342 – 1382) în anul 1343, în urma serviciilor făcute de către acestia coroanei maghiare.
Interesant este de specificat faptul că familiile maramureşene făceau între ele alianţe matrimoniale, încuscriri. Astfel Seneslau de Dolha se va căsători cu sora lui Dragoş Vodă , iar Craciun cu sora lui Bogdan Vodă. Urmaşii lui Tatomir vor fi implicaţi într-o adevarată sagă maramureşeană în timpul conflictelor dintre familiile Bogdăneştilor şi Drăgoşeştilor.
Informaţiile despre aceşti voievozi şi cnezi o găsim în mod detaliat, în lucrarea “Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV”, apărută la editura Dragoş Vodă din Cluj Napoca în anul 2009, prin grija lui Vasile Iuga de Sălişte.
Lucrarea “Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV” a fost scrisă de către Dr.Ioan Mihaly de Apşa (1844-1914), membru corespondent al Academiei Române, născut în Maramureşul istoric în comuna Ieud, localitate de pe Valea Izei. În decursul a zeci de ani a adunat şi tradus un numar de 366 de documente emise de cancelaria coroanei maghiare, începand din anii 1300, în care sunt pomeniţi conducători români: cnezi şi voievozi, toponime şi hidronime din Transilvania, fapte si acţiuni istorice care au influentat viaţa comunităţii existente la acea vreme în Ardeal şi împrejurimi. Ce este mai important de menţionat că multe dintre aceste documente sunt adevărate “extrase CF” care dovedesc dreptul de proprietate a românilor asupra moşiilor, cnezatelor şi voievodatelor existente la acea vreme în Ardeal şi Ungaria.
În aceste documente vom întâlni menţionate nume cunoscute precum a lui Dragoş Vodă şi Bogan Vodă, dar vom descoperi şi numele cnezilor şi voievozilor români despre care nu am auzit, până acum, sau, a altor conducători de obşte maramureşeni, care au stăpânit ţinuturi atât în Transilvania, cât şi în actuala Ungarie şi Ucraină (comitatele Ung, Ugocea şi Beregh).
Numele acestor înainte mergători sunt cele tradiţionale poporului roman indiferent de zona geografică, putandu-le evidenţia ca prezente în secolul al XIV – XV – lea: Alexandru, Andrei, Andreica, Bârsan, Baila, Balc, Bogdan, Bud, Codrea, Corui, Clement, Cosma, Costea, Crăciun, Drag, Drăguş, Dragoş, Dragomir, Dragoslav, Dumitru, Feier (Albu), Francisc, Gheorghe, Ghergheş, Giula, Gilian (Iulian), Gurzo (Burzo), Ioan, Iuga, Ivancu, Ladislau, Laţcu, Locovoi, Luca, Lucaciu, Mariş, Maxim, Miclea, Micu, Micula, Mihail, Mihalca, Miroslav, Nicolae, Opriş, Petru, Rad, Radu, Săracin, Sas, Stan, Stanislău, Ştefan, Şteţco, Tatomir, Tătar, Uglea, Valentin, Vancea, Vasile, Vlad, Zouard, Zolon s.a.
Povestea transmisă prin documentele culese de către Ioan Mihaly de Apsa este impresionanta, fiind necesară o carte de dimensiunile lucrarii autorului maramureşan, pentru a cuprinde evenimentele şi actiunile în care au fost implicaţi maramureşenii acelor vremuri. Lucrarea ne transmite o lume vie în care stramoşii maramureşenilor sunt implicaţi în lupte împotriva autorităţii coroanei maghiare, în conflicte cu clasa nobiliară maghiara în creştere dar şi conflicte armate sau judecătoreşti între români.
Naşterea Ţarii Moldovei a început încă din Maramureş pe fondul conflictului dintre familiile Dragoşeştilor şi a Bogdăneştilor, conflict care a degenerat în confruntări armate, distrugeri şi arderi de moşii şi pierderi de vieţi omeneşti de ambele părţi. Multe din familiile maramureşene vor fi implicate în acest conflict de o parte sau alta, unele continuandu-si existenţa în Maramureş iar altele “emigrand” în Moldova, sau alte ţinuturi ale Ardealului.
Până în anul 1386, românii îşi vor putea păstra obiceiurile şi rangurile cneziale şi voievodale, prin grija reginelor Ungariei, dar după acest an, drepturile lor se vor restrânge până la aproape totala dispariţie. Cei care vor incerca să supravieţuiască altfel vor alege calea catolicizării şi maghiarizarii, ajungându-se ca multe din marile familii nobiliare maghiare din Transilvania, din secolele urmatoare, să fie din spiţa românească.
“Bisericile ungureşti erau patronate de magnaţii unguri şi sprijinite de stat, cele româneşti erau avizate numai la contribuţia credincioşilor. Românii, când treceau la o confesiune maghiară erau scutiţi de orice plată către biserică sau cantor. Nu numai atât, dar când cineva făcea trecerea, primea şi bani de la preot, 5-10 coroane. În comuna Bicsad, din jud.Trei Scaune, sistemul s-a practicat până în timpul din urmă. Mai trăiesc, poate, în această comună şi astăzi români secuizaţi care au primit acest preţ al vânzării; ei se numesc öt (tiz) koronas magyar ; porecla “ unguri de cinci (zece) coroane” era acordată de colectivităţile româneşti renegaţilor care primeau la convertire un modest ajutor bănesc. (G.Popa Lisseanu – Originea secuilor şi secuizarea românilor).

Reşedinţa lui Attila în ţinuturile Sătmarului ?

 Marele istoric, Alexandru Filipaşcu (1902 – 1952) în opera sa “Istoria Maramureşului” face o afirmaţie considerată “şocantă” de către unii istorici, despre originea ausonilor şi a poziţionarii capitalei lui Atilla (n.406 – d.453, conducător al hunilor între anii 433 – 453.).

“O însemnată parte din ausonii de limbă latină – pe care retorul Priscus, ambasadorul împăratului Teodosiu, îi găsi locuind în mare număr în jurul capitalei lui Attila s-au stabilit în regiunea deluroasă a Ugocei, unde au înfiinţat 28 sate, care formează Ţara Oaşului de azi, locuită numai de oşeni sau ausoni. Un grup de ausoni s-a stabilit pe Valea Cosăului, unde a format un cnezat care în 1381 încă purta numele de „Keneshtum possessionis nostrae Olachalis Ozon vocatae”.

imerul hunic  În anul 448 Împaratul bizantin Teodosiu al II-lea (416-450) trimite o solie de pace la huni, condusă de generalul Maximinus. Între însoţitorii acestuia va face parte şi cronicarul  Priscus din Panion (n.cca 410/420 – d.472) cel care va scrie despre lungul drum făcut spre capitala lui Attila şi despre oamenii pe care i-au întălnit în călătoria sa.

Solia bizantină va pleca de la Constantinopol pe traseul Serdica (Sofia, Bulgaria) unde va ajunge după 13 zile, si apoi spre Naissus (Nis, Serbia). De la Naisus se vor îndrepta spre nord ajungând în dreptul localităţii Orşova, unde vor trece Dunărea cu bărcile. Solia îşi va relua drumul prin defileul Timişului, mergând “saptezeci de stadii” circa 12,50 km până la locul de întălnire cu Attila.

Dupa prima, scurtă întălnire cu Attila, solia bizantină, se va îndrepta spre nord, ieşind din defileul Timişului şi intrând în Câmpia Banatului. “De acolo am călătorit pe un drum neted, aşezat într-o campie, şi am trecut peste multe râuri navigabile, dintre care cele mai mari, după Istru, erau aşa numitele Drecon, apoi Tigas si Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poarta în căruţe, deoarece locurile sunt mlăştinoase”

“ Prin sate ni se aducea de mâncare, şi anume, în loc de grâu, mei < cereala tradiţionala a dacilor > , iar în loc de vin, mied <băutură făcută prin fermentarea mierii> , după cum îl numesc localnicii. Slujitorii care ne însoţeau aveau şi ei mei şi o băutură preparată din orz. Barbarii o numesc cadmos.  “

După un drum lung de circa 3 zile, solia bizantină şi însoţitorii lor vor ajunge undeva în zona Buziaşului, unde vor campana pentru a se odihni. Surprinşi de o puternica furtuna, vor fi nevoiţi să-şi părăseasca corturile  şi să se refugieze într-un sat. “ Cănd am ajuns la colibele din sat(căci toţi ne-am îndreptat spre acesta pe diferite cai) ne-am întălnit la un loc şi am început să-i chemăm prin strigăte pe cei care rămaseră în urma. La strigătele noastre sciţii < baştinaşi daci, Priscus diferenţiaza clar neamurile huniilor, fiind huni, iar sciţii populaţia bastinaşa> au iesit afară din locuinţele lor, au aprins trestii, de care se folosesc pentru foc, au făcut lumina şi ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva, de facem atâta gălăgie. Însoţitorii noştrii barbari < hunii > au răspuns că ne-am speriat din pricina furtunii. Apoi sciţii <dacii> ne-au poftit la dânşii, ne-au primit şi ne-au dat adăpost şi au aprins mai multe trestii.

Stâpana satului era una din soţiile lui Bleda <fratele lui Attila>. Ea ne-a trimis hrana şi femei frumoase pentru culcare ( la sciţi aceasta este un semn de cinste). Noi le-am poftit pe femei să mănânce din mâncărurile aduse, dar ne-am ferit să ne atingem de ele”

Dupa ce au mulţumit pentru ospitalitate soţiei lui Bleda, solia a plecat din nou la drum, ajungând după 7 zile într-un sat “ foarte mare unde…. lui Attila i-au ieşit în întâmpinare fete tinere, mergând într-o anumită rânduiala şi fiind acoperite cu voaluri subţiri şi albe, pe care le ţineau în sus aşa ca sub fiecare voal, ţinut sus de mâinile femeilor de pe delături, mergeau şapte sau mai multe fete. Erau multe şiruri de femei sub voaluri, şi cântau cântece scitice. Când Attila a ajuns aproape de casa lui Onogesius, deoarece drumul spre palatul regelui trecea pe la el, i-a  ieşit înainte sotia lui Onogesius împreuna cu o mulţime de sclave. Unele aduceau bucate, altele vin, căci aceasta este cea mai mare cinste la sciţi. Ea l-a salutat şi l-a rugat să mănânce din ceea ce adusese cu atâta bunăvoinţa. Atilla a mulţumit soţiei prietenului său şi a gustat din mâncari stând călare, iar barbarii ce-l însoţeau i-au ridicat în sus tava, care era de argint. După ce a gustat şi din cupa ce i s-a întins, a mers la palatul său, mai arătos ca celelalte case şi aşezat pe un loc mai înalt. …..   ……se spunea că <aici > se afla cea mai stralucită dintre toate locuinţele lui Attila, construită din bârne şi scanduri frumos poleite şi bine încheiate şi înconjurată cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumuseţe, nu pentru întăritură.

După locuinţa regelui se găsea locuinţa lui Onogesius, împodobită şi aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur împrejur, dar nu era infrumuseţata cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onogesius cel mai bogat dintre sciţi după Atilla, cu piatră adusă din tara peonilor, deoarece la barbarii din părţile acelea nu se gaseste piatra şi lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”

Istoricii în încercarea lor de a situa geografic capitala lui Attila au propus localităţi din Câmpia Pannonica, sau mai recent în zona Banatului.

Ipoteza lui Alexandru Filipaşcu atingător de existenta capitalei lui Attila, în nordul Transilvaniei poate fi susţinută şi de opinia actualilor istorici occidentali, anglo-saxoni, care plaseaza capitala lui Attila în sud-vestul actualului judeţ Satu-Mare.

Studiind poziţionarea pe hartă a capitalei lui Attila, putem opina că aceasta era situată în zona localităţii Tăşnad , localitate aşezată la limita zonei colinare cu deschidere spre Câmpia Someşului şi a Tisei, localitate vestită în bogaţia ei de ape termale. Astfel nu s-ar justifica efortul făcut de către Attila şi Onogesius de a-şi construi o baie termala fastuoasă cu materiale aduse chiar din cariere din Câmpia Pannonică. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi distanţa parcursă de către Priscus, din zona Buziaşului până la ipotetica localizare Tăşnad. Conform afirmaţiei lui Priscus, solia parcurgea in medie 44,60 km pe zi. Distanţa dintre localităţile Buziaş şi Tăşnad este de cca. 312 km, ceea ce după ritmul de mers al soliei înseamna 7 zile, exact durata de timp menţionată de Priscus. Priscus nu afirmă că a ajuns în capitala lui Attila, ci într-un sat mare în care se afla cea mai strălucită reşedinţă a lui Attila.

În sprijinul acestei afirmaţii stă şi faptul că în anul 435, noii conducători ai hunilor, fraţii Bleda şi Attila vor încheia un armistiţiu de pace cu Imperiul Bizantin la “ Margus , un oraşel din nordul Carpaţilor apuseni, pe teritoriul României de azi “ (Hans-Cristian Huf – Sfinx, Tainele Istoriei, cap. Hunii iau cu asalt Europa de Jens-Peter Behrend si Eike Schmitz).

“ Învingătorii au strâns şurubul, Bleda si Attila i-au primit călare pe solii Bizanţului, care au fost obligaţi de etichetă să negocieze tot călare, într-o poziţie incomodă pentru ei. Pacea încheiată în 435 … a fost un dictat al hunilor” (Hans-Cristian Huf – Sfinx, Tainele Istoriei, cap. Hunii iau cu asalt Europa de Jens-Peter Behrend si Eike Schmitz).

Să fie “Margus” numele vechiului Tăşnad sau este un nume deformat de catre cronicarii timpului. Cert este însă faptul că din descrierile cronicarilor timpului, poziţionarea celor doua localităţi se suprapune cel mai bine cu actualul orăşel Tăşnad din judeţul Satu-Mare.

Un alt factor care confirmă aşezarea capitalei/reşedinţei lui Attila în aceste ţinuturi este şi faptul că fratele său Bleda îşi va aseza şi el capitala/tabara mai la vest de această zonă,  “ pe Tisa inferioară, într-un teritoriu situat azi la graniţa dintre Ungaria şi România” (Hans-Cristian Huf – Sfinx, Tainele Istoriei, cap. Hunii iau cu asalt Europa de Jens-Peter Behrend si Eike Schmitz).

Aceste informaţii sunt confirmate şi larg prezentate  şi de către istoricul maghiar Bóna István (1930 – 2001) în lucrarile sale: „Das Hunnenreich” (1991) si „A hunok és nagykirályaik” (1993)

Priscus în descrierea lui sesizeaza amestecul de popoare şi obiceiuri în spaţiul dacic, făcând diferenţa dintre huni, sciţi şi ausoni. “ Sciţii erau o populaţie amestecată , la întâmplare, care pe lângă limba lor barbară, se silesc să vorbească în limba hunilor, a goţilor sau a ausonilor şi anume aceia dintre ei care au de a face cu romanii”Termenul de scit şi ausoni il extinde însă asupra intregii populaţii băştinaşe.

Denumirea dată de catre Priscus populaţiei băştinaşe din nord, de ausoni, provine de la un trib antic din nordul Italiei, existent anterior creşterii puterii romane,  al carei limba era apropiată de latină. Este mai mult ca sigur ca Priscus a fost surprins găsind în acest nord îndepărtat al Daciei, o populaţie care vorbea o limbă asemănătoare limbii ausonice. Ipoteza lui Alexandru Filipaşcu, precum că ausonii sunt actualii oşeni, capătă astfel un important punct de sprijin prin descrierile cronicarului bizantin.

Se pare că cei din urma erau întradevăr descendenţi a-i triburilor dacice transilvănene, diferenţiaţi dupa zonarea lor, sciţii, transilvăneni de sud iar ausonii, transilvănenii de nord, din ţinuturile Oaşului şi Maramureşului, diferenţiaţi între ei prin graiul caracteristic, asemeni în ziua de azi, graiului bănăţenilor şi cel al maramureşenilor. Academicianul Atanasie Marian Marienescu ( 1830 – 1915) abordând şi el spre cercetare termenul de ausoni în articolul “Ausonii în Italia, Ausonii în Dacia” apărut sub forma de serial în revista Familia în anul 1894 scrie ca şi o concluzie : “ Scriitorii care s-au ocupat de opul lui Priscus, explică, ei care e limba ausonică? Nielbuhr zice: limba ausonică e româna rustica adică: cea româna poporală, a ţăranilor. Matheas Bell: Priscus aminteşte de limba Ausonilor, care e cea română sau latină. Otrocotsius (în Origines Hungarorum), care e citat de Bell, zice: Unde prin limba Ausonilor înteleg limba valahică (adica românească) ca şi limba coruptă.”

Cronicarul povesteşte de mâncăruri ciudate precum turtele de mei, în loc de grâu, miedul în loc de vin de struguri, precum şi despre obiceiul primirii lui Attila cu “pâine şi sare” de către soţia lui Onogesius.

După întălnirea cu Attila, solii bizantini vor fi invitaţi de către acesta la o cină festivă. Mesele musafirilor au fost plasate în imediata apropiere a mesei lui Attila. Oaspeţii au fost serviţi pe platouri de argint cu carne şi pâine. Attila însă a mâncat doar puţină carne de pe un “fund/clopotor de lemn”. În ciuda faptului că musafirii au fost serviţi cu băutura în pocale de aur şi argint , Attila a folosit un pahar din lemn.

Priscus precizează că Attila era îmbrăcat foarte modest faţă de musafirii lui “sciţi” care erau împodobiţi cu bijuterii de aur şi pietre preţioase.

“O masă fastuoasă a fost pregătită, pe tipsii de argint, pentru noi şi oaspeţii barbari ai lui <Attila>. Dar Attila mânca de pe un platou de lemn şi era foarte chibzuit, în toate privinţele. Pe cand oaspeţii săi beau din cupe de aur şi argint, pocalul său era de lemn. De asemenea, îmbrăcămintea  lui era simplă şi curată. Sabia de lângă el şi legăturile încălţărilor sale scitice < opinci (?!) > nu aveau nici o podoaba” ( Priscus – În solie la Attila).

Se pare că şi Attila şi-ar fi însuşit obiceiurile baştinaşilor daci. Este uluitoare asemănarea dintre descrierea făcută de Priscus cu cea făcută de către Diodor din Siclia,  atingător de masa oferită de către Dromichaites lui Lisimach. Attilla preferă să mănânce pe un fund/clopotor de lemn decât de pe platouri din argint şi să bea dintr-un pocal de lemn. Legat de această descriere a obiceiurilor regelui Attila, cărturarul Petru Maior (1756 – 1821) studiind documentul lui Priscus face o observaţie demnă de luat în considerare.

Hunii au ajuns la hotarele Daciei în jurul anilor 373 d.Chr., reuşind cu timpul să ocupe mari ţinuturi ale ei, adoptând însă o poziţie de toleranţă faţă de baştinaşi şi chiar convieţuind cu ei. Attila s-a născut în anul 406, mai mult ca sigur în spaţiul dacic. Este posibil ca Attila să fi cunoscut din copilărie limba ausonică şi prin aceasta să preia unele obiceiuri de la baştinaşi, odata ce la curtea lui erau toleraţi hunii, goţii şi ausonii.

Dintre musafirii prezenţi la masă, sunt menţionaţi în mod deosebit  conducătorii “ sciţi” care prezenţi la masa regelui hun îşi afişau cu nonşalanţă bijuteriile de aur şi pietre preţioase, obicei pomenit şi de Herodot referitor la agatârşi, trib dacic antic din Transilvania.   Este posibil ca la această cină oferită de către Attila să fi participat şi aliaţii lui daci, sau valahi cum vor fi numiţi ulterior de cronicarii timpului, dar Priscus nu-i aminteşte, nefiindu-i probabil prezentaţi.

În schimb cronicarul bizantin pomeneşte despre un rege al acatirilor pe nume Curidachus.

“ Se întamplase ca Onogesius, împreună cu fiul cel mai mare a lui Attila, fusesera trimişi la acatiri, un neam scitic căzut în stăpânirea lui Attila din următoarea pricină. Acest neam era condus de mai mulţi sefi, pe triburi şi ginti. Împăratul Theodosius le-a trimis daruri spre a-i deslipi din alianţa cu Attila şi a-i atrage în alianţă cu romanii. Purtătorii acestor daruri nu le-au împărţit după rânduiala fiecaruia dintre regii acestui neam.

Astfel Curidachus, deşi era mai vechi în domnie, a primit daruri de rangul al doilea, s-a simţit ofensat şi lipsit de daruri şi a chemat în ajutor pe Attila împotriva celorlalţi regi. Attila n-a stat mult la îndoială şi a trimis o armată mare, care i-a zdrobit pe unii din ei, iar pe altii i-a subjugat.

Apoi l-a chemat la sine pe Curidachus spre a împărţi cele câstigate în luptă. Dar de frica să nu cadă într-o cursă acesta a răspuns ca este lucru anevoios pentru un om să vie in faţa unui zeu, căci dacă nu este cu putinţa ca cineva să priveasca discul soarelui, cu ochii deschişi, cum ar fi în stare să se uite, fără vătămare, la cel mai mare dintre zei. Astfel Curidachus a ramas în ţinuturile sale şi şi-a păstrat domnia, iar partea cealaltă a neamului acatirilor a căzut sub stăpânirea lui Attila.”

Părerea unor istorici, păstrată de pe vremea influenţei rusofone, este că acatirii erau un trib situat undeva pe Volga, care în urma unor lupte duse cu hunii au fost supuşi şi înglobaţi în confederaţia hună.

Numai că două cuvinte din textul lui Priscus, contrazic acest lucru: “acatiri” şi “Curi-Dachus”.

Cuvântul “acatiri” este sinonim cu agatârşi, numele dat de către Herodot dacilor care stăpâneau Transilvania şi Moldova de nord. Memoria timpului a păstrat numele poporului dac al agatârşilor, Priscus preluându-l sub o forma oarecum deformată.

În schimb numele regelui acatirilor, Curidachus, nu este numele real al conducătorului acestora. Prezentat ca şi un mare rege, de către huni aceştia l-au botezat folosind doua cuvinte: dachus si kuri. Primul cuvânt este clar că defineşte identitatea de neam al regelui, dac din neamul agatarşilor. Al doilea cuvânt este însă hunic din familia cuvintelor mongole şi turcice care înseamnă: adunare, întrunire în sens politic. Acest cuvânt stă la baza termenului de “Kurultai”, Marele Consiliu al Mongolilor, care prin adunările sale stabileau urmaşul la tronul mongol. Astfel că sensul cuvântului Curidachus poate fi, Marele Consiliu Dacic, respectiv Conducatorul Marelui Consiliu Dacic.

Priscus prezintă neamul dacilor ca fiind unul foarte divizat “condus de mai multi şefi, pe triburi şi ginti”, asemeni cnezilor şi voievozilor maramureşeni în timpul ocupaţiei maghiare din Transilvania.

Probabil Curidachus era cel mai puternic dintre aceşti conducatori, fapt dovedit şi prin modul în care a abordat relaţia cu Attila.

Priscus ne povesteste că împăratul bizantin Theodosius al II-lea (408 – 450) a încercat să atragă cu daruri, neamul acatirilor de partea sa,  ca aliaţi, împotriva hunilor. Darurile făcute acestora însa aveau să provoace discordie între conducătorii lor cea ce va duce la conflicte razboinice. Curidachus conştient de puterea hunilor, va rezolva problema într-un mod abil,  folosindu-se de Attila, pentru a-şi elimina adversarii.

Attila va incerca să-l elimine şi pe Curidachus, chemându-l să împartă cele câştigate în urma luptelor duse împotriva celorlalţi acatiri, dar şiretul rege dac, nu va cădea în capcana întinsă de către Attila, neprezentându-se la întălnirea cu regele hun. Impresionat de abilitatea lui Curidachus, Attila va prefera să şi-l facă aliat.

În scrieri ulterioare de la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II, vor mai apare enumeraţi conducători daci, numiţi însă valahi, aliaţi ai regelui Attila:  Ramung, Konig of Wallachen, “ principele, care stăpânea în Ţara Valahiei, venea având cu el vreo şapte sute de oaste, tot cavaleri aleşi’’ (Cantecul Nibelungilor), Sigeher of Walaghen <Sigeher al Valahiei>, (Cantecul Nibelungilor), ’’Malduca, domn al valahilor, care se trăgea dintr-un neam foarte nobil ’’(Historia delle azioni d’Attila cognominato flagello di Dio – D.Gio.  Battista Pitoni), ’’ Rege Maudelos, care era foarte crud, mare, pternic, trufaş, semăna a uriaş, ţinea ţara şi palatul Brahiei <Valahiei>” (cronica franco-italiana).

Din păcate nu cunoaştem prea multe despre aceşti conducători daci/valahi, chiar numele lor ne parvin sub o formă deformată, germanizate sau francizate de către cronicarii timpului.  Ramung, nume conform lui Alexandru Filipaşcu, este prezent în memoria maramureşenilor sub forma de Romoniţa Robon-ban, Sigeher,  nume dacic Zeget, care se regăseşte în numele capitalei Regatului Dac, Sarmi – zeget – usa, Malduca, posibil acelaşi personaj cu Maudelos, puternic rege al valahilor care va intra la un moment dat în conflict cu Attila.

Având şi sprijinul acestora de partea lui, Attila nu va pregeta să se auto-intituleze „Rex Hunnorum, Medorum et Dacorum „.

Continuitate româneasca

Săpăturile arheologice din Ţara Oaşului , de la Ardud, Medieşu-Aurit, Homorod si Sanislău au scos la lumină relicve care atestă existenta vieţii umane în această regiune încă din Paleolitic. Mai recentele săpături arheologice de la Căuaş au dezvăluit ruinele unei aşezări preistorice fortificate, care datează de la începutul epocii fierului. Prin metoda geomagnetică sa evidenţiat existenţa a 130 de case şi a unui sistem de fortificaţii defensive, extrem de sofisticată pentru acele vremuri. Săpăturile făcute în incinta aşezării au scos la suprafaţă printre altele, cinci statuete zoomorfe, patru tauri şi un vas de ceramică. Aşezarea a fost datată ca vechime în urmă cu 3500 de ani. Tot în această zonă, în anul 1982, la Hotoan, comuna Căuaş, sau descoperit un numar de 500 de monede dacice de argint, care se pare, că, o parte din ele au disparut, sau, au fost facute pierdute.

În localitatea Medieşu Aurit, localitate aflată la 22 km de municipiul Satu-Mare s-a descoperit cel mai mare centru de olărit din Europa. În urma săpăturilor efectuate şi a măsurătorilor geomagnetice au fost identificate un număr de 100 de cuptoare dacice, răspândite pe o suprafaţa de 30 de hectare, vechi de peste, 2000 de ani.

Cuptoarele erau folosite la fabricarea vaselor pentru provizii, aceastea având un diametru considerabil, de peste doi metri

Tot aici în anul 1903 au fost descoperite , pe câmp, un număr de 107 de monede de argint.

Se pare că aici a existat o comunitate dacică puternic dezvoltată din punct de vedere economic, cu un centru meşteşugăresc impresionant. Acestă comunitate dacică devenită valahică va stăpâni, timp de 1000 de ani aceste ţinuturi, pâna între anii 1205 – 1215 când cu ajutorul regelui maghiar Andrei al II-lea (1205 – 1235), cetatea şi ţinutului Medieşului Aurit (Megyes) vor fi luate de la români şi trecute ca donaţie unui nobil maghiar. Acest fapt este dovedit, ulterior, prin existenta unor documente papale emise în anul 1377, atingător de cetatea şi districtul Medieşului Aurit. În urma cererii unei nobile doamne Caterina, văduva răposatului Simion se menţionează că cetatea şi districtul Medieşului fuseseră odinioară proprietate a românilor, cândva înaintea celui de-al patrulea Conciliu General de la Lateran (1 noiembrie 1215) .

Recent arheologii sătmăreni şi cei ucrainieni au efectuat săpături la cetatea dacică de la Malaia Kopania, descoperită recent şi aflata la 20 km de graniţa cu Romania. Aici sa descoperit una din cele mai mari cetăţi dacice din zona, aceasta întinzându-se pe o suprafaţă de circa 3 hectare. In vecinătatea ei , pe vârful unui deal, au fost descoperite 70 de morminte dacice. Cimitirul de la Malaia Kopania este cel mai mare cimitir dacic descoperit până în prezent. Conform şeful Secţiei Arheologie din cadrul Muzeului Judeţean Satu Mare, Robert Gindele: „Este vorba despre un cimitir de incineraţie, în care am descoperit până acum zeci de morminte. Defuncţii au fost puşi pe rug, osemintele calcinate depuse în urne şi îngropate în pământ. În mormintele de femei au fost descoperite bijuterii, fibule, catarame, inele şi verigi, în timp ce în mormintele bărbaţilor au fost descoperite arme, printre care şi unele foarte spectaculoase, precum spade îndoite, o armă specială numită sica – un fel de sabie cu un singur tăiş, pinteni, vârfuri de lance şi alte obiecte. Descoperirea este cu atât mai importantă cu cât ritualul de înmormântare al dacilor este foarte puţin cunoscut, la Malaia Kopania descoperindu-se mai multe morminte decât au fost descoperite vreodată în tot arealul Marii Dacii!”.

Mormintele datează din perioada lui Burebista, fiind descoperită şi o monedă grecească din argint din acea perioadă. Până acum, în cetatea de la Malaia Kopania au mai fost descoperite şi urmele unui atelier de turnat fier, inclusiv bucăţi de fier neprelucrat care urmau să fie topite, o monetărie şi un atelier de confecţionat râşniţe pentru măcinatul grâului.

 

Tot în perimetrul cimitirului dacic au fost descoperite şi obiecte  de aur, un colan şi o brăţară. Colanul era purtat la gât, fiind alcătuit din trei sârme groase de aur şi capete de îmbinare lucrate foarte minuţios. Greutatea bijuteriei găsite este de circa 400 de grame; probabil că în starea completă depăşea un kilogram. Brăţara este ornamentată prin şiruri globulare şi are o greutate de peste 70 grame.

 

În cele 6 morminte dacice intacte au mai fost descoperite catarame de centuri, săbii, vârfuri de lance, zăbale cu psalii, pinteni de călărie. Cataramele impresionează prin executia lor cu decoruri vegetale şi animale.

Este posibil ca această cetate dacică să fie mult căutata, Dacidava, cetate poziţionată de către Ptolemeu,  în nord-vestul ţării.

Ţara Oaşului şi ţinutul Sătmarului nu au fost ocupate de către romani, rămânând libere şi independente, conduse de dacii mari; populaţia de aici interacţionand în decursul timpului cu tăvălugul popoarelor migratoare.

La sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, regiunea a facut parte din Voievodatul lui Menumorut, care a avut cetate de scaun la Satmar (Castrum Zotmar), cucerită de către maghiari după lupte sângeroase care au durat trei zile, dupa cum menţionează Cronicarul Anonim, datare aproximativă în anul 905.

Vechile Letopiseţe Românesti atestă existenţa acestei „ţări” (Simeon Dascălul, versiune după Cronica lui Grigore Ureche). Oaşul este una dintre primele formaţiuni prefeudale româneşti ,menţionată în cronicile maghiare la începtului secolului al XIII-lea, ca formaţiune administrativă de sine stătătoare – comitat, cu toate că este cea mai mică “Ţara” din Ardeal. ( “Districtus seu contrata AVAS” ).

În anul 1006 în jurul oraşului Satu-Mare (Catrum Zotmar), regina Ghizela (985 – 1060) , soţia lui Stefan I (977 – 1038) a aşezat primii colonişti teutoni. Imediat în aproprierea oraşului Satu-Mare vor fi aşezati colonişti germani care vor înfiinţa localitatea Mintiu (din maghiarul Nemeti = nemţimea). Numele localitatii în limba româna va fi preluat din a doua parte a cuvântului maghiar “meti” şi adaptat limbii româneşti “mintiu”. Tot la fel vor mai fii botezate cu acest nume şi alte localităţi care au fost colonizate de către saşi, precum : Mintiu din Jud.Bistriţa – Năsăud, Mintiul Gherlii, jud.Cluj şi Mintia, Jud.Hunedoara. Ambele localităţi, Sătmar şi Mintiu vor fi ridicate la rangul de oraşe regale, existând independent una de cealaltă. Abia la 29 decembrie 1712, cele două oraşe se vor uni sub numele de Sătmar – Mintiu (Szatmar-Nemeti).

Între anii 1141 – 1162 în timpul regalităţii lui Geza al II-lea vor mai fi aduşi coloni saşi care vor fi aşezaţi în zona oraşului Satu-Mare, cu scopul apărării cetăţii şi a graniţelor estice. În această perioadă este atestată prima localitate din Ţara Oaşului, satul Tur, localitate aparţinătoare azi de Negreşti Oaş. Aşezarea este menţionată într-un act de donaţie al regelui maghiar: „mănăstirea slăvitei născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria, pe care a întemeiat-o comitele Kulchey < la origine probabil, Culcean>  lângă răul Someş,…Tur, al căror prim hotar se îndreaptă cu Bechy prin râul… Sebespatak la izvorul lui Ered şi … dealul… de acolo pe lângă Talnok, < Talna – afluent al râului Tur) de acolo la Filesd”

În jurul anului 1169 sunt menţionaţi fii lui Paul, Ieronim şi Corneliu din ţinutul Sătmarului în urma unui conflict survenit între aceştia şi călugării unei mănăstiri situată pe malul răului Someş :’’ După moartea, …. Regelui <Geza> fii lui Paul, Ieronim şi Corneliu, fiii maiei, au alungat din mănăstire pe abate, au pustiit mănăstirea şi au jefuit-o de toate bunurile. Drept acea domnul Luca, episcopul de Strigoniu, i-a afurisit şi cu voia regelui Stefan, fiul lui Geza, a facut ca ei a fie cunoscuţi ca afurisiţi în tot regatul ‘’ (Documente privind istoria României din veacul XI, XII si XIII). Care a fost cauza  neîntelegerilor survenite, mai mult ca sigur pretenţiile financiare ale abatelui faţa de supuşii lui. În acelaşi document apar şi numele a catorva sate din ţinutul Satu-Mare : Tur, Apa, Iazul, Sard, Hodoş şi Zerend. După doisprezece ani de la aceste evenimente, în anul 1181,  Petru şi Konchi, fii lui Petru şi Achileus, fiul lui Achileus, fug pe de moşia mănăstirii în nordul ţării, probabil în Ţara Oaşului. Urmare acestui gest, regele Bela III i-a masuri pentru prinderea lor şi aducerea înapoi la mănăstire. Interesant este numele unuia dintre tăranii revoltati, Achileus, nume de origine greco-romanică. De altfel în documentele maghiare va mai aparea frecvent şi numele Antonius, purtat frecvent de bastinaşii transilvăneni, dovadă a origini lor latine.

Tot în anul 1181 este prima atestare documentară a existenţei comitatului Satu – Mare, in fruntea căruia era comitele Nicolae.

În jurul anului 1199, Maramureşul şi Ţara Oaşului sunt  menţionate ca şi terenuri regale de vânătoare ale regelui maghiar Imre (1196 – 1205).

Comitatul Satu-Mare şi oraşul Satu-Mare vor cunoaşte o puternică dezvoltare economică şi administrativă în secolul XIII – XIV, obţinând o serie de privilegii regale în anii 1230, 1264 si 1291 când primeşte dreptul de a oraganiza în fiecare zi de lunea târg.

În timpul invaziei mongole din anul 1241, cetatea de pământ a oraşului Satu-Mare a fost distrusă de către mongoli.

Dezvoltarea oraşului şi facilităţile economice şi comerciale vor atrage ţărănimea care dupa încercări nereuşite de a pătrunde şi a se aşeza în zona oraşului,oraş regal închis, vor primi abia în anul 1332, dreptul de se stabili în zona, contribuind ulterior la cresterea economica a oraşului şi ţinutului.

Continuitate românească | Cnezii Bârsan >