ISTORIA TARII ROMANESTI PANA IN ANUL 1290

Cnezii Bârsan | Negru Vodă >

Primele menţiuni

Primele menţiuni despre vlahii munteni, nord dunăreni le găsim în cronicile bizantine care menţionează în anul 726 o serie de năvăliri ale valahilor nord dunăreni aliaţi cu vlaho-râcnii în imperiul bizantin. Aceste conflicte se vor soluţiona abia în anul 780, când între cele două părţi se adopta un armistiţiu de pace. Este mai mult ca sigur că aceşti vlahi contestau influenta şi intruziunea bizantină la nord de Dunăre.
Într-o cronică turcă numită Oguzmame se menţionează în jurul anului 839 despre existenţa unei ţări a vlahilor la nord de Dunăre.
În timpul confruntărilor armate din anii 968 şi 969, dintre Sviatoslav ( 964 – 972), cneaz al Kievului şi Împăratul bizantin Nikephoros II Phokas ( 963 – 969) , sunt pomenite în cronica rusă “Povestea vremurilor de demult” , 80 de cetăti-oraşe la Dunărea de Jos. Aceste conflicte se acutizează însă în anul 971, când noul Împărat bizantin, Ioan Tzimiskes ( 969 – 976) pune bazele formarii unei theme Paristrion – provincie bastion, organizată pentru apărarea graniţei Dunării de Jos şi a litoralului Pontic, până la Varna. Reşedinţa acestei provincii era la Durostolum (Silistra) şi cuprindea un teritoriu între Munţii Balcani, Dunăre şi Marea Neagră. Rolul acestei provincii militarizate era organizarea apărării bizantine faţă de campaniile lui Sviatoslav. Cronica “Însemnările toparhului grec” sau “Anonimul lui Hase” menţionează că in jurul anului 972 la Dunărea de Jos existau un număr de 10 cetăţi-oraşe cu 500 de aşezări omeneşti puternic populate. Conducătorii acestor cetăţi profitând de campaniile lui Sviatoslav, se răscoală împotriva imperiului bizantin. Urmare a înfrângerii cneazului rus, în bătălia de la Durostorum la 24 iulie 971, Ioan Tzimiskes anexează Bulgaria orientală şi Dobrogea. Răscoala valahilor este şi ea înfrântă, bizantinii consolidându-şi puterea asupra teritoriilor nord dunărene. Dar aceste conflicte ale populaţiilor nord dunărene vor continua în timp, astfel că în anul 1000, cronicile bizantine semnalează lupte între aceştia şi armatele conduse de către Împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul (976 – 1025) cel supranumit Bulgaroctonul, adică omorâtorul de bulgari.
Vasile al II va avea ca obiectiv, în timpul domniei sale distrugerea ţaratului bulgar. Începând din anul 986 va iniţia o campanie permanentă de subminare a influenţei bulgare în Balcani. Confruntarea finală dintre bizantini şi armatele ţarului bulgar Samuil (997 – 1014) se va da la Belaşita, în anul 1014. Bulgarii vor fi înfrânţi şi decimaţi, iar 14.000 de prizonieri vor fi orbiti. Înfrângerea bulgarilor va duce în anul 1018 la dezmembrarea ţaratului bulgar, de către bizantini, şi împărţirea lui în 3 theme: Bulgaria, Sirmium şi Dalmaţia. Supremaţia bizantină se va întinde şi asupra cetăţilor aflate la nord de Dunăre, vlahii fiind obligaţi să se supună acestora.
Nu avem dovezi dacă populaţia valahă nord dunăreană ar fi participat la conflictul dintre ţaratul bulgar şi imperiul bizantin, dar o menţiune făcută în Analele din Bari ne pomeneşte despre o oaste bizantină comandată de catre protospatarul Oneste împotriva arabilor din sudul Italiei, în care erau şi contingente valahe. Mai mult ca sigur că în urma extinderii autorităţii bizantine asupra ţinuturilor nord dunărene, conducatorii acestora erau obligaţi să participe cu oaste alături de bizantini, în luptele duse de aceştia.
Informaţii ulterioare despre comunităţile valahe le avem în timpul invaziilor pecenege din anii 1036, când devastează Dobrogea şi distrug printre altele şi cetăţile Capidava şi Dervent, şi în anii 1046 şi 1047 când tot aceştia tranziteaza Muntenia şi invadeaza thema Paristion, regiunea administrativă bizantină din sudul Dunării.
O altă menţiune a existenţei românilor la nord de Dunare o face în jurul anului 1050, geograful persan Gardizi, în lucrarea sa “Podoaba istoriilor”.
In anul 1054, patriarhul Mihai I Kerularios (1043-1058) şi papa Leon al IX-lea (1049 – 1054) se excomunică reciproc, având astfel loc separarea bisericii de la Roma, de cea de la Bizant. În urma acestui act, numit Marea schismă, românii vor trece sub autoritatea stricta a patriarhatului de la Bizanţ.
Anii 1072 – 1074, aduc noi conflicte între conducătorii cetăţilor de la Dunărea de Jos şi Imperiul Bizantin. La această răscoală se raliaza bulgarii şi sârbii condusi de catre Gheorghe Voiteh. Comandantul armatei trimise de către Împăratul Mihai al VII-lea ( 1071 – 1078), Nestor trece de partea răsculaţilor. Miscarea va fi înfrantă însă de către Împaratul bizantin.
În afară de informaţii date de cronicile bizantine, în acele timpuri, şi alţi cronicari apuseni fac referire la existenţa unei comunităţi valahe în Muntenia şi Dobrogea. Astfel în cronica Împăratului german Friedric Barbarossa se menţionează, în jurul anului 1089 a existenţei unei ţări româneşti numită “Walahia”, condusă de un principe, situată între Dunăre şi Munţii Carpaţi. În anul 1140, an al cruciadei conduse de către împăratul german Conrad al III-lea (1138 – 1152 ), în cronica lui Thomas Tuscus se prezintă itinerarul cruciaţilor către Ierusalim. Plecaţi din Franţa şi Germania aceştia aveau să treacă prin Ungaria şi Blachia (Ţara Vlahilor).
Expansiunea maghiară la sud de Dunăre, în Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia şi infiltrarea în spaţiul Tării Româneşti va duce între anii 1161 – 1168 la declanşarea unui conflict cu bizantinii. În timpul războaielor duse de către Împăratul bizantin, Manuel I Comnenul ( 1143 – 1180 ) împotriva acestora, aflăm dintr-un document care se datorează lui Ioan Kinnamos, despre existenţa unui mare număr de valahi înrolaţi în armata bizantină. Kinnamos este primul cronicar care încearcă să facă o legatura între valahi şi romani, specificând că aceştia “sunt coloni de demult ai celor din Italia” : “… Iar împăratul fierbea din această pricină şi vroia să pornească din nou el însuşi asupra ţării hunilor, dar pornind mai curând să le dovedească forţa romeilor, iată ce plănuia. Pe Alexis, pe care-l logodise cu fiica sa, l-a trimis la Istru cu armate multe, comandate de el, care era protostator, pentru ca să-i facă pe huni să creadă că vor fi atacati iarăşi din locuri obişnuite; iar lui Leon, numit şi Vatatzes, care aducea altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia, îi poruncea să năvălească în ţara hunilor dinspre ţinuturile de lângă Pontul zis Euxin, de unde nimeni nu a năvălit asupra lor.”
Din păcate nu ştim dacă aceşti valahi erau din sudul sau nordul Dunării, sau de pe ambele maluri ale Dunării.
Dovezi despre existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, le avem din timpul insurecției inițiate de către frații Teodor (Petru) și Ioan Asan, împotriva bizantinilor, între anii 1185 – 1197. În anul 1188, Ioniță Asan, supranumit ulterior Caloianul, fratele mai mic al lui Teodor și Ioan, este dat în schimbul soției lui Ioan Asan, luată prizonieră de către bizantini. Ioniță reușeste să evadeze, și se refugiază la nord de Dunăre în Țara Românească.
Cronicarul Nicetas Choniates Akominatos menționează că Ioniță s-a refugiat pentru o vreme la nord de Dunare, unde devine „domn peste niste vlahi din neamul lui”. Această informatie este prima, în mod indirect făcută, care confirmă existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, la acel an 1188. Deoarece bizantinii nu vor iniția nici o acțiune de căutare și capturare a lui Ioniță, ne confirmă faptul că aceste formațiuni statale erau bine organizate din punct de vedere administrativ, economic dar mai ales militar, bizantinii nedorind să riște o campanie cu consecințe dezastruoase pentru ei.
Nu există nici o mențiune în cronicile bizantine de organizare a unei campanii militare îndreptate împotriva valahilor de la nord de Dunare, în secolele IX – XIII !
Nu există nici o mențiune în documentele cancelariei Regatului maghiar, de organizare a unei campanii militare la sud de Carpați, cu scopul de a ocupa ținuturile Țării Românești, în secolele IX-XIII ! Singurele mențiuni sunt legate de ținuturile Severinului, Banat care va fi in permanență cauză de razboi între maghiari și valahii munteni.
Sa afirmat de foarte multe ori, de către istorici, că triburile maghiare și bulgare, popoare de pustă asiatică au căutat să se așeze în ținuturi de ses, asemănătoare modului lor de viață, maghiarii optând pentru Câmpia Pannonică, iar bulgarii pentru câmpiile de la sud de Dunăre. Este interesant de ce au făcut această alegere, când aveau la îndemână o solutie mult mai atractiva, Câmpia Română, aparată pe laturi de Dunăre și Munții Carpați ?
Cea ce ne îndreptățește să afirmăm cu deplină certitudine, că în Țara Românească existau încă din timpuri imemoriale, formațiuni statale mai mici sau mai mari, cnezate și voievodate, bine închegate, care nu au permis expansiunea regatului maghiar, încă de la descălecatul lor în Pannonia din anul 895, dar nici amestecul în treburile lor interne ale bizantinilor sau bulgarilor de la sud de Dunare.
Nicetas Choniates confirmă și faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă. Care era această limbă ? Împăratul grec al Niceei, Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258), scrie în anul 1254 că limba utilizată de către vlahi era ausonica, adică, mai spre întelesul nostru, limba latină veche ! Afirmație pe care împăratul Niceei, nu o face în necunoștiință de cauză, mai ales că mama lui, Elena, era valahă, fiică a țarului Ioan Asan II (1218 – 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba materna.
Tradiția populară și uni cercetatori fac afirmatia că Ioniță Caloianul ar fi înființat orașul Craiova, care îi poartă de altfel și numele, Craiova = Crai Ioviță. La rândul lor etnografii susțin că dansul popular „Călușul” și „ Caloianul” și-ar avea originile din acea perioadă.
O altă confirmare a legăturilor valahilor pe direcția sud-nord, o avem în momentul morții lui Ionița Caloianul, 1207, când nepoții acestuia, Ioan Asan II și Alexandru Asan, fii lui Ioan Asan, se refugiaza la nord de Dunăre căutând protectie la frații lor munteni.

Marea invazie tătară de la 1241

Prima menţiune, documentară, despre existenţa unei “ţări” în spaţiul vest – muntenesc este făcută odata cu hotărârea regelui maghiar Ladislau I (1040-1095) de a-şi asigura siguranţa graniţelor regatului ungar. În acest scop zideste o fortăreaţă , în imediata apropiere a castrului roman de la Drobeta Turnu Severin, cu rol de centru strategic militar, în vederea supravegherii valahilor, cumanilor şi pecenegilor existenţi în zonă. Această fortăreaţă va fi pricina unor veşnice revendicari şi lupte între coroana maghiară si voievozii din Muntenia.
Între anii 1228 şi 1233, regele maghiar, Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreaţa Severinului în cetate, luând astfel naştere Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv şi în acelaşi timp ofensiv, îndreptat contra expansiunii bulgare. Banatul de Severin este menţionat în cronicile maghiare sub denumirea de “Terra Zeurino”. Primul ban al Severinului este Luca, menţionat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după sine un mare aflux de valahi, cumani, maghiari şi saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) solicită papei Grigore al IX înfiinţarea unei Episcopii latine a Severinului , dar care va fi instituită abia în anul 1382.
Creerea unor astfel de mărci de apărare dincolo de graniţele coroanei maghiare aveau să devină o practica obişnuita a ungurilor, atât la hotarele Ţări Româneşti cât şi în Moldova, în scopul declarat de a-şi apăra regatul, dar şi cu perspectivă expansionistă. Timp îndelungat regii maghiari aveau să-si aroge dreptul de stăpânire asupra Ţări Româneşti şi a Moldovei, provocând conflicte armate cu domnitorii acestor ţări.
Prin angajarea maghiarilor în conflicte regionale cu valahii, bulgarii, sârbii şi bizantinii, acestia vor omite un lucru foarte important, care se va dovedi devastator pentru regatul arpadian.
Anul 1241 aduce asupra Ţărilor Române dar şi a Europei, una dintre cele mai catastrofale invazii din decursul istoriei, cea tătară.
Cine erau acesti tătari ? Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni…au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei.”
Dar să vedem ce spun cronicile vremii despre această invazie în Ţara Românescă : ’’ În anul acesta (1241) armata fără de număr a tătarilor, trecu peste munţii ce le înconjurau ţara şi prăvălind stâncile grele ( ale Caucazului ) se răspândiră ca demonii (. .. ). Mereu setoşi de sânge, căci cu sânge se adapă ei, sfâşie şi înfulecă cu lăcomie carne de câine şi de om.’’, ’’Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. <şi în continuare> (Budjek) trece Munţii Sassanilor <muntii saşilor transilvăneni> ca să intre în Kara – Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii Babac – Tuc (Yapraq Taq) la hotarul lui Mislau unde bate pe duşmanul care se afla acolo gata de lupta.’’ ( Cronică Persană ).
Muntenia a fost atacată şi prădată de Ordul care îi infrânge rând pe rând pe voievozii munteni, ajungând în incursiunea lui până în Banat.
Atacul tătarilor, în Transilvania şi Ungaria, a fost atât de rapid şi de devastator încât decimează armatele regelui maghiar Bela IV, obligându-l pe acesta să fugă şi să se refugieze într-o insulă din Adriatica, pentru a-şi salva viaţa.
Rămaşi singuri în faţa puterii tătare, conducătorii Ţării Româneşti, „Bezerenban” şi Miselav, încearca să opuna rezistentă acestora. După doi ani de hărţuieli şi multe pierderi umane, aceştia reuşesc să infranga ostile tătare şi să-i alunge. Filip Mousket în “Cronica” lui rimata menţioneaza, in anul 1241(2), marea victorie a „regelui din tara vlahilor” asupra tatarilor, dealtfel singura victorie europeana in luptele duse cu tatarii.
Din fericire pentru Europa, tătarii se vor retrage în cursul anilor 1242 şi 1243, urmare morţii hanului Ogodai, în urma unei beţii cumplite, în luna decembrie 1241. Conducatorii şi oastea tătara (mongolă) se vor indrepta spre ţinuturile Asiei Centrale pentru a putea participa la alegerea noului han
Parte a oştilor tătare, conduse de Batu – Han, se vor aşeza în nordul Mării Negre, întemeind un stat cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, de unde vor lansa timp de 500 de ani expediţii de pradă asupra Rusiei şi Poloniei, dar şi a Ţărilor Române. Pana aproape la sfârsitul secolului al XIV-lea, Moldova şi nord-estul Munteniei vor rămane însă in sfera de influentă a puterii tătară, asa numita pax mongolica.
Cel mai important aspect al invaziei tătare în ţinuturile româneşti îl constituie faptul că ea a oprit expansiunea maghiară spre sud (Ţara Românescă) şi est (Moldova), a distrus stăpânirea cumanilor la sud de Carpaţi, pregatind procesul de constituire a primelor formaţiuni statale medievale româneşti.

*

Pe cine mentionează Filip Mousket, ca „rege în ţara vlahilor” pe „Bezerenban” sau pe Miselav. Nu putem şti. Dar sigur este faptul că cei doi voievozi reuşesc să-şi asigure independenţa voievodatelor faţă de puterea tătară. Unii istorici presupun că ar fi vorba de Miselav (Seneslau), în schimb altii suştin că ar fi vorba de Ioan Asan II (1218 – 1241), tarul vlaho-bulgar,de la sud de Dunare.
Cine erau însă cei doi conducători munteni? Părerile istoricilor sunt împărţite.
Uni istorici îl consideră pe “Bezerenban” ca fiind primul conducător al unei formaţiuni statale, cnezat sau voievodat, din Ţara Românească. Alte studii îl indica pe acest “Bezerenban” ca fiind “Banul” Severinului, lucru nu foarte departe de realitate, tînând cont că Rasid-ed-din în cronica sa deformeaza foarte mult numele onomastice şi toponimele. Astfel Carpaţii devin Babac-tuc (Yapraq Taq) iar valahii , Qara Ulagh. Este mai mult ca posibil ca numele de Bezeren Ban să indice de fapt o funcţie, acea de conducător al Ţării Severinului, ţară numită în cronicile timpului şi Terra Szevren ( se poate remarca apropierea fonetică între Bezeren si Szevren , Bezerenban – Szeverenban). La acea vreme, mare parte a Olteniei apusene era aparţinătoare de Banatul Severinului, precum parte de ţinuturi din Banat şi Caraş.
După Patriciu Dragalina, termenul de ban reprezenta o “demnitate super-ierarhica foarte veche” valahă care desemna conducatorul unei formaţiuni teritoriale definite. Termenul de conducere, respectiv “bănie” va trece ca nume a formaţiunii statale sub denumirea de “banat” (vezi, Banatul Timişoarei, Banatul Sârbesc, s.a.). Acest termen a fost adoptat de către maghiari, dar şi de români, şi pentru numirea conducătorului unui ţinut, provincii, sub forma de “ban” (vezi, Mihai,Banul Craiovei). Alţi istorici consideră că acest termen este de origine maghiară, provenit de la numele unui conducator avar pe nume Bayan, care ar fi trăit în anii 562-602. Care este legătura între unguri anilor 1233 şi avarii secolului al VI-lea, nu ştim, dar cert este faptul că la acea vreme triburile maghiare încă populau stepele asiatice, si nu avea ştire de saga avară din Europa. Optăm pentru originea românească a termenului asemeni lui Dragalina.
Atingator de celălalt voievod, pomenit sub numele de Miselav, istoricii se împart în doua tabere. O parte dintre ei îl consideră ca fiind tatăl lui Seneslau, iar ceilalţi îl identifică ca fiind chiar Seneslau, cronica persană nepreluând şi în acest caz, clar numele acestui conducător de formaţiune statală munteană. Acest argument este întărit şi de faptul că Seneslau este pomenit ca şi conducător de sine stătător şi independent, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, datată în anul 1247.

*

În vederea securizării graniţelor coroanei regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) face apel la Ordinul Cavalerilor Ioaniţi (Cavalerii de la Malta). Prin diploma emisă la 2 iulie 1247, regele maghiar de comun acord cu conducătorul Ordinului, magistrul Rembald, dorea instalarea unui detaşament Ioanit în Cetatea Severinului: „… Așa dar, mânați de acest gând, după o îndelungată sfătuire cu fruntașii și baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al casei Ospitalierilor din Ierusalim, din părțile de dincoace de mare, cu privire la repopularea regatului nostru, care prin năvălirea dușmănoasă a națiunii barbare numită tartari, a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor, cât și prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel preceptor în numele casei Ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine și casa Ospitalierilor, să ia armele pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine, potrivit cu actul scris mai jos, și să ne dea sfat și ajutor credincios pentru popularea țării noastre, și să se supună și la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm și îi dăruim lui și prin dânsul numitei case întreaga țară a Severinului împreună cu munții ce țin de ea și cu toate celelalte și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul Olt, afară de teritoriul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm olaţilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum. Totuși în așa fel încât jumătate din toate foloasele și veniturile și slujbele din întreaga țară a Severinului amintită mai sus, și din cnezatele numite mai sus, să o păstrăm pe seama noastră și a urmașilor noștri, cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite și cele ce se vor clădi în toate teritoriile sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând totuși neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor și episcopilor pe care știe că le au, lăsând deoparte și toate morile dintre hotarele țărilor amintite atât cele clădite cât și cele ce se vor clădi, în afară de cele din țara Lytua, precum și toate clădirile și semănăturile făcute cu cheltuiala fraților zisei case, și fânețele și pășunile pentru vitele și oile lor, și pescăriile care sunt acum în ființă sau care se vor face de către ei, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraților acestora, afară de pescăriile de la Dunăre și iazurile de la Celei pe care le păstram împreună pe seama noastră și a lor. Și mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olatii ce locuiesc în țara Lytua, în afară de țara Hațegului cu cele ce țin de ea, să le culeagă sus zisa casă. Mai voim ca amintiții olati să ajute pe sus zișii frați cu mijloacele lor ostășești întru apărarea țării și înfrângerea și pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străinii, iar din partea lor acești frați să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin și ajutor, pe cât le va sta în putință. Pe lângă acestea, din sarea ce le-am îngăduit să ducă în chip îndestulător spre folosința acelei țări și a părților dinspre Bulgaria, Grecia și Cumania, din orice ocnă din Ultrasilvana de unde vor putea mai ușor să o scoată cu cheltuiala dimpreună a noastră și a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel și din banii ce vor umbla acolo din voința regelui și hotărârea preceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus și despre celelalte venituri, cealaltă jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea, rânduielile pe care le va fi hărăzit zisa Casă nobililor și altora venind din alte părți să locuiască în ținuturile amintite, atât în privința libertăților lor cât și a judecăților, precum și hotărârile judecătorești pe care le vor fi rostit împotriva acelora, le vom încuviința și întări, fără atingerea părții noastre din folosințele ieșind de acolo, cu acest adaos că de se va rosti vreo osândă <într-o pricină de> vărsare de sânge împotriva mai marilor țării, și ei se vor simți nedreptățiți, să poată face apel la Curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru, de care lucru să ne ferească Dumnezeu, a cincea parte din ostașii țării amintite să fie datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre. Dar dacă vom îndrepta oaste spre Bulgaria, Grecia, și Cumania va purcede a treia parte din cei în stare a merge la război, și din prada de război, atât cea mișcătoare cât și cea nemișcătoare, numita casă își va primi partea sa după numărul ostașilor din Severin, precum și a armelor lor. Pe lângă aceasta am dăruit amintitului preceptor, și printr-însul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt și munții Ultrasilvanei, sub aceleași îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la țara Severinului, în afară de țara lui Seneslau, voievodul olatilor, pe care le-am lăsat-o acelora așa cum au stăpânit-o și până acum, și întru totul sub toate acele îndatoriri, rânduite mai sus, cu privire la țara Lytua. …”
În ciuda tuturor facilităţilor acordate de către regele maghiar, Ioaniţi au refuzat însă să se aşeze în teritoriul oferit. Motivul acestei refuz era faptul că la acea vreme tătarii îsi păstrau suzeranitatea asupra Tărilor Române şi a Banatului, regele maghiar oferind de fapt cea ce nu era al lui, obligându-i pe aceştia să-si câstige teritoriul prin lupta cu tătarii si valahii !

Voievodatul lui Litovoi (1240 – 1278/79)

În Diploma Cavalerilor Ioaniâi emisa la 2 iulie 1247 se menţionează despre existenta unei ţări românesti, numite Litua sau Ţara lui Litovoi. Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă a similitudinii denumirii ţării invadate de tătari in anul 1241, Ilaut, nume menţionat în Cronica Persană al lui Fazel – Ullah – Raschid. Să fie această denumire o anagramare a termenului L i t u a = I l a u t. Cuvântul conţine toate literele, doar că sunt puse în altă ordine.
Denumirea Ţării Lytua făcută în Diploma Îoaniţilor, avea să duca la ipoteze fanteziste privind posibilitatea existenţei unei legături dintre români şi lituanieni, chiar şi căutarea unei descendente a acestora din valahi. Mai intersant este faptul că istoricul Aurel Decei (1905 – 1976) face afirmaţia că textul referitor la românii din cronica persană, se referă de fapt la Lituania , iar persoanele menţionate, sunt duci lituanieni.
Toate aceste supoziţii sunt făcute doar în baza unui singur cuvânt, Lytua. Ori nu se acordă atenţie că în textul Diplomei Ioaniţilor, tările respective nu erau pomenite cu nume ci cu sintagma “cnezatele lui Ioan şi Farcaş”, “ţara lui Seneslau”, astfel că în concepţia scribului regal “teritoriul lui Litovoi” , devine ţara lui Litovoi, cu numele de Lytua, termen derivat de la numele lui Litovoi. Mai exista insa si o alta variantă, asupra căreia voi reveni în alt capitol al lucrării.
Privind originea acestui nume, s-au facut la fel multe speculaţii, căutându-se origini slave, cumane sau valahe. Cert este că numele îl întâlnim în acele vremuri şi în Maramureş, sub forma Locovoi, cea ce ne demonstrează faptul că era un nume răspândit, şi des utilizat de ambele părti ale Carpaţilor, si, chiar si la vlahii sud-dunăreni.
Unii istorici îl confirmă pe Litovoi ca fiind acel Bezerenban pomenit în Cronica Persana la 1241, fapt foarte posibil din punct de vedere cronologic. În acest caz Litovoi este acel Ban al Severinului, sau primul Basarab ?. Optăm pentru varianta de Ban al Severinului.
Istoricul Popa Radu avansează o ipoteză posibil istorica, prin care afirmă ca Litovoi, cel pomenit în anul 1247, ori unul din predecesorii lui ar fi “descălecat” din Ţara Haţegului în Oltenia. Este posibil ca voievodul să nu mai fi suportat vexaţiunile coroanei maghiare şi să se fi strămutat cu familia şi supuşii lui la sud de Carpaţi în Oltenia, fiind acceptat de către baştinaşi. Am avea astfel un prim “descălecat” anterior celui lui Negru Vodă, proces care s-a petrecut şi în Moldova, prin “descălecate” succesive.
Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1278/1279, voievodatul lui fiind încadrat intre Banatul Severinului (si Banatul Severinului ?) , râul Olt şi Dunăre.
În anul 1247 se afla sub suzeranitatea coroanei maghiare, plătind către aceasta tribut, Diploma Ioaniţilor făcând clar această specificatie. Voievodatul lui ajunsese la o stare de bunăstare recunoscută chiar de către cronica maghiara prin enumerarea surselor veniturilor. Armata lui Litovoi era însa argumentul suprem al voievodului, deloc ignorat de către regele maghiar, solicitându-i acestuia participarea la luptele duse de către coroana maghiară : „ a cincea parte din ostașii țării amintite să fie datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre „.
Aceste pretenţii ale regilor maghiari aveau să duca la izbucnirea unui război între cele doua părti în anul 1273. Cronicarul bizantin, Nicephoros Blemmydes, consemnează începutul şi desfăşurarea luptelor duse între Litovoi şi armata voievodului transilvănean, Nicolae Geregye (1265 – 1270, 1272-1273) : „Dar după aceea înaintând fără grijă mai departe, printre prisăci şi tufişuri dese, când se înfundase pe nişte potece foarte înguste, a fost atacat de mulţimea Valahilor din păduri şi din munţi şi a rămas mort (voievodul transilvan) împreună cu vrednicul bărbat Petru, vice-voievodul său, cu Dejeu zis Vas, cu Petru Ruffus, castelanul de la Cetatea de baltă, cu Secuii Petru şi Ladislau, bărbaţi viteji şi cu alţi numeroşi ostaşi şi nobili de seamă. Şi după ce ungurii părăsind oastea, dăduseră dosul şi o rupseră la fugă, ajungând prin locuri noroioase şi mlăştinoase, strâmtoraţi între prisăci, mulţi dintre ei fură ucişi de Valahi; numai câţiva au scăpat cu mare primejdie a persoanei şi cu pagube în avutul lor. Iar trupul voievodului Nicolae, scoţându-l cu luptă grea din mâinile Valahilor, l-au adus în Ungaria, să-l înmormânteze la Strigoniu, în mănăstirea Fecioarei Maria.
În sfârşit, după întâmplarea aceea tristă, schimbându-se iarăşi roata norocului, cu ajutorul lui Nicolae de Gara, banul de Macsó, însăşi oastea regească fiind trecută peste Dunăre în corăbii întărite şi apărate de atacurile luptătorilor şi arcaşilor voievodului Layk, (Litovoi) adică ale Valahilor, care slobozeau potop de săgeţi asupra lor, duşmanii au fost puşi pe fugă şi s-au împrăştiat ca fumul; şi rămăşiţele oastei întregi au intrat în ţara Severinului şi o au cuprins”. (Fontes Historiae Daco-Romane, IV, p.103)
După înfrângerea oştilor voieovdului Transilvaniei , de către Litovoi, regele Ungariei , Ladislau Cumanul (1272-1290) ordona armatei maghiare să contratace. Contratac ce va duce la ocuparea cetăţii Severinului.
Diploma de la 8 ianuarie 1285 pomeneşte , sintetic depre acest eveniment şi urmarile lui: „Și, în sfârșit, când, fiind încă copil, începusem noi a domni după moartea prea iubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi, împreună cu frații săi, în infidelitatea sa, ocupase pentru sine o parte din regatul nostru existentă dincolo de munți și cu toate avertismentele noastre nu s-a îngrijit să plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credință, l-a ucis pe el, iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în captivitate și ni l-a adus nouă; pe deasupra, pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă nu mică de bani și astfel prin serviciile acestui magistru Georgius a fost reașezat iar tributul nostru din acele părți. […]”. Litovoi refuza suzeranitatea maghiară, înţeleasă de către aceştia ca şi suveranitate , şi ocupa teritorii aflate în posesia coroanei, regii maghiari considerau ca Ţara Românească şi Moldova proprietate de drept al lor. (!)
Cumulând cele trei documente, Cronica Persană, Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi documentul de la 1285 putem constata că, Voievodul Litovoi, înainte de anul 1241 intrat în conflict cu coroana maghiară, avea să atace, cucerească şi să-şi treacă în stăpânire Banatul Severinului. Acest lucru este dovedit şi de lista Banilor de Severin. Primul ban menţionat este Luca în anul 1233, după care până în anul 1243 nu mai apare nici un ban maghiar la conducerea Banatului. Este perioada în care Litovoi trecuse sub stăpânirea lui Cetatea Severinului. Abia în anul 1243, maghiarii vor reuşi să-şi recucerească provincia, numindu-l ban pe Ştefan, după care între anii 1243 – 1247, Cetatea Severinului va trece din nou în mâna lui Litovoi. Dupa anul 1247, lista banilor maghiari este continuă, dovedind reocuparea Banatului de Severin de către coroana maghiară. Litovoi însă în decursul domniei lui va mai izbuti de câteva ori să-şi treacă în proprietate Cetatea Severinului, fapt dovedit şi de cronica din 1285.
La anul 1241, cronicarul persan, îl va identifica pe Litovoi, sub titulatura lui, de Ban al Severin (Bezeren Ban – Szeveren Ban). Cea ce infirmă existenţa primului Basarab la anul invaziei tătarilor, în Ţara Românească. Primul domnitor cunoscut sub acest nume va fi Basarab I, fiul lui Negru Vodă.
Litovoi va fi înfrânt şi ucis în anul 1278/9, posibil în urma unei trădări, iar fratele lui Bărbat a fost luat prizonier. Barbat va fi reînscăunat ca voievod al Ţării Româneşti, însă cu obligaţia acceptării vasalităţii faţă de coroana maghiară şi obligatţa plătii unui tribut substanţial.

Cnezatele lui Ioan şi Farcaş ( cca. 1247)

Ştim foarte puţine despre cei doi fraţi cnezi. Diploma Ioaniţilor, aminteşte la anul 1247 că tinuturile aflate la stânga Oltului, sunt propuse a se trece sub tutela Ordinului Ioanit. Documentele istorice anterioare, dar nici cele ulterioare nu mai fac mentiune la aceştia.
Interesant este numele atribuit cneazului Farcas ; mai mult ca sigur ca acesta se numea Lupu, cronicarii maghiari traducandu-i numele în Farcas (farkas = lup). Acest nume va fi încetatenit ulterior in onomastica română sub forma de Farcaş, Farcaşiu, Fărcăsel, Farcăsoia, s.a.

Voievodatul lui Seneslau (cca.1241 – 1277)

Seneslau este mentionat în diploma regelui Bela al IV-lea al Ungariei ca fiind voievod român al “olaţilor” din Transalpina (Muntenia), la anul 1247. Voievodatul lui se află situat în stânga Oltului, între Carpaţi şi Dunăre. Uni istorici îl identifică în persoana lui Miselav cel pomenit ca şi oponent al tătarilor la 1241.
Cu toate că documentul maghiar îl numeşte valah, unii istorici îi conferă o identitate slavă în baza numelui său.
Opinia noastră este că numele lui real era Stanislău nume derivat din binecunoscutul nume romanesc Stan , cu variantele feminine Stana şi Stanca. Numele de Stan ,Stanislău, Seneslau vor fi purtate de generaţii întregi de cnezi şi voievozi maramureşeni, începând de la sfârşitul secolului XIII –lea.
În afară de aceste scurte menţiuni făcute în anii 1241 şi 1247, asupra voievodului Stanislău se asterne tăcerea. Cine a fost, cât a domnit, cine i-a fost urmaşul nu putem şti. Cert este faptul că începând din anul 1285, nu mai avem ştiri despre voievozii locali şi despre soarta românilor din Muntenia.

Cnezii Bârsan | Negru Vodă >