ISTORIA TRANSILVANIEI până în anul 997


Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.



<Ausoni, anti şi vlahi | Voievodatul lui Iuliu (940-1046)>


Începuturi

Prima informaţie despre existenţa comunităţilor româneşti din Transilvania o avem din secolul IV, prin menţionarea unei comunităţi creştine la Biertan, în judeţul Sibiu. Aici s-a descoperit, în anul 1775, la rădăcina unui copac din pădurea Chimdru, un donariu, obiect de cult din bronz, având monograma lui Isus Hristos. Obiectul este inscripţionat şi cu numele Zenovius, identificându-l astfel pe cel care a donat comunităţii acest obiect de cult.

Donariul de la Biertan
Donariul de la Biertan

Odată cu părăsirea Daciei transilvane de către romani, dacii liberi şi cei care au părăsit provinciile romane în timpul ocupaţiei ei, au revenit în locurile de baştină, continuându-şi viaţa în acelaşi mod în care l-au dus şi în decursul timpului, în afara sau înlăuntrul provinciei romane Dacia. Confruntaţi cu năvălirile popoarelor migratoare, romanii aveau să părăsească, încetul cu încetul, oraşele mari şi zonele deschise de pe cursul râurilor mari, ţinte sigure ale migratorilor şi să se retragă spre zonele de munte, mai greu accesibile. Specific spaţiului transilvan este existenţa comunităţilor săteşti în zone deluroase, puternic împădurite, aflate la poalele munţilor, pe firul unor cursuri de apă cu văi înguste. Existenţa acestor comunităţi, care există şi în ziua de azi, ne uimeşte prin alegerea locului, în creierul munţilor sau pe văi înfundate.
În aceste comunităţi izolate, băştinaşii îşi desfăşurau viaţa de zi cu zi, cea obşsnuită, ca să-şi asigure hrana zilnică şi strictul necesar. Viaţa premontană şi cea montană va duce la intensificarea creşterii animalelor (ovine, bovine, porcine, cabaline, s.a.) şi păsărilor, dar şi a prelucrării lemnului. Practicarea agriculturii se va face pe spaţii restrânse, pe terase sau pe marginea pârâurilor, cultivându-se în general, cerealele şi leguminoasele necesare asigurării traiului. Mari consumatori şi cunoscători ai ciupercilor, băştinaşii cunoşteau zonele de păşune sau de pădure, unde le puteau culege, iar conservarea lor pentru perioadele de iarnă asigura un necesar de proteine organismului. Buni cunoscători ai albinelor, au practicat stupăritul la marginea pădurilor sau pe păşuni; aveau să-şi urce viile pe dealuri, in vai ascunse (vezi fosta zona viticola Lechinta, jud. Bistrita – Nasaud).
Sistemul de aparare impotriva invadatorilor va fi cel binecunoscut de pe vremea dacilor, tactica „pamantului ars”, strategie prin care descurajau accesul migratorilor la comunitatile lor, urcate in munti.
Valurile de migratori aveau sa-si faca aparitia la nu mult timp dupa retragerea roamanilor din Dacia. Rand pe rand aveau sa vina: gotii (cca.271 – cca.376/420) cu triburile lor germanice de ostrogoti si vizigoti, hunii (cca. 376/420 – 469), gepizii (cca. 454 – 567), slavii (cca. 450 – 650 ), avarii ( cca. 567 – 797/803), bulgarii ( cca. 632 – 864), ungurii ( cca. 839 – 1028), pecenegii (cca. 895 – 1121) , cumanii ( cca. 1065 – 1241) si nu in ultimul rand tatarii ( 1241 – 1717). Toate aceste popoare n-au fost in stare sa – si alcatuiasca state durabile la nord de Dunare, pe actualul teritoriu al Romaniei, desi au venit cu intentii de cucerire si ocupare a teritoriului. Cum se explica acest lucru ? In mare parte, in lipsa unei conduceri centralizate, dar mai ales ca cei care au incercat sa se sedentarizeze au fost impinsi de celelalte valuri de migratori spre est si sud de Dunare. Alta cauza este si implicarea Imperiului Bizantin in „gestionarea” acestor migratii haotice. Imparatii aveau sa mute populatii intregi de migratori in diferite zone ale imperiului, sau pur si simplu aveau sa-i extermine. Nu in ultimul rand este cazul sa amintim ca nici populatia bastinasa nu a stat cu mainile in san, aparandu-se si ripostand valurilor de hoarde migratoare.
Atfel ca ostrogotii si vizigotii vor lua drumul spre vest, asezandu-se in final in Franta, Spania (Marele Regat Vizigot) si chiar in Africa de Nord. Gepizii, parte din ei sunt decimati de alte triburi migratoare, parte se vor imprastia in Europa de est. Slavii se vor imprastia parte la sud de Dunare, in Balcani, parte vor ocupa in est teritoriile actualelor state Cehia si Slovacia. Avarii vor fi parte, decimati de bulgari, parte impinsi spre Europa de est. Bulgarii vor folosi spatiul romanesc mai mult ca loc de tranzit spre Balcani, asezandu-se la sud de Dunare, pe actualul teritoriu al Bulgariei. Ungurii , initial vor ocoli tarile romane, prin migrarea lor prin nordul tarii asezandu-se ulterior in Campia Pannonica. Cumanii vor fonda temporar un statulet in curbura Carpatilor, dupa care vor fi, parte decimati de catre tatari, parte refugiati la sud de Dunare in Bulgaria, parte colonizati de unguri in Campia Pannonica. Pecenegii vor fi parte decimati de unguri si cumani, parte vor fi absorbiti de bastinasii din Campia Panonica. Tatarii in general nu vor ocupa in sensul strict teritorii romanesti, multumindu-se cu controlarea lor si organizarea de expeditii de jaf. Putem afirma ca existenta acestor tatari si a faptelor lor a grabit formarea statelor romanesti si stoparea expansiunii maghiare spre alte teritorii romanesti decat Transilvania.
Urmatoarele mentiuni pe care le avem despre Transilvania si bastinasii ei sunt pomenirea, in jurul anului 679, in carte „Cosmographia” a Geografului de la Ravenna a existentei in Dacia a raurilor: Tisia (Tisa), Tibisia (Timis) , Marisia (Mures) si Cresia (Cris). Tot in acest timp in cronicile chazare apare frecvent numele de Ardeal, sub forma Ardil.
Pe un vas apartinator de tezaurul de la Sannicolaul Mare apare mentiunea a doi conducatori, se pare banateni, care doneaza vasele de cult unei biserici. Numele celor doi este jupan Buila/Burila si jupan Butaul conform inscriptiei care nu a putut fi tradusa in totalitate: „+ Buila zoapan teci diretoiri Butaul zoapan targori itziri taici” Donatia este facuta in jurul anului 796.

In anul 787 este mentionat primul episcop pe teritoriul tarii, prin persoana lui Ursus, participant la sinodul de la Niceea, si mentionat ca si episcop al avarilor si vlahilor. Se pare ca episcopatul lui acoperea zona Banatului.
Legat de ocupatiile bastinasilor , in anul 892, se face prima mentiune a exploatarii si comercializarii sarii in spatiul carpatic, cea mai bogata zona din Europa, in zacaminte de sare. Sarea , aliment atat de necesar oamenilor va fi un obiect de vesnica disputa intre conducatrii tarilor romane si coroana maghiara.
„O altă bogăţie a subsolului transilvănean râvnită nu numai de populaţiile aflate în migraţie, ci şi de alţii, este sarea, atât de necesară oamenilor şi animalelor. Studiile geologice
au dovedit că din cele peste 200 masive de sare aflate pe teritoriul României, 62 sunt repartizate pe Podişul Transilvaniei, iar după cum ar rezulta din sutele de izvoare sărate sau fântâni făcute la mici adâncimi, zone întregi ale subsolului sunt pardosite cu sare. De altfel lacurile sărate de la Sovata, Ocna Dejului, Cojocna, Someşeni-Cluj, Turda, Uioara, Ocna Sibiului etc. nu sunt altceva decât vechi saline prăbuşite în care s-a strâns apa de ploaie.
Izvoarele sărate au fost încă din preistorie după cum o dovedesc vestigiile arheologice din jurul lor, locuri preferate pentru vânatul animalelor sălbatice (zimbri, cerbi, mistreţi etc.) care veneau acolo de la mari distanţe pentru a se adăpa cu apă sărată. Transilvania a fost permanent o sursă principală de aprovizionare cu sare pentru Câmpia Tisei, Transdanubia şi Balcani, care era transportată sub formă de bolovani masivi, atât pe uscat pe „drumul sării”, cât şi cu plutele pe Someş, Mureş şi Tisa spre Dunăre de unde era preluată de alţi cărăuşi şi negustori pentru a fi distribuită la mari distanţe de locurile unde a fost exploatată. Izvoarele scrise, cronici, inscripţii, ca şi documentele cancelariilor feudale menţionează în repetate rânduri detalii semnificative referitor la exploatarea şi răspândirea prin comerţ a acestei materii prime, ce ar putea fi comparată economic cu problema aprovizionării cu ţiţei şi gaz metan din zilele noastre.” (Mircea Rusu – Continuitatea daco-romana pana in perioada 275 – 568, Istoria Romaniei, Transilvania)
In secolele VIII si IX vor fi reconstruite multe din vechile castre romane. Identificam astfel cetati si fortificatii pe intreg teritoriul Transilvaniei, precum, cetatea Bihariei, cetatea de la Cenad, cetatea de la Alba Iulia, cetatea de la Gilau, cetatea Satmarului, fortificatia de la Cluj, fortareata de la Bezprem, s.a.
Secolele IX si X vor aduce asupra Transilvaniei o noua provocare cu consecinte pe termen lung, invazia maghiara.

Invazia maghiara

Cine sunt acesti unguri, numiti si maghiari? Calugarul Ricardus ii descrie in cronica lui: „ei sunt pagani, neavand nici o cunostiinta despre Dumnezeu. Dar nu se inchina nici la idoli, ci traiesc traiesc ca dobitoacele. Nu cultiva pamantul, mananca carne de cal, de lup si altele de acest fel. Beau lapte si sange de cal. Au o mare bogatie de cai si de arme si in razboaie sunt foarte viteji. …. < la infatisare erau > oameni urati, cu ochii scufundati, marunti la statura, barbari si salbatici in naravuri si in limba ; un fel de monstri omenesti „
’’ Informaţiile despre primul habitat al triburilor ce vor constitui mai târziu poporul ungar, după migrarea lor în Câmpia Panonică, sunt destul de confuze. Studiul limbii a arătat că este vorba de elemente de origine fino – ugrică, analoage cu cele care populează încă Siberia vestică, amestecată cu triburi turcice ; aceste din urmă au furnizat clasa conducătoare. Nu este imposibil ca însuşi numele de =unguri= sub care îi cunoaşte Europa după instalarea lor în Panonia să fi derivat din cel de =onogurii=, trib turcic înrudit cu protobulgarii.’’ (Gheorghe I. Brătianu – Marea Neagră ).
Problema localizarii tinutului de bastina a maghiarilor a fost pusa de catre diversi cercetatori. Apare foarte frecvent in studiile cercetatorilor, ipoteza formarii acestora ca triburi disparate la vest de lacul Baikal situati pe malurile raului Angara. În jurul anilor 3.000 – 2000 î.e.n. (conform Paul Lendvai) această comunitate uraliană se scindeaza, iar grupurile etnice fino-ugrice desprinse din ea se vor stabili la vest de Urali, la nord și la sud de confluența râurilor Volga și Kama. În preajma anului 1.500 î.e.n. în modul de viață al fino-ugricilor a avut loc o schimbare fundamentală: trecerea la o economie productivă bazată pe agricultură și creșterea animalelor. În această perioadă are loc dezmembrarea unității fino-ugrice si formarea unei limbi de fond ugrice. În jurul anului 1.000 î.e.n. se dezmembrează si unitatea ugrică, drept care începând cu această perioadă putem vorbi de habitatul proto-maghiarilor, pe care cercetătorii l-au plasat de-alungul cursului mijlociu al Volgăi. Sub presiunea exploziei demografice , maghiarii invadeaza incepand cu sec I si II si spatiul cuprins între Munţii Urali şi fluviul Volga, teritoriu dominat de Imperiul Khazar.
Khazarii, populaţie turcică de tip caucazian, se aflau datorită zonei pe care o stăpâneau în veşnic conflict cu Imperiul Bizantin. Conflict acutizat şi de prezenţa masivă în rândurile lor a unei diaspore evreieşti emigrate din Constantinopol ca refuz la încercarea de convertire a lor la creştinism, iniţiată de Leon, la acea dată împărat bizantin (723 d.Hr.). Ceea ce nu reuşise Leon, vor reuşii evreii în scurt timp : convertirea le iudaism a clasei conducătoare şi a unei mari părţi a populaţiei khazare.
Într-un imperiu conglomerat care îi cuprindea şi pe cumani, pecenegi şi bulgari, maghiarii vor fi toleraţi în schimbul ajutorului lor militar în lupta dusă de aceştia împotriva Imperiului Bizantin.
Dar nu pentru mult timp, pentru că în urma unor disensiuni dintre maghiari şi pecenegi, primii se vor vedea nevoiţi să se deplaseze din nou. Împinşi de populaţiile pecenege, blocaţi la nord de ruşi, vor înainta spre vest, cucerind şi ocupând un teritoriu cuprins între Prut şi Nistru căruia îi vor da numele de Atelkuz ( ţara dintre râuri).
De pe acest teritoriu vor începe în jurul anilor 850 – 860, primele atacuri împotriva cnezatelor şi ducatelor româneşti existente dincolo de Prut. În această situaţie, băştinaşii valahi şi slavi de pe teritoriul Basarabiei actuale, împreună cu cei de dincoace de Prut, vor iniţia lupte de eliberare şi blocare a continuităţii invaziei maghiare, hărţuindu-i atât în interiorul teritoriului ocupat cât şi în timpul expediţiilor de jaf.
Datorită acestei opoziţii hotărâte, triburile maghiare, se văd nevoite să ocolească partea centrală a ţării, mai bine organizată şi apărată, mulţumindu-se să o tranziteze pe la nord. În timpul acestor expediţii de jaf şi cucerire, în jurul anului 862 pătrund în Câmpia Panonică, spaţiu asemănător locului lor de origine asiatic. Descoperirea unui asemenea teritoriu, precum şi veşnica ameninţare a pecenegilor, îi determină să părăsească Atelkuzul şi să se îndrepte spre această ’’ţară a făgăduinţei’’. Această mişcare de migrare se va face într-un timp destul de lung, de aproape 40 de ani, timp caracterizat prin veşnice hărţuieli ale băştinaşilor, ca răspuns la expediţiile de jaf organizate de triburile maghiare.
Numai datorită acestui fapt, ungurii îşi modifică traseul spre Câmpia Panoniei, forţând teritoriul ţării noastre pe la sud, pe un drum paralel cu cursul Dunării. Modul lor de pătrundere violent şi distructiv va provoca riposta bulgarilor, care, aliaţi cu cumanii, vor da o grea lovitură hoardelor maghiare, învingându-i într-o bătălie dată, probabil în Câmpia Română, la anul 895. Această bătălie va determina grăbirea deplasării est-vest şi aşezarea hoardelor în Panonia. Aşa se încheie prima etapă a invaziei maghiare, prin limitarea puterii lor în zona Panonică, în urma neputinţei de a ocupa teritoriul ţării venind dinspre est.
Aşezaţi în Panonia şi organizaţi sub forma unor uniuni de triburi conduse de Curzan (Kurszan) şi nu Arpad, cum îl prezintă cronicile corectate (!?), maghiarii îşi vor îndrepta ţelurile expansioniste spre Occident, ajungând până în Germania şi Franţa, dar şi spre Transilvania, teritoriul mirific al spaţiului carpatic.
Curzan (Kurszan), fiul lui Cundu, este conducător al maghiarilor în perioada lor de expansiune, de la începutul secolului X. În anul 902, după alţi istorici 904, este invitat de către nobilii bavarezi la un ospăţ la Fischa, lângă Viena. Kurszan, împreună cu toată suita lui, sunt asasinaţi de către bavarezi. Moartea acestuia deschide drumul spre conducere lui Arpad, întemeietorul dinastiei arpadiene, care va conduce Ungaria între anii 905 şi 1301.
Istoricii maghiari deformează această informaţie, identificându-l pe Kurszan ca şi conducător al maghiarilor cu titlul de “kundu”, fără să realizeze că acest termen nu semnifică rangul de conducator, ci doar numele tatălui său, Cundu, cel pomenit în Cronica lui Anonymus. (Paul Lendvai – Ungurii)

Voievodatele româneşti în sec. IX – X

În ciuda afirmaţiilor unor istorici maghiari, cum că invazia maghiară în Transilvania şi Pannonia a găsit un spaţiu nelocuit permanent, cronicile maghiare evidenţiază prezenţa şi opozitia românilor încă din primul moment al evenimentelor. Cronica ”Gesta Hungarorum” a lui Anonymus descrie în mod detaliat felul în care s-au deşfăşurat ostilităţile şi mai ales, urmările lor. De la începutul infiltrarii maghiarilor în Câmpia Pannonică (anul 896) şi ulterior în Transilvania, cronicarul face o prezentare geografică detaliată, specificând locaţiile voievodatelor şi cnezatelor existente la acea vreme.
Ţara de la vest, dintre Tisa şi Dunăre (respectiv Câmpia Pannonică) este administrată de către Kean, numit şi mare duce al Bulgariei, bunicul lui Salanus, iar ulterior de către acesta din urmă. Ţara dintre Tisa şi Munţii Carpaţi (pe direcţia vest – est), situată între râurile Mureş şi Someş (pe direcţia sud – nord, cu specificaţia că se afla în Erdeulu – Ardeal), zona Crişana – Satu Mare, este condusă de către ducele Morout, bunicul lui Menumorout, iar ulterior de către acesta din urmă.
Ţara cuprinsă între râul Mures şi Dunăre (castrul Orşova), actualul Banat este condusă de către voievodul Glad, strămoşul lui Ohtum. Ţara aflată în zona centrală a Transilvaniei, între Carpaţii Apuseni, Meridionali şi Răsăriteni era condusă de către Gelu, zis şi Blacul (Valahul).

Voievodatul lui Salanus, urmaşul lui Kean (cca. 895 – 907 şi ulterior)

În jurul anului 895, cetele maghiare trimise ca iscoade spre vest şi sud-vest aveau să descopere Câmpia Pannonică. Anonymus ne informează că în această ţară trăia o comunitate formată din slavi, bulgari şi valahi, amintindu-i pe aceştia din urmă ca fiind păstorii romanilor (!), precizând, în acelaşi timp, că această ţară/păşune ar fi aparţinut romanilor şi descenţilor acestora, după moartea regelui Attila.
Aici aveau să întâlnească pe un oarecare duce pe nume Salanus, strămoş al lui Kean, mare duce plecat din Bulgaria, care, cu ajutorul împăratului Bizanţului, avea să ocupe Pannonia în numele lui. Semnificativ este faptul că numele conducătorului voievodatului este prezentat în cronică sub forma latină, Salanus, neputându-i-se invoca astfel o descendenţă bulgară sau slavă. Acest duce valah avea să intre în conflict cu maghiarii începând din anul 903. Conştient de puterea militară prea mare a acestuia, Arpad se vede nevoit să câştige bunăvoinţa ducelui valah trimiţându-i daruri. Salanus transmite ducelui maghiar ameninţarea puterii lui şi faptul că poate chema în ajutor bulgarii şi grecii. Remarcabil este textul lui Anonymus, unde Salanus nu spune că îşi cheamă în ajutor rudele bulgare, ci simplu, pe aliaţii săi bulgari şi greci, acei bizantini care l-au ajutat pe bunicul lui să se stabilească în Câmpia Pannonică.
Pentru a evita războiul, Salanus oferă maghiarilor un teritoriu unde să se stabilească, dar cu condiţia respectării păcii. Maghiarii însă interpretează acest gest ca un o renunţare a ducelui la întregul său cnezat şi supunere faţă de ei, cu toate că ocupau doar o mică parte din voievodatul lui Salanus şi respectând legile şi tradiţiile băştinaşilor.
Nu după mult timp, aproximativ pe la anul 903, pe fondul emiterii unor noi pretenţii teritoriale din partea maghiarilor, reîncep conflictele dintre ducele Salanus şi Arpad, conducătorul maghiar. Salanus nu le acceptă pretenţiile emise şi decide să-i înfrunte pe maghiari, fiind susţinut de aliaţii săi bulgari. După o luptă foarte sângeroasă cu maghiarii, care a fost undeva pe cursul râului Tisa, ambele părţi au suferit pierderi grele, chiar dacă Anonymus face precizarea că pierderile au fost doar în partea grecilor şi a bulgarilor. Cert este că rezultatul bătăliei a fost unul indecis, ducele Salanus se retrage cu oastea în cetatea Belgradului, iar armata bulgară se repliază spre graniţa ţaratului.
Maghiarii organizează un atac împotriva cetăţii Belgradului, dar asediul este împiedicat de către armatele bulgare. Bătălia dintre maghiari şi bulgari se dă pe malul Dunarii, la confluenţa cu râul Sava, în apropierea cetăţii Belgrad. După o luptă sângeroasă, armata bulgară se retrage în cetatea Belgrad. Pierderile masive ale ambelor tabere duce la încheierea unui armistiţiu, Salanus rămâne conducătorul voievodatului său, cu condiţia plăţii unui tribut către maghiari şi a cedării unor teritorii în folosul acestora.
Istoricul Alexandru Madgearu, în lucrarea sa “The Roumanians”, face dovada convingătoare a acestui conflict româno-bulgaro-maghiar, fapt ignorat până în prezent de istorici. Urme ale acestui voievodat s-au păstrat până în anul 1211. Pe ce ne bazăm această afirmaţie?
În anul 1055, regele maghiar Andrei I (1046 – 1060) fondează o mănăstire pe malul lacului Balaton, numit de localnici Balotin, înzestrând-o cu mai multe sate şi moşii. Interesant este însă numele lor: Petra, Zăcădat, Ursa, Lupa, Gămaz, Gislav, Genusara, Vila Popii, Petru, s.a.m.d., toate nume româneşti, dacice sau de factură slavă.
În documentul din 1211 se precizează şi personalul mănăstirii, cu numele de: Albeus, Micu, Foca, Florian, Volcu, Micula, Petruş, s.a.m.d., tot de factură românească, ceea ce ne conduce la întrebarea : care era naţionalitatea ducelui Salanus?

Voievodatul lui Menumorut, nepotul lui Morout ( cca. 890 – dec. 906)

După ce se liniştesc relaţiile cu ducele Salanus, ungurii încep să întrevadă o nouă posibilitate de extindere, respectiv voievodatul lui Menumorout din Ţara Bihariei. Anonymus spune că acesta preluase conducerea voievodatului său de la bunicul lui, Morout, ceea ce ne conferă dreptul să afirmăm că voievodatul existenta încă de la începutul anilor 800, ca şi în cazul strămoşului lui Salanus, Kean. Existenţa şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri este atestata chiar prin confirmarea ascendenţei conducătorilor voievodatelor din acele timpuri.
Iată cum ne prezintă cronicarul prima întrevedere dintre solii lui Arpad şi Menumorut, voievodul valah care stăpânea teritoriul cuprins între Mureş, Someş şi Tisa: ’’În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy, şi după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihar, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă însă, comunicându-i ce aveau să spună din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuşi le-a dat răspuns zicându-le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi mai fi în viaţă. ’’
Cuvintele lui Menumorut sunt identice cu cele ale lui Dromichete în faţa pericolului macedonean sau ale lui Decebal în faţa puterii romane, devenind un ideal şi un crez pentru toţi domnitorii neamului.
În urma acestui refuz foarte diplomatic al lui Menumorut, maghiarii pornesc ostilităţile, atacând din mai multe părţi voievodatul Bihariei. Nevoit să se angajeze în luptă, Menumorut va pierde rând pe rând toate cetăţile sale, fiind nevoit să se refugieze în cetatea lui de scaun. După un asediu susţinut timp de treisprezece zile, cetatea Bihariei avea să cadă în mâinile năvălitorilor, iar voievodul transilvănean este nevoit să accepte condiţiile de pace oferite de Arpad. Tratatul de pace dintre cei doi conducători va fi consfinţit de căsătoria fiului lui Arpad, Zulta, cu fiica lui Menumorut. După moartea lui Menumorut, survenită în anul 906, voievodatul va trece în mâinile lui Zulta şi implicit, sub dominaţie maghiară.
Tragic este faptul că memoria acestui conducător valah nu va fi cinstită de către urmaşii lui, actualii istorici, din motive necunoscute nouă, au încercat să-l identifice în postura unui conducător khzar sau slav. Ridicol este faptul că deşi sunt istorici, nu înţeleg şi nici măcar nu încearcă să înţeleagă istoria în ansamblul ei, nu pe bucăţi. Khazarii, cei care erau câţi erau în oştile maghiare, erau aliaţii acestora şi nu duşmanii lor. De unde şi până unde se afirmă că khazarii au ocupat teritoriul Biharei înainte de maghiari este chiar o enigmă, istoria nu menţionează nici o invazie khazară în spaţiul european şi mai mult în ţările române, nici înainte de venirea ungurilor, nici după.

Voievodatul lui Gelu (cca. 890 – 904/5)

Cel de-al doilea voievod transilvănean care va avea de suferit datorită politicii de expansiune maghiară va fi Gelu, stăpânitor al teritoriului ”Ultransilvan”, teritoriul aflat în partea centrală a Ardealului. Menţionat în cronici ca şi conducător al valahilor şi slavilor, de origine ’’blacă’’, Gelu va avea de înfruntat triburile maghiare conduse de Tuhutum. Referitor la existenţa cnezatului lui Gelu, Anonymus este mai mult decât ironic, caracterizându-l pe acesta “ca un oarecare blach care deţinea stăpânirea”.
Chiar dacă Tuhutum era implicat într-un război împotriva lui Menumorout, el iniţiază o “campanie de spionaj” în teritoriul stăpânit de Gelu Blacul. Aflând despre bogăţia acestei ţări (aur de o calitate superioară ~ aurul acelei ţări este foarte bun şi zăcăminte de sare din abundenţă), conducătorul maghiar începe să-şi facă planuri de cucerire a teritoriilor în propriul lui folos (voia să-şi câştige prin sine nume şi pământ). Alianţa dintre Tuhutum şi Arpad nu era una de siguranţă şi înţelegere, Tuhutum aspira la mai mult, avea ţeluri ascunse: preluarea teritoriilor central – transilvănene în nume şi administraţie proprie.
Anonymus, în stilul său caracteristic, se referă cu ironie şi sarcasm la adresa vlahilor lui Gelu, numindu-i cei “mai neînsemnaţi din toată lumea”, menţionând că sunt slab înarmaţi şi având ca ustensile de război doar arcul şi săgeţile.
Dar realitatea istorică răzbate chiar din scrierile lui, Anonymus însuşi ne comunică fptul că valahii lui Gelu luptau din greu contra pecenegilor şi cumanilor, cu mari eforturi şi pierderi.
Prima bătălie care se va da între Gelu şi Tuhutum va fi undeva în apropierea porţilor Meseşului. Ostaşii din cele două tabere “s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost biruiţi şi mulţi dintre ei omorâţi şi încă şi mai mulţi făcuţi prizonieri”. Cu puţinii oameni rămaşi, Gelu s-a retras în ideea de a ajunge la fortăreaţa lui, situată pe malul râului Someş. Urmărit de trupele lui Tuhutum, au fost fost ajunşi din urmă, ajungându-se la o nouă luptă undeva lângă râul Căpuş. Gelu este ucis în această luptă.
Acesta este momentul în care se încheie un armistiţiu între cele două părţi, urmat de un sfat al conducătorilor valahi rămaşi în viaţă, care, “din propria lor voinţă”, îl acceptă ca şi conducător pe Tuhutum. Trebuie înţeleasă această hotărâre prin războiul dus de către băştinaşi pe două fronturi: cel cu pecenegii şi cumanii şi cel îndreptat împotriva ungurilor. Acceptarea ungurilor înseamnă alianţa cu aceştia împotriva pecenegilor şi a cumanilor, vechii duşmani ai maghiarilor.

Voievodatul lui Glad (cca.890 – 927)

Glad, ducele Banatului, va fi atacat de către armatele conduse de Zuard, Cadusa şi Boyta, comandanţii lui Arpad. Trupele maghiare vor înainta pe cursul râului Timiş. Glad le va ieşi în întâmpinare cu o oaste formată din valahi, cumani şi bulgari. Superioritatea numerică a maghiarilor avea să-şi spună cuvântul, Glad va fi înfrânt şi nevoit să se retragă în fortăreaţa sa, Kevea. A treia zi de la bătălia de pe râul Timiş, maghiarii încep să asedieze fortăreaţa. Luptele duse sunt sângeroase, cronicarul făcând menţiunea că în acele războaie şi-au pierdut viaţa doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor şi că însuşi Glad s-a aflat în siţuatia de a-şi pierde viaţa.
Din acest moment situaţia devine neclară, cronicarul Anonymus susţine că Glad ar fi fost înfrânt şi le-ar fi cedat fortăreaţa în semn de supunere. Dar se contrazice şi spune că aceleaşi trupe ar fi plecat de la fortăreaţa Kevea spre fortăreaţa Orşovei, pe care au asediat-o şi au ocupat-o. Deoarece tot el afirmă că din ducele Glad se trage şi viitorul duşman al lui Ştefan I, Ahtum, nu putem să înţelegem doar faptul că maghiarii nu au reuşit să cucerească şi să ocupe cetatea Kevea şi de comun acord cu Glad, au semnat un armistitiu, Glad rămânând, în continuare, domnitor asupra teritoriului său.
Se pare însă că au mai existat formaţiuni statale mici, conduse de voievozi şi cneji valahi în partea de nord şi de sud a Ardealului, care şi-au păstrat suveranitatea şi independenţa, în ciuda tuturor atacurilor maghiare. Cronicile maghiare menţionează ca teritoriu trecut sub severanitate maghiară centrul si estul Ardealului, dar nu şi ’’ţările’’ Maramureşului, Haţegului, Făgăraşului şi Almaşului, Bârsei.

Infiltrarea maghiară în Transilvania (900 – 997)

Denumirea dată spaţiului intracarpatic, Ardeal, vine din timpuri imemoriale, ale existenţei dace. Tot mai mulţi cercetători vin să confirme identitatea numelui de Ardeal ca fiind o denumire de origine dacă sau anterioară, trecută în fondul foarte bogat de denumiri geografice ale dacilor. Romanii au folosit termenul de Ultrasilvania sau Transilvania – teritoriu de dincolo de păduri – sau – în mijlocul pădurilor. Această denumire, împreună cu cea de Ardeal, va forma, în limba maghiară, grupul de cuvinte erdö-erdély (silvania – pădure), determinând mai târziu pe lingviştii maghiari să susţină originea maghiară a numelui Ardealului (maghiarii fiind de origine locuitori de pustă, nu aveau în vocabularul lor termenul de pădure, astfel că au fost nevoiţi să şi-l creeze prin adaptare). De altfel, limba maghiară a preluat din română foarte multe cuvinte şi expresii, adaptându-le exprimării lor fonetice.
Urmare a cuceririi celor celor trei ducate din Transilvania, maghiarii îşi vor continua politica de expansiune. Rând pe rând, vor fi atacate şi celelalte „ţări” independente. Maghiarii nu vor avea de data aceasta aceiaşi sorţi de izbândă ca şi cu ducatele lui Menumorut, Gelu şi Glad, având nevoie de mai mult timp pentru a le cuceri şi supune în totalitate. Dovada incontestabilă este faptul că până în anul 1400, cnezatele şi voievodatele vor avea autonomie în schimbul plăţii unor dări către coroana maghiară.
De altfel şi infiltrarea maghiară în Transilvania, în primii 60 de ani (905 – 955) a fost foarte redusă, urmare a orientarii lor către ţinuturile din vestul Europei. Maghiarii vor teroriza prin expediţiile lor, ţinuturile germanilor, slavilor boemi, francezilor şi italienilor, ajungând până în Spania.
Abia în anul 955, în bătălia de la Lechfeld, din 10 august, regele german Otto I cel Mare (936 – 973) va reuşi să-i înfrângă pe maghiari, decimând aproape toată oastea maghiară şi va executa, prin spânzurare sau în furci, pe toţi comandanţii maghiari. Acest dezastru pentru maghiari va însemna sfârşitul expansiunii lor spre vest şi la începutul consolidării statului maghiar în Câmpia Pannonică. Odată stopată expansiunea spre vest, se va deschide pentru unguri o nouă cale de extindere spre est şi sud – est, având ca ţintă principale Ţările Române.
În finalul capitolului vom aborda o problemă mai ciudată din punct de vedere istoric, respectiv continuitatea maghiarilor în Europa.
Poporul maghiar, la origine, a fost un popor de rasă mongolă, având caracteristicile antropologice tipice acestei rase. Pe parcursul timpului acest caracter va dispărea în primul rând datorită luptelor pe care le-au dus. Marea majoritate a luptătorilor veniţi din Asia vor pieri pe câmpurile Europei, fiind la un moment dat exterminaţi de pecenegi şi de armatele franco-germane. În acest moment ponderea elementului mongol va scădea considerabil, fiind înlocuit de elementul turcic sau caucazian (să ne amintim de khazari), evreiesc (idem momentul khazar), german şi slav (prin asimilarea locuitorilor pustei Panonice), valahi (prin maghiarizări forţate şi acceptate benevol), etc. Numai astfel se poate explica de ce actualul popor maghiar are aceleaşi caracteristici fizionomice cu celelalte popoare europene, singura particularitate fiind limba de origine ugro-finică pe care au adoptat-o toţi cei convertiţi.
Şi tot aşa se explică de ce mulţi dintre conducătorii lor au fost de origine khazară: Usubuu, Velus, Bulcsu. Fiind acceptaţi (khazarii) de masa maghiară, ei s-au deplasat împreună cu aceştia spre Europa. Astfel se explică şi existenţa monumentelor funerare evreieşti prezente pe teritoriile ţării noastre (nordul Transilvaniei şi al Moldovei) începând încă din sec. al X-lea. Mulţi dintre primii regi maghiari vor fi de origine evreiască: Samuel, Solomon, Coloman.
Fenomenul maghiarizării, asemănător celui uzitat de evrei prin convertirea la iudaism, a fost absolut necesar pentru salvarea populaţiei de la dispariţia de pe scena istoriei.
În Transilvania, maghiarii au dus permanent o politică de deznaţionalizare, trecând în rândurile lor, forţat sau în schimbul acordării unor privilegii, mari mase de populaţii româneşti, cumane, slave, secuieşti. Nu este lipsit de interes să prezentăm lista primilor regi maghiari, pentru a înţelege implicaţiile unei astfel de substituiri istorice. Primii patru regi sunt descendenţii direct ai maghiarilor originari din Asia: Arpad, Zsolt, Taksany şi Geza, următorii poartă deja nume latineşti, fie de împrumut, fie că au o origine valahă: Ştefan, Petru, Andrei. Cronologic, următorii sunt cei amintiţi mai sus, de origine evreiască: Samuel, Solomon, Colomann, apoi urmează o combinaţie internaţionalistă: Otto, Ludovic, Sigismund de Luxemburg – germani, Venceslav, Vladislav – slavi, Ladislau – cuman, Carol, Robert – franco-italian, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin – români şi lista ar mai putea continua.
Tot aşa se prezintă lista şi în Transilvania; majoritatea principilor şi guvernatorilor acestei provincii vor fi de origine română. De altfel, majoritatea familiilor de viţă nobilă maghiară au o ascendenţă românească.
Trecerea multor cneji şi mici nobili români în rândurile nobilimii maghiare s-a făcut fie cu sabia, fie ca o asigurare pentru păstrarea proprietăţilor. Numele vechilor cneji de Maramureş, Dragoş a devenit Dragfy, cel al cneazului Vladislav Românul din Zlaşti s-a adaptat la Zaladi, numele voievodului de Hunedoara a devenit Hunyadi, la fel cum au fost maghiarizate şi numele familiilor Cândea în Kendefy, Zeicu în Zeyc, Pop în Papp, Crai în Kiraly, s.a.m.d.
“Unul dintre cele mai uluitoare fapte ale istoriei ungare – mai târziu minimalizat sau pur şi simplu trecut sub tăcere de istoriografii naţionalisti – este acela că făuritorii mitului naţional, mult cântaţii eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici şi militari ai luptei pentru libertate ….. au fost în întregime, sau parţial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă.” ( Paul Lenvai – Ungurii)

<Ausoni, anti şi vlahi | Voievodatul lui Iuliu (940-1046)>