Mircea I (1386 – 1418)

Vlad I (1395 – 1397) | Moldova înainte de “descalecate” sec. IV – sec XIII >

Începuturi

Mircea I (n. 1355, d. 31 ianuarie 1418) a fost domnitorul Ţării Româneşti între 1386, 23 septembrie – 1395 şi 1397 – 1418, 31 ianuarie, fiind fiul domnitorului Radu I şi al doamnei Calinichia.
Mircea la avut ca frate vitreg pe Dan I , domn al Ţării Româneşti între anii 1383-1386, şi pe Staicu, frate mai mic, menţionat în actul de danie făcut Mănăstirii Snagov: “rugătoriului domniei mele, popei chir Lazăr de la Snagov, un sat numit Ciuliniţa care este pe Buzau, ce l-a adus fratele domniei mele jupân Staico mănăstirii domniei mele de la Snagov”.
Mircea a fost căsătorit cu Doamna Mara, menţionată în documente în anul morţii sale, 1418. Interesant este faptul că pomelnicele Mănăstirilor Tismana şi Arnota menţioneaza şi o a doua soţie, cu numele de Anca. Cronicarul Laonic Chalcocondil face, la rândul lui, o precizare de luat în seamă legat de acest aspect: „ Iar acest Mircea nu de puţine ori tinându-se cu femei tinere a avut de la ele nu puţini copii nelegitimi prin toată Dacia ; Mai târziu, după trecerea timpului şi după ce Mircea a murit, au răsărit în Dacia domni în număr mare, când unul, când altul, până în vremea de azi, asezându-se la cârmuirea [ţării] „.
Dintre copii menţionaţi în cronici îi vom aminti pe cei care vor fi viitori domni ai Ţării Româneşti: Mihai I (1418-1420), Radu al II-lea Prasnaglava (1420 – 1427, cu întreruperi), Alexandru Aldea (1431 – 1436), Vlad al II-lea Dracul (1436 – 1447 , cu întreruperi). Alţi copiii menţionaţi în documentele vremii sunt : un fiu nepomenit cu nume, dat ostatic în anul 1417 la turci, o fiică Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată (căsătorită cu sultanul Musa Celebi) al cărei nume nu ne este cunoscut.
Mircea urcă pe tronul Ţării Româneşti , imediat după moartea fratelui său Dan I, survenită la 23 septembrie 1386. Implicarea lui în moartea fratelui său a fost dezbătută cu păreri pro şi contra de către cronicarii vremii şi de istorici.
Mircea va prelua conducerea ţării în plin proces de dezvoltare, datorită politicilor înţelepte ale înaintaşilor săi; el va reorganiza economia, structurile militare şi cele ale administraţiei ; va acorda o mare importantă Bisericii Ortodoxe, susţinând-o prin ctitorirea de biserici noi, consolidarea bisericilor existente şi acordarea unor drepturi privilegiale acestora (danii).
De altfel prima menţiune documentară a domnitorului este făcută în anul 1388 cu ocazia terminării Bisericii Mănăstirii Cozia, ctitorie a tatălui său Radu I, la data de 18 mai.
Mircea va fi cel care va relua relaţiile cu coroana maghiară, legături sistate încă din anul 1373, de pe vremea lui Vladislav I (1364 – 1377) .
Ungaria era la acea vreme prinsă într-o criza monarhică. După moartea regelui Ludovic I, tronul a fost preluat de către fiica acestuia, Maria D’Anjou (1382 – 1385, 1386 – 1395) ducând la generarea unei lupte de succesiune, care se va finaliza cu detronarea ei de către Carol al II – lea cel Mic (1385 – 1386), fiul lui Lajos, duce de Durazzo. În luptele interne dintre nobili maghiari, fracţiunea angevina va câştiga, readucând-o pe Maria la tronul Ungariei în anul 1386. Consolidarea puterii ei va fi statuată în anul 1387 când acesteia i se va impune căsătoria cu Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437) , principe elector de Brandenburg. Maria D’Anjou va muri de altfel, în condiţii ciudate în anul 1395, lăsând tronul Ungariei în sarcina lui Sigismund de Luxemburg.
În condiţiile preluării regatului maghiar pe fondul existenţei luptelor interne , Sigismund îşi va căuta pentru consolidarea puterii lui, aliaţi externi. În acestă conjuctură se vor relua legăturile dintre Ţara Românească şi coroana maghiară. În scopul asigurarii sprijinului, Sigismund îi va recunoaste lui Mircea, la începutul anului 1389, dreptul de stăpânire a ducatelor Făgăraş şi Amlaş şi a Banatului Severinului, care fuseseră din totdeauna ale înaintaşilor lui, acordându-i-se şi castelul Bran, împreună cu domeniul Bologa care cuprindea 18 sate.
În anul 1388, turcii sub comanda vizirului Ali Paşa, organizeaza o mare expediţie militară împotriva lui Ioan Şişman (1371-1395), ţarul de Târnovo şi Ivanco (1386-1388), despotul Dobrogei , fiul lui Dobrotici (1347-1386). În urma luptelor cu turcii, Ivanco, cade în luptă sau este luat prizonier, iar teritoriul Dobrogei este ocupat de turci.
Între sfârşitul anului 1388 şi începutul anului 1389, Mircea intra pe teritoriul provinciei, invinge garnizoanele lăsate de marele vizir, şi anexeaza Dobrogea la Ţara Românească.

Bătălia de la Kossovopolje (1389) şi urmările ei

După înfrângerea suferită de către otomani, în bătălia de la Plocnik (1387), purtată împotriva sârbilor, Murad I îşi va reface oastea la Philippoulis (Plovdiv) până în primavara anului 1389. De aici îşi va deplasa armata pe traseul Velbuzd, Preseve şi Gjilan spre Priştina, unde va ajunge la 14 iunie. Sârbi conduşi de către prinţul Lazar Hrebeljanovic (1371 – 1389), aflând de intentiile otomanilor vor crea o alianţă creştină din care vor face parte cotingente sârbe, albaneze, croate, bosniace, maghiare şi române.
Bătălia se va da în ziua de 15 iunie la Kossovopolje , intrând în istorie, sub numele de Bătălia de la Câmpia Mierlei.
Coaliţia avea să obţină primele rezultate în urma distrugerii flancului stâng al oastei otomane condus de Iakub Celebi şi împingerii părţi centrale a armatei turce în retragere. Impulsionaţi de vestea uciderii sultanului Murad I, de către nobilul Miloş Oblici, luptătorii creştini, entuziasmaţi, vor scădea ritmul luptei. În acel moment Baiazid I (1389 – 1402) fiul lui Murad va iniţia un puternic contraatac care va duce la înfrângerea şi măcelărirea creştinilor. Însuşi prinţul Lazar va fi ucis în această bătălie. Urmare acestei strategii Baiazid I va fi supranumit Îlderim , adică Fulgerul.
Un poet sârb avea să rezume întreaga bătălie printr-o fraza care reflectă puterea în creştere a turcilor: „ dacă toţi ne-am preface acum în sare, tot n-am fi destui să sărăm mâncarea turcului … „ (Kosančić Ivan)
În urma participării contingentelor sale la aceasta bătălie şi a ocupării Dobrogei, Mircea cel Bătrân va constientiza faptul că intrase în atenţia otomanilor.
În aceasta perspectivă îşi va cauta noi alianţe, finalizate prin cea din toamna anului 1389 cu Petru I Muşat al Moldovei (1375 – 1391) şi Vladislav al II-lea al Poloniei (1386 – 1434), prin actul comun emis la 10 decembrie al aceluiaşi an.
Atacul turcilor asupra Ţării Româneşti nu se lasă mult asteptat. În toamna anului 1390, Baiazid I atacă şi cucereşte Vidinul şi-l alungă pe ţarul Straţimir. Cu această ocazie pătrund şi în Ţara Românească, ucigând şi jefuind comunităţile de la nord de Dunăre. Mircea cel Bătrân atacă, în primavara anului 1391 trupele turceşti conduse de către Firuz Bei şi le decimează. În urma victoriei obţinute, domnitorul român reocupa Vidinul, şi-l repune în drepturi pe ţarul Straţimir.
Următorii ani, nu mai se semnalează conflicte între români şi turci, aceştia mutându-şi interesul în luptele purtate cu Imperiul Bizantin. Baiazid I va începe asediul Constantinopolului în anul 1391, asediu care va dura până în anul 1401. În anul 1393, Baiazid, va ocupa ţaratul de la Târnovo, luându-l în prizonierat pe ţarul Ioan Şişman. Mare parte a Vlaho-Bulgariei va fi anexată în noul imperiu turc, şi transformată în paşalâc, graniţa stabilizându-se la Dunăre. Cu aceasta ocazie este cucerită şi cetatea Silistra, aflată în stăpânirea lui Mircea.

Bătălia de la Rovine (1394) şi urmările ei

Ca răspuns la pierderea cetăţii Silistra şi la frecventele încursiuni ale oştilor turce în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân va organiza un atac surpriză chiar în teritoriu turcesc. La începutul anului 1394, pătrunde cu o puternică cavalerie românească, până la poalele versantului meridional al Munţilor Balcani, la Karnobat, unde distruge bazele achingiilor otomani.
Pentru a răzbuna atacul domnitorului român, Baiazid I organizează prima mare campanie în Ţara Românească. În toamna anului 1394, Baiazid pătrunde în Muntenia în fruntea oştilor sale, ucigând şi distrugând totul în calea lor. Cronicarul Laonic Chalcocondil descrie foarte plastic tactica de gherilă, adoptată de domnitorul român : „ Mircea însă, după ce si-a adunat oaste din tară, nu si-a făcut planul să iasă împotriva [dusmanului] si să dea lupta cu el, ci si-a pus la adăpost în muntele Prasovon <zona Brasovului > femeile si copiii. Se tinea apoi si el după armata lui . Baiazid prin pădurile tării, care sînt multe si acoperă în toate părtile tara, ca să nu le fie dusmanilor lesne de umblat si nici de cucerit. Tinîndu-se după el, săvîrsea fapte vrednice de amintit: se încaieră în luptă, dacă vreo parte a ostirii dusmane, rupîndu-se de ceilalti, se îndrepta undeva în tară după hrană sau după pradă de vite si astfel hărtuia ostirea [lui Baiazid] cu cea mai mare îndrăzneală, tinîndu-se după ea si dînd mereu lupte în chip strălucit. Si se spune că presa armata [dusmanilor] aflată în mars si-i aducea grele pierderi si nu înceta să o hăcuiască. „
Armata otomană avea să fie atrasă în cursă, pe un teritoriu mlăştinos, numit, la Rovine, loc situat posibil pe cursul Jiului. În urma bătăliei de la 10 octombrie 1394, Mircea obţine una dintre cele mai mari victorii din istoria neamului. Armata otomană a fost în mare parte decimată. Cavalerul cruciat Philippe de Mezieres va relata sugestiv acest fapt: „ Baiazid a avut o altă bătălie < înainte de cea de la Nicopole > contra românilor, în care a fost înfrânt cu desăvârşire şi a pierdut în jurul a 30.000 de turci, care au murit în bătălie „.
Umilit, Baiazid I cu trupele rămase se va retrage, în grabă la sud de Dunăre, începând munca de reîntregire a armatei otomane.
Mihai Eminescu avea să-l imortalizeze pentru viitor pe viteazul domn român în poezia sa, Scrisoarea a III – a:

„ Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să-l vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un batrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu esti Mircea?
– Da-împărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă din mila măriei-tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace de-i război.
– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi bătrane, câţi în cale mi s-au pus! “

Făcând o paralelă între răspunsul dat de Menumorut solilor lui Arpad în momentul solicitării supunerii lui, Mihai Eminescu pune pe seama lui Mircea cel Bătrân, aceaşi atitudine binevoitoare a unei gazde, dar cu specificarea neatârnării lui. Interesant este faptul că “ Bătrânul “ Mircea avea la anul luptei de la Rovine, vârsta de 39 de ani !

Bătălia de pe râul Argeş (1395) şi urmările ei

Conştient de posibilitatea unui nou atac turcesc asupra sa, Mircea va încheia la data de 7 martie 1395, la Braşov, o alianţă militară, de sprijin reciproc, între el şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Răspunsul lui Baiazid nu se va lăsa mult asteptat. În primavara anului 1395, acesta lansează o noua campanie împotriva Ţării Româneşti. Armata turcă de circa 40.000 de oşteni va fi susţinută şi de circa 8.000 de oşteni sârbi conduşi de catre regele Marko Kraljevic (1371-1395) şi nobilul acestuia Constantin Dragas Dejanovic (n. 1365 – d.1395). Armata turcă invadează ţara pe la Orşova, de unde se vor deplasa, terorizând ţinuturile, spre Curtea de Argeş, capitala ţării la acea vreme. Oştile lui Mircea vor hărţui neîncetat armata turcă, aplicând şi strategia pământului ars. După mai multe ciocniri, la data de 17 mai 1395 se dă bătălia de pe râul Argeş, undeva în aproprierea capitalei. După o lupta grea, cu mari pierderi de ambele părţi, Mircea se vede nevoit să se retragă spre munţi. Se pare că ajutorul solicitat lui Sigismund nu a sosit la timp, sau nu a sosit deloc. În acelaşi timp Baiazid îşi retrage oastea, în mare parte decimată şi se repliază la sud de Dunare. În bătălia de pe râul Argeş îşi vor pierde viaţa şi regele Marko Kraljevic, eroul legendar al sârbilor şi supusul lui, Constantin Dragas Dejanovici.
Nereuşind să transforme ţara în paşalâc, Baiazid vă gasi o situaţie de compromis, numindu-l domn al ţării pe Vlad I (1395 – 1397), cel care va fi sprijinit în domnie de facţiunea boierilor opozanţi ai politicii lui Mircea. Vlad I acceptă suzeranitatea otomană şi se obligă la plata unui tribut anual.
Situaţia devine ciudată în ţară, Mircea şi Vlad I vor fi domni în acelaşi timp (dualism al puterii).
Sigismund de Luxemburg intervine, cu întârziere, abia în cursul lunii iulie 1395, când se angajează într-o serie de lupte, împotriva turcilor cantonaţi în ţară. Cu acest prilej cucereşte cetatea Turnu, unde va instala o garnizoană maghiară.
La sfârşitul anului 1395, pentru a-şi reface oastea epuizată, Mircea se retrage în Ţara Bârsei. Acum va avea loc primul atac turcesc asupra Transilvaniei, atac conceput în ideea capturării sau uciderii lui Mircea. Ar fi interesant de ştiut dacă Vlad I, a participat la această actiune, documentele timpului tac asupra acestui fapt.
În primăvara şi vara anului 1396, Mircea, ajutat de către un corp de oaste transilvănean va duce lupte împotriva lui Vlad I, sprijinit de contingente turce, dar fără nici un rezultat.

Bătălia de la Nicopole (1396) şi urmările ei

europaCare era situaţia ţărilor Europene în acel timp şi percepţia lor, asupra pericolului otoman în creştere ?

Papa Bonifaciu al IX – lea (1389 – 1404) se confrunta în acel moment cu o schismă care împărţise lumea creşstina apuseană între doua scaune papale, de la Avignon, respectiv de la Roma. În ciuda scăderii influentei sale, în anul 1394, va solicita principilor europeni organizarea unei cruciade împotriva imperiului otoman in plina expansiune.

Regele Richard al II-lea (1377 – 1399 ) al Angliei şi Charles al VI-lea (1380 – 1422 ) al Frantei şi-au manifestat interesul unei finanţări, în comun, a unei noi cruciade chiar dacă se aflau în plină desfăşurare a razboiului de 100 de ani, dintre Anglia şi Franţa.
Francezii au purtat negocieri încă din anul 1393 cu Sigismund de Luxemburg pentru organizarea în comun a unei cruciade. Planul iniţial era propus pe fondul deplasării încă din anul 1395 a unor trupe conduse de John de Gaunt, Louis de Orleans şi Flip de Burgundia spre Ungaria, ca ulterior regii Charles al VI-lea şi Richard al II-lea, să-i urmeze un an mai târziu. În urma conflictelor armate dintre cele două ţări, planul a fost abandonat, fiind luat pe cont propriu de către Jean de Nevers, viitor duce de Burgundia (1368-1422). Acesta a organizat şi condus o armată de aproximativ 10.000 de burgunzi şi circa 1000 de englezi. În drumul lor spre Ungaria li s-au adaugat contingente din Palatinat, Bavaria şi Nuremberg, precum şi principi germani, nobili din Polonia, Boemia şi Navarra. Expediţia va ajunge în cursul luni iulie la Buda, capitala Ungariei. Fortele cruciate occidentale vor fi în jur de 16.000 de nobili şi soldati, la care se vor adauga cca 44.000 – 45.000 de ostaşi maghiari şi români. Uni istorici menţioneză că aceste cifre sunt exagerate, dar având în vedere că cronicile turce menţionează şi puterea armatei otomane ca fiind de circa 60.000 de soldaţi, nu ni se pare imposibil. Reducerea forţată la cifre de 12.000 – 15.000 de soldaţi de fiecare parte beligerantă ni se pare exagerată ţinând cont că turcii foloseau mari efective de armată în campanile militare.
Participanţii la acest conflict au fost: Sigismund de Luxemburg, Jean de Nevers, Filip d’Artois, Jean le Maingre, Enguerrand de Coucy, Jean de Vienne, Jean de Carrouges, Mircea cel Bătrân, Stefan al II-lea lackovic şi Vuk Brankovic de partea creştinilor, şi Baiazid I aliat cu despotul sârb, Ştefan Lazarevic, de partea otomană.
Jean de Nevers va fi cel care va prelua comanda forţelor creştine. În deplasarea către Nicopole, cetate ocupată de turci, creştinii vor prăda întreaga regiune, luând cu asalt oraşul Rahova şi jefuindu-l; locuitorii ei, indiferent de naţionalitate au fost ucişi sau luaţi prizonieri. La Nicopole, cruciatii au ocupat poziţii pentru a cucerii cetatea, care era puternic fortificată de garnizoana otomană condusă de Dogan Bey. Folosirea catapultelor şi a tunurilor pentru distrugerea zidurilor fortăreţei nu a avut nici un succes. După 16 zile de asediu, a sosit de la Târnovo, armata otomană comandată personal de Baiazid, care a înconjurat tabăra creştinilor, prinzându-i între cetatea Nicopole şi armata turcă.
Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale bătălia. El amintește de neînțelegerile ivite între conducătorii cruciaților cu privire la tactica de urmat: cea occidentală a cruciaților, cu grosul trupelor format din soldați ai cavaleriei grele, și cea a lui Mircea, care îi ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să execute o misiune de recunoaștere pentru evaluarea pozițiilor otomane și pentru alegerea tacticii potrivite. Sigismund a fost de acord cu domnul valah. După ce cavaleria ușoară munteană și-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrân cerut să i se dea comanda, asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a fost imediat de acord, dar propunerea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers și de alți cavaleri occidentali, care nu au fost de acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiționale vestice. În plus, se pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare depărtare și în plus cheltuise mulți bani pentru această expediție.
În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Francezii și aliatii lor formau avangarda, iar Sigismund și-a împărțit trupele în trei: maghiarii ocupau centrul, transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduși de Mircea , formau aripa stângă. Baiazid și-a dispus liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de țepușe, urmată de unitățile principale de arcași și de ieniceri, în timp ce corpul principal de oaste otoman și sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanță de prima linie. De acea cavalerii occidentali au crezut că se vor lupta doar cu un număr mic de spahii.
Cavalerii francezi îmbrăcați în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiți să descalece în fața liniei de țepușe. Aici au început să smulgă țepușele din pământ, în acest timp aflându-se sub tirul arcașilor turci. După ce au fost îndepărtate țepușele, cavalerii descălecați au trebuit să facă față atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii. Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10 000 de oameni. Francezii au atacat și cavaleria turcă și au avut din nou succes, ucigând cam 5000 de turci. Deși nu erau călare, cavalerii francezi au pornit în urmărirea otomanilor care fugeau spre deal. În momentul în care au ajuns pe vârful dealului, francezii obosiți au descoperit grosul armatelor otomane, care așteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au fost înfrânți clar. Amiralul Franței, Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a dat dovadă în timpul în care a apărat stindardul de luptă al francezilor. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy și mareșalul Jean Le Maingre, au fost luați prizonieri.
Sigismund de Luxemburg a trimis trupele maghiare şi române în ajutorul lor care deşi nu au reusit străpungerea dispozitivului otoman, au început să încline balanţa în favoarea creştinilor. Soarta bătăliei însă a fost decisă de ultima rezervă a lui Baiazid, oastea sârbească a lui Stefan Lazarevic, care atacând flancul drept al creştinilor a provocat retragerea în dezordine a trupelor coaliţiei.
Cu rămăşiţele armatei sale, Sigismund a încercat să fugă în Transilvania, dar a fost împiedicat de oastea lui Vlad I, care-l aştepta pe malul Dunării, astfel că a fost nevoit să fugă pe Dunăre, îmbarcat pe o nava veneţiana. Sigismund avea să concluzioneze tardiv despre acţiunea francezilor: “Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii noștri.”
Mircea se va retrage şi el în Ţara Românească şi apoi în Transilvania, sub presiunea lui Vlad I şi a turcilor.
Numărul de morţi de partea creştinilor nu este cunoscut, se aproximează la cca. 40.000, fapt confirmat şi de pierderile suferite de către turci, aproximativ 35.000. Ca represalii împotriva crestinilor, pe data de 26 septembrie 1396, Baiazid a ordonat ca 3.000 de prizonieri creştini să fie ucisi drept razbunare pentru prizonieri turci din Rahova, ucişi de către francezi la începutul ostilităţilor.
Cauzele dezastrului creştin de la Nicopole trebuie analizat prin lipsa unităţii de comanda a coaliţiei, utilzarea cavaleriei grele ,incapabile să reziste atacurilor rapide ale cavaleriei uşoare şi infanteriei turce, şi mai ales a lipsei de experienţa. Să nu uităm că la anul bătăliei Jean de Nevers avea 25 de ani, iar Sigismund de Luxemburg, 28 de ani, raportat la vârsta de 41 de ani a lui Mircea, şi punând în balantă şi experienţa acestuia în războaiele purtate împotriva turcilor. În ciuda acestor adevăruri, pentru a-şi acoperi ruşinea înfrângerii, Sigismund de Luxemburg şi cavalerii apuseni vor ajunge să-l suspecteze pe Mircea, care chipurile iar fi tradat turcilor !

Mircea cel Bătrân

Rămas singur în faţa turcilor, Mircea se vede pus, în situaţia să-şi redobândească ţara singur.
În octombrie 1396, Mircea sprijinit de transilvănenii conduşi de voievodul Ştibor de Stiboricz (1395-1401, 1410-1414) intră în Ţara Românească cu scopul declarat de a-l înlatura pe Vlad I. În urma luptelor pierdute cu Mircea şi transilvănenii, Vlad I se retrage în cetatea Dâmboviţei. În urma asediului cetăţii, Vlad este capturat la 31 ianuarie 1397, cu întreaga lui familie. Se pare că însă imediat după prinderea lui acesta moare în urma rănilor dobândite în lupte.
Baiazid aflând despre înlăturarea lui Vlad I şi reînscăunarea lui Mircea, porunceşte o noua campanie împotriva Ţării Româneşti. În bătălia din anul 1397 de pe râul Ialomiţa, domnitorul român înfrânge armata otomană, care se retrage decimată la sud de Dunăre. Având avantajul victoriei, preia si conducerea cetătii Turnu, instalând o garnizoană românească.
În urma unui atac în anul 1400, în Ţara Românească, cu pătrundere până în Transilvania, a unui corp de oaste turc, Mircea intervine, înfrânge pe otomani şi-i alungă peste Dunăre.
Este ultima bătălie a lui Mircea împotriva turcilor pe teritoriul românesc. Baiazid îşi va reorienta atenţia spre Anatolia. Turcii vor fi invadati de hoardele mongole ale „kurugan-ului” Timur Lenk / Tamerlan (n.1336 – d.1405). După doi ani de lupte, Baiazid va fi înfrânt în anul 1402 la 28 iulie, în bătălia de la Ankara, şi luat prizonier, sfârşindu-şi zilele într-o cuşca de fier (1403) .
Din momentul morţii lui Baiazid, în imperiului otoman se declanşează lupta de succesiune între copiii lui: Suleyman, Isa, Musa şi Mehmet.
Întrevăzând o şansă de pace cu otomanii, Mircea îl va susţine pe Musa Celebi, cel care îi va deveni şi ginere, în lupta pentru accederea la tron, ajutându-l şi din punct de vedere financiar dar şi militar.
În conflictele armate dintre fraţi, aceştia s-au aliat unul cu altul, împotriva celorlalţi. Isa va fi primul eliminat din cursă, fiind asasinat de către Suleyman. Musa se va asocia cu Mehmet şi-şi vor concentra forţele pentru eliminarea lui Suleyman.
În anul 1411, în bătălia de la Kosmidion, Musa va reuşi, având ca atu şi trecerea unei părţi a armatei lui Suleyman, în tabara sa, să-l înfrangă pe acesta. Suleyman va fi executat la ordinele fratelui său învingător în luptă, iar Musa va deveni liderul de necontestat al posesiunilor otomane din Balcani. Ce este interesant de menţionat, este faptul că la batalia de la Kosmidion vor participa şi contingente româneşti trimise de Mircea cel Batran în ajutorul lui Musa: “Musa avea în rîndurile sale pe daci si pe tribali < vlahii balcanici > şi pe Stepan, fiul lui Eleazar şi armata turcilor din Europa < Balcani > “ (cronica lui Chalcocondil).
Din anul începutului conflictelor lui Baiazid I cu Timur Lenk, 1400, şi până în anul 1411, Ţara Românească a avut un moment de linişte privind iminenţa invaziilor turce, putându-se dezvolta din punct de vedere economic.
mormantÎn anul 1400, Mircea se va implica în luptele de succesiune din Moldova, îndepărtându-l de la tron pe Iuga I, şi impunându-l pe Alexandru, cel numit mai târziu „cel Bun”.
În schimb relaţiile, întrerupte după bătălia de la Nicopole, dintre Mircea şi Sigismund de Luxemburg nu se îmbunătăţesc, cu toate că în anul 1404 este reînoit tratatul de alianţă militară semnat între aceştia în anul 1395. În anul 1406, în urma întrevederii dintre cei doi conducători, Sigismund îşi va exprima pretenţia cedării cetăţii Licostomo, cetate situată pe braţul Chilia, către coroana maghiară.
Pentru a contracara o eventuală interventie maghiară în Ţara Românească , Mircea, reînoieşte, în anul 1410, tratatul cu Polonia.
Urmare înfrângerii şi morţii lui Musa Celebi, în urma bătăliei din anul 1413, de pe Câmpia Chamurli (Samokov în Bulgaria) de către fratele său Mehmet, Mircea se vede nevoit în anul 1417, să semneze un tratat de pace cu Împeriul Otoman, care recunoştea libertatea Ţării Româneşti în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată domnul roman a fost nevoit să-şi trimită la turci, ca ostatic, un fiu, drept garanţie a înţelegerii.
Cel care sa intitulat : „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului” avea să moară la 31 ianuarie 1418, fiind înmormantat la 4 februarie, în Biserica Mănăstirii Cozia.

Vlad I (1395 – 1397) | Moldova înainte de “descalecate” sec. IV – sec XIII >