Moldova înainte de “descalecate” sec. IV – sec XIII

Mircea cel Bătran (1386 – 1418) | Dragoş Vodă (1347 – 1354) >

Începuturi

Din cele mai vechi timpuri, teritoriul Moldovei a fost locuit de triburi dacice: costobocii, în nordul Moldovei şi Basarabiei, carpii şi carpodacii, de la est de Carpaţi până la Nistru, caucoenşii, localizaţi în regiunile de munte din Neamţ şi Bacău, cotenşii, în sud-estul Moldovei şi tyrageţii, localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras).
În urma ocupării romane a Transilvaniei de sud şi vest şi a Olteniei, cu înfiinţarea provinciei romane Dacia, triburile moldave îşi vor organiza o linie de apărare la est de Carpaţi şi în sudul Moldovei, oprind extinderea imperiul roman. Odată blocată expansiunea romană, dacii liberi îşi încep atacurile asupra provinciei romane Dacia, în scopul eliberării teritoriului ocupat. Aceste atacuri, în care dacii liberi din Moldova s-au aliat de cele mai multe ori cu costobocii din nordul Transilvaniei (regatul costoboc se întindea inclusiv în nordul Transilvaniei) se vor repeta mai mult de 170 de ani, grăbind părăsirea provinciei Dacia de către romani.
După anul 271, Moldova va fi supusă invaziilor popoarelor migratoare: goţii, hunii avarii şi slavii.
Primele menţiuni despre existenţa unor comunităţi sunt din sec. IX-XI, când triburi slave se vor aşeza în Moldova estică, întemeind aşezări fortificate, precum cele din satul Echimăuţi (Orhei) sau Rudi (Soroca), unde a fost descoperită o cetate fortificată, supranumită de populaţie „Farfuria turcului”. Aşezarea fortificată de la Echimauti, construită în jurul anului 940 de către slavi, avea un sistem de apărare alcătuit dintr-un şanţ adânc şi un val mare de pământ, pe creasta căruia s-a înălţat o palisadă din lemn şi piatră. Curând însă slavii aveau să intre în conflict cu populaţia băştinaşă moldavă, ducând la asedierea acestei fortificaţii şi în final, la distrugerea ei prin incendiere, în jurul anul 1050.
Tot din acestă perioadă (cca. 940-965) avem informaţii despre vechea cetate de frontieră a Moldovei, respectiv Cetatea Albă, situată la limanul Nistrului. Refăcută în secolul al VI-lea de către bizantini, pe ruinele vechiului polis grecesc, aceasta avea să devină un loc strategic, mult disputat, odată cu sfârşitul secolului al X-lea. Cetatea avea să fie cunoscută în decursul istoriei sub mai multe denumiri: Levcopilis (greci), Vidava (geto-daci), Alba Iulia (romani), Moncastro sau Maurocastro (genovezi), Belgorod (ruşi) sau Akkerman, dat de către turci.
Alte comunităţi ale valahilor moldavi aveau să se organizeze sub forma unor complexe teritoriale, apărate de fortificaţii, în mai multe zone: pe cursul inferior al Jijiei, al Bahluilui şi Prutului, în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru – pe Valea Ciuhurului (viitorul ţinut Lăpuşna – Orhei).
Dimitrie Cantemir va menţiona în lucrările lui şi despre existenţa unor formaţiuni politice vechi, organizate ca şi uniuni de obşti în Vrancea, Câmpulung şi Thigheci.
Geografia universală „Hudud-alam” (Hotarele lumii), scrisă în anul 982, pomeneşte despre „ţara locuită de madjgharî se mărgineste la răsărit cu munţi, la apus şi miazănoapte cu ţinuturi locuite de Rus, miazăzi cu neamul creştin V.n.nd.r., care sunt oameni slabi şi sărmani, lipsiţi de averi. Mirvăt sunt vecini cu munţii V.n.nd.r. şi se întind de la ei pînă în ţara pecenegilor şi la Marea Neagră”
O altă prezenţă românească este menţionată în cronica anonimă a biografiei Sfântului Olaf al Norvegiei, în anul 1018, când valahii (blokumenn), aliaţi cu pecenegii, îl sprijină pe Sviatopolk, duce al Kievului (1015-1019) împotriva fratelui său, ducele Iaroslav cel Înţelept (1019-1054).
Slăbirea puterii slavilor avea să favorizeze intrarea în Moldova a triburilor pecenege şi cumane. La finele secolului al IX-lea, cumanii se vor aşeza în teritoriul dintre Don şi Nistru, de unde vor lansa campanii de jaf spre vest, care se vor solda, în jurul anului 1057, cu ocuparea unui vast teritoriu situat între Nistru şi Carpaţi, asimilând şi triburile pecenege aproape decimate în războaiele duse cu imperiul Bizantin. De aici, vor organiza campanii de presiune asupra „ţărilor” moldave de peste Nistru şi Prut.
În jurul anului 1094, geograful persan Gardizi avea să completeze cronica afgană de la 982 cu mai multe informaţii legate de ţara noastră: „Ţara lor – scrie el despre madjgharî, – este aproape de Marea Rum, spre care curg două mari râuri, iar madjgharî trăiesc între aceste două râuri, iar cînd vine iarna, cei ce se depărtaseră se întorc spre acest râu şi petrec iarna acolo. Ei sunt pescari şi se hrănesc cu peşte. În ce priveşte fluviul care e la stînga lor, trebuie să spunem că în direcţia slavilor e un neam de rum ai cărui membri sunt creştini. Sunt numiţi N.nd.r. Ei sunt mai numeroşi, dar mai slabi decît madjgharî. Dintre cele două rîuri mai sus numite, unul se cheamă Atil, iar celălalt Duba, iar cînd madjgharî stau pe ţărm, ei văd pe N.nd.rieni. Deasupra acestora, pe malul rîului este un munte mare şi o apă izvorăşte din el, şi curge pe povîrnişul său. În dosul acestui munte aflăm un neam creştin numit M.rdât”
În anul 1147 este menţionată cronica poloneză „Codex Diplomaticus Majoris” prezenţa brodnicilor, vlahilor pruteni, care iau parte, alături de cumani, la luptele duse contra viaticilor.
Prima menţiune legată de existenţa Ţării Bolohovenilor apare în anul 1150, când cneazul acestei formaţiuni este implicat în luptele duse cu cnejii ruşi şi polonezi. Numele de bolohoveni/volohoveni este dat moldovenilor nordici, volohi, respectiv valahi, de către ruşi. Disputele teritoriale dintre volohi şi vecinii lor vor fi consemnate şi în anii 1172, respectiv 1231.
Povestind despre faptele aventuroase ale lui Andronic I Comnen (1118-1185), împărat bizantin între anii 1183 şi 1185, cronicile bizantine amintesc faptul că în urma evadării lui spectaculoase de la Constantinopol, în drum spre cneazul Iaroslav al Haliciului a fost prins la graniţă şi recunoscut de nişte „păstori valahi”, care l-au predat soldaţilor trimişi în urmărirea lui de împăratul bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180). Cine au fost acei păstori valahi nu putem şti, dar de unde până unde au reuşit aceştia să-l recunoască pe însuşi Andronic I Comnenul, asta chiar este o enigmă “ciudată” a istoriei.
În anul 1174, legat de un conflict apărut între cneazul Andrei şi fii săi, Rostislav, Riurik şi Mstesav, aflăm despre „Ţara Bârladnicilor” şi oraşul Bârlad:
„Nu umblaţi – se adresa cneazul Andrei – în partea mea şi plecaţi, tu, Riurik, în Smolensk la fratele tău, în moşia tatălui tău; da tu, Davîd, pleacă la Berlad, nu-ţi îngădui ţie să te afli în Ţara Rusească; dar ţie, Msteslav, la fel, nu-ţi îngădui a te afla în Ţara Rusească:
de la tine totul s-a început”.
O nouă menţiune făcută despre existenţa unei populaţii nord-moldovene numită “brodnici”, se găseşte în cronicile ruseşti la anul 1216, când aceştia luptă de partea cneazului Mstislav cel Viteaz al Haliciului (în perioada 1193-1228) împotriva ginerelui acestuia, Iaroslav de Vladimir (1191-1246). În urma bătăliei de pe malurile râului Lipiţa, cneazul Mstislav, aliat cu brodnicii îl înfrânge pe Iaroslav. Numele de brodnici era termenul folosit de către slavi pentru a-i numi pe valahii moldavi din zona Siretului (“brod”, în limba slavă înseamnă „vad”, ceea ce înseamnă că ruşii îi defineau ca fiind valahii din vadul Siretului). Pe aceşti brodnici, dar şi pe conducătorul lor, îi vom întâlni cât de curând.
În anul 1222, într-un act emis de regele maghiar Andrei al II-lea, găsim o altă menţionează despre existenţa unei „Ţări a brodnicilor”, situată în nordul Moldovei, având graniţă cu cnezatul Haliciului. Între brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea şi cneazul Mstislav cel Viteaz al Haliciului vor surveni diverse probleme, în special de ordin teritorial. Ploscânea, primul voievod român menţionat în istorie, va fi implicat într-una din cele mai mari bătălii ale evului mediu timpuriu.

Bătălia de la Kalka (1223)

Bătălia de la râul Kalka, afluent al râului Kalmius, care se varsă în Marea Azov, a avut loc la 16 iunie 1223, între Imperiul Mongol condus de Ghinghis Khan şi Rusia Kieviana, Galiţia-Volinia şi alte câteva principate slave răsăritene, aliate cu cumanii, sub conducerea lui Mstislav cel Viteaz, principele Haliciului şi Mtislav al III-lea al Kievului.
Armata mongolă, condusă de către Gebei Noion şi Subotai „Bahadur”, pătrunde prin Caucaz, înfrângând o coaliţie de triburi caucaziene şi apoi îi decimează pe cumanii statuaţi în zonă. Hanul cuman Kotian reuşeşte cu greu să scape, fugând la curtea ginerelui său Mstislav, pe care îl convinge de pericolul mongol: „Astăzi, mongolii au luat pământurile noastre, mâine le vor lua pe ale voastre.”.
Mstislav cel Viteaz, aliat cu: Mstislav al III-lea al Kievului, Daniel Romanovici al Volaniei, Mtsislav Sviatoslavici de Cernigov şi cu Mtislav cel Mut de Peresopniţe vor porni din Kiev în ajutorul cumanilor. După un marş de 17 zile prin stepă, aliaţii ajung “în al 31 mai” la Cortiţa, în apropriere de gurile Niprului, unde se întâlnesc cu marele han cuman, Kotian. La această întâlnire vor mai participa şi cnezii din Podolia, Iurie Domajirici, Derijicrai Volodislavici şi voievodul brodnicilor, Ploscânea.
În faţa acestei puternice coaliţii slave, conducătorul mongol Gebei Noion trimite zece soli la principele Kievului, căruia să-i explice că nu are de-a face cu slavii, ci doar cu cumanii şi că în drumul său va evita teritoriile slave. Ca răspuns, Mstislav îi execută pe cei zece soli, făcând o gravă greşeală, care va avea repercursiuni asupra slavilor.
În primele trei zile ale lunii iunie din acel an, principii ruşi nu reusesc să ajungă la un consens privind desemnarea conducătorului armatelor aliate.
Subotai trimite a doua solie mongolă, ca să ceară ruşilor socoteală pentru uciderea primei solii, cu mesajul: „Iar voi v-aţi încrezut în Kipciaki <cumani> şi aţi ucis solii noştri şi aţi pornit asupra noastră; porniţi aşadar, noi însă nu v-am stârnit şi Dumnezeu să judece. „ (Cronica rusă).
Sub influenţa spiritului tânăr, Daniel Romanovici, atunci în vârstă de doar 22 de ani, împreună cu Mtislav cel Viteaz, permit solilor să se retragă în viaţă, dar pornesc lupta împotriva mongolilor, fiecare pe cont propriu. Aceştia trec Niprul şi împrăştie avangarda mongolă. În urma acestei victorii, slavii i-au urmărit pe mongoli timp de mai multe zile, dar au făcut greşeala să se împrăştie pe o suprafaţă prea mare. Mongolii au mimat o falsă retragere, care a durat 9 zile, dar când s-au oprit, s-au așezat în formaţie de luptă pe malurile râul Kalka.
Luând retragerea ca un semn de slăbiciune, parte a armatei slave şi cea cumană au atacat poziţiile mongole fără o strategie comună. Cavaleria grea a mongolilor a respins frontul cuman, decimându-l şi forţându-l să se retragă. În retragerea lor, cumanii aveau să se lovească frontal de armata lui Mstislav al Cenigovului, distrugând-o în totalitate, însuşi cneazul avea să fie ucis în luptă. În acelaşi timp, flancurile mongole s-au închis în jurul armatei slave dezmembrate, tăindu-le retragerea. Slavii înconjuraţi au fost loviţi cu săgeţi salvă după salvă şi atacaţi de cavalerie.
„Bătălia, scria Ibn-el-Asir, a fost una din cele mai înverşunate şi a ţinut mai multe zile; dar în sfârşit tătarii au ieşit învingători, cumanii şi ruşii fiind cu desăvârşire înfrânţi. O fugă în debandadă dinaintea urmăritorilor a uşurat uciderea unei mari părţi din ei; toate bagajele au căzut în mâna tătarilor. Cei care au putut scăpa, iar aceştia au fost foarte puţini la număr, au ajuns în Rusia într-o stare de plâns.”
Printre cei scăpaţi cu viaţă au fost Mtislav cel Viteaz, Daniel Romanovici şi hanul cuman Kotian, care au reuşit să treacă Niprul şi au ordonat să fie arse toate luntrile, ca să împiedice mongolii să-i urmărească.
Este mai mult ca sigur că dacă principii ruşi ar fi ajuns la un consens şi ar fi stabilit un plan de bătaie comun, fără să ţină cont de orgolii personale, nu ar fi intervenit acest dezastru. Neînţelegerile dintre ei au dus la o totală neimplicare în luptă a lui Mstislav al Kievului, care, împreună cu câţiva voievozi (printre care şi Ploscânea) nu au intrat în luptă, ci s-au retras pe un deal de pe malul Niprului, făcându-şi o fortificaţie improvizată.
După trei zile de atacuri succesive, cneazul a hotărât să se predea lui Gebei, cu condiţia ca el şi armata lui să se poată întoarce la Kiev. Dar odată ce mongolii au preluat controlul asupra taberei, au măcelărit armata kieviană şi l-au luat prizonier pe cneazul Mstislav, împreună cu nobilii săi. Ei au fost executaţi în maniera tradiţională mongolă rezervată nobililor şi regilor: fără vărsare de sânge. Mstislav și nobilii săi au fost îngropaţi de vii sub platforma pe care stăteau generalii mongoli la festinul organizat pentru sărbătorirea victoriei. Acesta a fost răspunsul mongol la uciderea solilor de către cneazul Kievului.
Cronica rusă arată că sfârşitul lui Mstilav al Kievului şi al demnitarilor slavi s-ar fi datorat voievodului brodnicilor Ploscânea, care, deşi „a sărutat crucea principelui Mtislav şi a celor doi principi ruşi că nu-i va ataca şi va interveni pentru ca să se răscumpere, şi apoi amăgindu-i, blestematul i-a legat şi predat tătarilor cu tot cu întăritură <fortificaţie>, care au ucis pe toţi oamenii, iar pe principi i-a strivit sub nişte scânduri peste care au trecut oştile tătăreşti.”
Care a fost conflictul dintre principii ruşi şi voievodul Ploscânea, cronicile nu ni-l transmit. Singurul lucru interesant este însă încrederea acordată de către Mtislav lui Ploscânea privind intervenţia vizavi de mongoli pentru a-i salva în schimbul unei mari sume de bani. Se pare însă că informaţiile prezentate în cronica rusă sunt putin deformate. Ipoteza alierii lui Ploscânea la coaliţia rusă, prezentată mai sus, este preluată după Alexandru I. Gonţa, care, la rândul lui, a preluat-o de la istoricii ruşi. Ori cronica rusă ne prezintă o altă realitate. Ploscânea, pe fondul conflictelor avute încă din anii 1221 cu principii ruşi, în special cu Mtislav al Haliciului privind expansiunea acestuia pe teritoriile voievodului brodnicilor, ar fi fost de la bunul început al conflictului în tabara mongolilor.
Cronica specifică foarte clar că Ploscânea era bine cunoscut principlor ruşi, aceştia solicitându-l să-i apere de furia mongolă şi, aprioric, să nu-i atace. Ori dacă Ploscânea era în tabăra rusă (aliaţii), cum ar fi putut să-i atace sau cum ar fi putut lua apărarea lor în faţa lui Subotai şi a lui Gebei? Moartea principilor ruşi şi a demnitarilor lor s-a făcut datorită uciderii de către aceştia a primei solii mongole, iar intervenţiile ulterioare a voievodului de pe Siret nu au avut nici un succes.
Acest lucru nu este un fapt neobişnuit, peste ani cronicile maghiare aveau să-l prezinte pe Mircea cel Bătrân ca trădător în bătălia de la Nicopole, bătălie pierdută defapt ca urmare a lipsei de experienţă a aliaţilor apuseni, al orgoliilor şi al aceluiaşi entuziasm tineresc ca al lui Daniel Romanovici.
Pentru a înţelege mai bine conflictele permanente care au existat între cnezii şi voievozii moldavi şi principii ruşi, se cuvine să prezentăm informaţiile din Letopiseţul de la Mănăstirea Sf. Ipatie, care spune că încă înainte de anul 1231, „cnezii bolohoveni aveau o atitudine duşmănoasă faţă de tendinţele centraliste ale cneazului de Halici” (B.D. Grecov, I. Iacubovschi – Hoarda de Aur).
Ce înţelegem prin termenul de “tendinţe centraliste”? Înglobarea Moldovei de Nord în cnezatul Haliciului!!
Revenind la bătălia de la râul Kalka, aceasta a fost nu numai una dintre cele mai mari victorii ale armatei tătare împotriva principilor ruşi, dar şi bătălia cu cele mai mari pierderi în rândurile armatelor slave. Cronicile timpului aproximează pierderile slavilor la circa 50.000 de morţi, fără a socoti şi pe cei luaţi prizonieri.

Episcopatul de la Milcov (1227)

În vederea stopării atacurilor cumane în Transilvania (prima invazie cumană a avut loc în anul 1092), Coroana maghiară va stabili, după alungarea cavalerilor teutoni (în 1215), un avanpost militar la est de Carpaţi, în cotul Vrancei, la Milcov, în anul 1217.
În urma înfrângerii suferite la Kalka, din 1223 şi a uciderii conducătorilor lor de către tătari, parte din cumani se vor aşeza într-un ţinut din sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei, ţinut care va fi cunoscut în istorie sub denumirea de Cumania. Aceştia au fost acceptaţi de către maghiari în scopul de a avea un tampon între ei şi triburile care migrau dinspre est, asta cu obligativitatea convertirii lor la catolicism, politică aplicată de maghiari pentru propagarea catolicismului. Creştinarea cumanilor începe din anul 1223, ducând, din iniţiativa regelui Andrei al II-lea (1205-1235) şi a Papei Grigore al IX-lea (1228-1241), la înfiinţarea unui Episcopat Catolic al Milcoviei, la 31 iulie 1227 şi numirea unui prelat în acest post: „Grigore episcopul (…) şi fiindcă ai putea avea mai mult folos dacă ai primi slujba de legat al scaunului apostolic, întrucât autoritatea apostolică s-a bucurat întotdeauna de mare preţuire în Cumania şi în acea ţară vecină a brodnicilor, despre convieţuirea cărui neam se trage nădejde, ne-au rugat să binevoim a-ţi încredinţa slujba de legat, prin care să ai putere în aceste ţări de a predica în locul lor, de a boteza , de a ridica biserici, de a hirotonisipreoţi cât şi de a numi episcop şi de a îndeplini îndeobşte toate slujbele ce ţin de cult şi de sporirea credinţei”.
Documentul papal identifică foarte bine, pe lângă cumani şi populaţia băştinaşă, „brodnicii”, pe care Papa Grigore al IX-lea (1228-1241) îi numeşte „valahi” şi îi aduce aminte regelui Andrei al II-lea (1205-1235), în anul 1234, că trebuie să-i aducă la adevarata credinţă creştină, adică cea catolică, deoarece aceştia ar asculta de nişte pseudo-episcopi de rit grecesc, adică ortodox. Se pare că reuşita creştinării catolice a cumanilor nu a avut efect şi asupra valahilor care trăiau în zonă, aceştia rămânând credincioşi religiei lor ortodoxe, cu toată străduinţa episcopului Grigore.
Privind “localizarea” celor numiţi „brodnici”, istoricii ruşi îi plasează ca băştinaşi ai pământurilor din nordul Mării Azov, uitând însă că tot cronicarii lor, începând din anul 1147 şi până în anul 1223 (anul bătăliei de la Kalka), îi amintesc pe aceştia ca şi vecinii sudici ai cnezatului Haliciului. Bula papală din 1234 a papei Grigore al IX-lea îi pomeneşte însă pe aceşti brodnici ca fiind prezenţi şi în zona Vrancei, ceea ce înseamnă că aceştia stăpâneau aproape toată zona Modovei de nord, din vecinătatea cnezatului Haliciului şi până în sud, în zona Vrancei, iar pe axa vest-est, între Carpaţi şi linia mediană dintre Siret şi Prut. Ţara Bolohovenilor (Volohovenilor), volohii cum erau numiţi de către ruşi, valahii moldavi, se află situată la est de aceştia, ocupând teritoriul cuprins de la linia mediană dintre Siret şi Prut până la Nistru şi de la nord de cnezatul Haliciului până la sud, la limita cu Ţara Bârladnicilor (Ţara Bârladului).

Invazia tatarilor (1241)

În anul 1227 succesorii lui Ginghis Han, sub conducerea Marelui Han Ogodai, îşi încep campania de cucerire spre vest. Rând pe rând ocupă şi distrug cnezatele Moscovei, Kievului şi a Novgorodului, pătrunzând apoi până în Silezia şi Polonia. În drumul lor spre vest, ocupă (posibil înainte de 1241) teritoriul Moldovei, de unde îşi vor lansa atacurile spre Regatul Maghiar şi spre Muntenia.
Impactul tătarilor asupra populaţiei din ţărilor invadate avea să fie cumplit, cronicarul armean Kirakos îi descrie pe invadatori foarte sugestiv: „Tătarii aveau o înfățișare respingătoare și inimi nemiloase; rămâneau neînduplecați la plânsetele mamelor, fără respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre, cărora nimeni nu le găsea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse lacrimi pentru cei care pieriseră de teama acestor ticăloși. Biserica s-a cernit în doliu, frumusețea și splendoarea sa dispăruseră; slujbele ei au fost oprite, vocea cântăreților din strană nu s-a mai făcut auzită, iar cântările religioase nu au mai răsunat. Ținutul era acoperit de o ceață deasă. Populațiile preferau noaptea zilei, iar pământul a rămas lipsit de locuitorii săi. Fiii străinului îl străbăteau, înhaățând tot ce se găsea […]. Sordida lor lăcomie era de neostoit.”
După o asemenea prezentare înţelegem de ce sunt atât de puţine mărturii ale antichităţii şi evului mediu timpuriu românesc. Invazia tătarilor a dus la distrugerea majorităţii documentelor timpului şi la furtului artefactelor, “doveditoare” ale continuităţii poporului român. Puţinele documentele ale vremurilor acelea, care s-au păstrat arată intensitatea jafului şi a distrugerilor provocate de tătari, aşa că aproape îi putem asemui cu o bombă atomică: efectele sunt la fel de distructive.
Şi aici găsim o altă enigmă a istoriei: se pare că în Moldova invazia tătară s-a manifestat cu totul altfel. Pe ce de bazează aceasta afirmaţie?
Letopiseţul de la Mănăstirea Sf. Ipatie (Cronica Ipatievscaia) face precizarea că pe bolohoveni (valahii moldavi) mongolii i-ar fi protejat, probabil urmare a suferinţelor acestora în urma ocupaţiei cumane, îndemnându-i să-şi cultive pământurile, în special cu grâu şi mei, cereale necesare tătarilor pentru aprovizionarea armatei (nu poţi purta războaie cu stomacul gol… foamea este un inamic, nu un aliat!). În această situaţie, cneazul Daniel Romanovici al Haliciului, profitând de trecerea armatelor tătare în Ungaria şi Ţara Românească, pustieşte nordul Moldovei în primavara anului 1241: „a prădat ţara Bolohovului şi a trecut-o prin foc, căci tătarii nu o atinseseră, pentru ca locuitorii să cultive pentru ei grâu şi mei. Căci Daniel avea o mare vrăjmăşie <înca din anul 1223 > împotriva Bolohovilor, care-şi puseseră nădejdia în Tătari„ (B.D. Grecov, A.I. Iacubovschi – Hoarda-de-Aur).
Aceeaşi părere o are şi călugărul Rogerius, care afirmă, la rându-i, că tătarii „ n-au ars nici semănăturile, nici fâneţele, nici casele”, pentru ca la revenirea lor din expediţiile de jaf în apus să găsească hrană pentru ei şi pentru cai. Wilhelm de Rubruck menţionează în cronica lui că valahii sunt supuşi tătarilor şi le plătesc tribut, însoţindu-i pe aceştia în expediţiile lor militare.
Un alt cronicar al vremii, care va remarca acelaşi lucru, este Laonic Chalcocondil, care face o afirmaţie cu totul surprinzătoare în cronica lui: „Ca să spun totul, <tătarii> se folosesc de arcuri şi de săbii barbare şi de scuturi lungi, asemănătoare cu ale dacilor <valahilor> ; folosesc în mod obişnuit căciuli de pîslă, nu ca locuitorii din părţile Sarmaţiei şi nu [poartă] cămăşi de lână, ci numai de in.”
Mulţi cronicari medievali au remarcat, de-a lungul timpului, tehnica de luptă a cavaleriei moldovene, specificând că aceasta a fost preluată de la tătari.
Tătarii au instituit, în fapt, în ţările cucerite, o „pax mongolica”, situaţie care permitea dezvoltarea economică locală, odată cu obligativitatea plăţii unor dări în produse şi în bani. Toleranţa arătată moldovenilor de către tătari poate fi explicaţia acceptării ca aliat a lui Ploscânea, voievodul valahilor pruteni în bătălia de la Kalca, din anul 1223. Este mai mult ca sigur ca aceste relaţii să se fi dezvoltat în timp, cu acceptul suzeranităţii tătare.
La rândul său, Nicolae Iorga constată existenţa unei comuniuni paşnice între tătari şi moldoveni: „Dacă ziduri s-au sfărmat înaintea tăatarilor şi biserici au căzut la pământ, dacă mari bogăţii orăşeneşti au fost pierdute, omul sărac de la ţară n-a suferit aşa de mult. Ba uneori, atras el însuşi de acest mare val cuceritor şi jefuitor, el a preferat decât să rămâie la gospodăria lui ameninţat, ori să şi-o facă din nou după ceasul pustiirii, să intre şi el în acest dans ostăşesc fără pereche, din care putea să câştige ceva. Astfel s-a născut colaborarea dintre români şi tătari „ (Nicolae Iorga – Momente istorice).
Tătarii au pătruns pe teritoriul Moldovei la începutul lunii martie 1241, deplasându-se spre Carpaţi şi trimiţând avangarda (iscoade) pentru a găsi trecătorile accesibile şi sigure. Marşul mongolilor nu a fost îngreunat de către băştinaşi, ei reuşind să se deplaseze cu aproape 90 km pe zi, în ciuda condiţiilor meteorologice nefavorabile: începerea dezgheţului şi ruperea apelor.
Grosul armatei tătare, sub conducerea lui Bochetor, s-a îndreptat însă către sudul Moldovei, spre cumani, care au fost înfrânţi în scurt timp, fiind aproape exterminaţi şi obligaţi să se refugieze în sudul Dunării sau în Transilvania. Dupa această victorie, tătarii s-au concentrat asupra cuceririi fortăreţei de pe Milcov, care găzduia Episcopia Catolică. Catolicii au ieşit în întâmpinarea atacatorilor cu o armată formată din maghiari, cumani şi români, dar au fost înfrânţi, tătarii cerând predarea fortăreţei. În urma refuzului garnizoanei care apăra fortăreaţa de a se preda, tătarii vor înconjura Episcopia şi vor începe asediul. Bine dotaţi şi organizaţi, utilizând aruncătoare de pietre numite „manginic”, vor dărâma zidurile fortăreţei, pătrunzând în forţă în incinta ei. Tătarii au ucis toţi apărătorii fortăreţei, inclusiv pe cei 90 de călugări conduşi de episcopul Teodoric. Catedrala şi cetatea au fost dărâmate din temelie.
După distrugerea cetăţii şi supunerea teritoriului episcopatului cumanic, Bochetor îşi croieşte drum spre Ţara Românească.
Care a fost efectul invaziilor tătare şi a dominaţiei lor ulterioare?
În primul rând, prin intrarea lor în Moldova, au distrus în întregime Ţara Cumanilor, iar pe aceştia, vechii lor duşmani, i-au omorât sau luat în robie, puţini dintre ei scăpând la sud de Dunare. În al doilea rând, au oprit expansiunea maghiară la est şi la nord de Carpaţi, permiţând astfel unirea micilor formaţiuni româneşti în „ţări” numite cnezate şi voievodate.
În perioada 1276 – 1277, cronicarul german Thomas Tuscus, în timpul războaielor purtate între ei de regii Boemiei şi Moraviei, menţionează despre prezenţa moldovenilor pruteni şi a valahilor transilvăneni: “Ottocar încearcă să provoace o răscoală cu mulţi nobili în Germania, chemând în ajutorul său pe prutenii necredincioşi <ortodoxi>, însă după voinţa lui Dumnezeu, prutenii şi românii (blacis transivlaneni) neînţelegându-se între ei, regele Boemiei a fost înşelat.”
Între anii 1273 şi 1279, regii maghiari încearcă să revitalizeze episcopia cumanilor, cu reşedinţa la Civitas Milcoviae din Moldova, dar fără nici un succes. Cumanii refugiaţi din Transilvania în timpul conflictelor avute cu coroana maghiară şi valahii moldavi se arată indiferenţi faţă de cultul catolic. În încercarea maghiarilor de supunere şi convertire a populaţiei, Ladislau Cumanul pătrunde în anul 1283 în Moldova.
În Cronica ritmată a lui Ottokar de Siria se menţionează că după moartea hanului Nogai, pe la anul 1299, conducătorii locali ai Moldovei s-au emancipat, punând bazele formării unui stat unitar. Chiar dacă cronicarul nu face menţiuni nominale despre aceşti conducători locali, apare, în anii următori, o intensă afirmare a prezenţei unor stătuleţe româneşti la est de Carpaţi. Între anii 1300 şi 1335 se construieşte şi se dezvoltă localitatea Baia (Civitas Moldaviae), fiind menţionat un anume conducător moldovean, Costea, sub conducerea căruia, în 1324 1325, valahii moldavi se implică, alături de poloni şi lituanieni, în lupta împotriva markgrafului de Brandemburg, care, împreună cu regii maghiari, încercau o revitalizare a Episcopiei Cumaniei. În anul 1332 se menţionează despre existenţa unor puternici conducători în zona Vrancei: “Episcopia Milcoviei din ţara Ungariei anume din ţinuturile tătarilor – orânduită ca o veche stavilă, din vremea când zişii tătari au năvălit cu silnicie, vai în zisul regat sau zisele părţi ungureşti – a fost cu desăvârşire nimicită de aceşti duşmani sălbatici şi aducători de nenorocire (…) moşiile, bunurile şi drepturile episcopiei şi alte biserici pomenite fiind cotropite de puternicii din acele locuri (potentes illarum partium)”.
Portulanul lui Angelino Dulcert mentioneaza în jurul anului 1339 despre existenţa unui mare drum comercial (via Walachiensis) de la Marea Neagră, prin Lvov, până la Marea Baltică, de-a lungul lui fiind semnalate numeroase oraşe-târguri românesti.
Între anii 1343 şi 1345, conducătorii moldoveni vor fi implicaţi într-o serie de lupte duse împotriva tătarilor, dar de data aceasta, cu sprijin maghiar şi muntean. Basarab I şi Nicolae Alexandru Basarab vor susţine aceste lupte cu contingente armate până în anul 1351.
Anul 1343 este anul primei intrări a lui Dragoş Vodă şi a maramureşenilor lui în Moldova, în cadrul campaniei conduse de către Voievodul Transilvaniei, Nicolae (1342-1344) şi începutul procesului de întemeiere a statului Moldova.

Mircea cel Bătran (1386 – 1418) | Dragoş Vodă (1347 – 1354) >