NICOLAE ALEXANDRU BASARAB ( 1352 – 1364)

< Basarab I (1315 – 1352) | Vladislav I (1364 – 1377) >

Nicolae Alexandru Basarab este fiul Domnului Basarab I şi al Doamnei Marghita / Margareta. Alexandru a fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfy au rezultat trei copii: Vladislav, viitor domn al Ţării Româneşti între anii 1364 – 1377, Radu domn între anii 1377 – 1383 şi Nicolae, prinţ care nu va domni niciodată, trecând încă de tânar, în cele veşnice, în anul 1366.
Din a doua casatorie cu Clara de Doboca (Doboka), fiica lui Stefan Mikud Kukenus, Ban al Severinului, Nicolae va avea doua fete: Anca, căsătorită ulterior cu Stefan Uros al V-lea al Serbiei (1355-1371) , şi Ana, căsătorită cu Ioan Straţimir, ţarul de Vidin (1371-1396). Ana va deveni protectoarea artei şi culturi în Vlaho-Bulgaria acelor vremuri. Sub patronajul ei se va întocmi o culegere a Vieţii Sfiinţilor: „ Multumită îngrijirii pioasei si vestitei ţarine Ana şi din porunca ei a fost scrisă această carte numită Synaxarul Sfintelor Femei, la Vidin, 1360 ”
A treia soţie ia fost Margareta / Marghit Dabkai, cu care nu se ştie dacă au avut descendenţi.
Trebuie să remarcăm alianţele continuate de către Alexandru cu rudele sale din sudul Dunarii. Acesta îşi va căsători fiicele, cu Ştefan Uros, şi Ioan Straţimir a căror mame fuseseră fiicele lui Basarab I, practic era căsătorie între veri primari.
Chiar dacă Alexandru Nicolae Basarab va fi cunoscut în cancelaria maghiară ca fiind un schismatic, respectiv, ortodox de rit bizantin, într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea (1342 – 1352) îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi români, conform documentului) din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au şi ajuns să cunoască drumul adevărului, prin îmbrăţişarea credinţei catolice”. Ajutorul acordat de catre Nicolae Alexandru, catolicilor privind construirea de biserici în Ţara Românească, asemeni bunicului său Radu Negru Vodă, va fi interpretat, în virtutea scrisorii papei, ca şi trecere la catolicism a domnitorului roman.
În urma conflictului din 1330 dintre Basarab şi Carol Robert de Anjou, relaţiile dintre Ţara Românească şi Ungaria aveau să fie întrerupte. Numirea lui Ludovic I, ca rege al Ungariei în anul 1342, avea să deschidă o noua cale de reluarea a relaţiilor diplomatice. Acesta avea să trimită, după misiunile eşuate din anul 1341 ale lui Dumitru, episcopul Oradiei, noi mesageri pentru a negocia aducerea Ţării Româneşti la rangul de vasal al Ungariei. În virtutea noilor amenintări tătare din anul 1343, Alexandru, asociat la domnie al lui Basarab I, va încheia un tratat de vasalitate cu coroana maghiară, sprijinindu-i pe aceştia între anii 1343 şi 1345, cu corpuri de oaste în lupta contra tătarilor din Moldova.
Aceste lupte duse împotriva tătarilor vor continua până în anul 1350, domnitorii ţării Basarab şi Alexandru, extinzându-şi stăpânirea asupra răsăritului Munteniei şi a regiunii de la nordul Dunării. Este mai mult ca sigur ca la aceste campanii duse de către domnitorii munteni să fi participat şi maghiarii în schimbul ajutorului dat în Moldova.
Relaţiile dintre cele două ţări se vor îmbunătăţii simţitor, astfel că în anul 1355, îl găsim pe Alexandru în situaţia primirii unor „beneficii” de la coroana maghiară. Nu putem sti ce au reprezentat aceste beneficii, dar putem bănui că domnitorul ar fi intrat, din nou, în posesia Banatului de Severin şi a Ţării Făgăraşului.
În urma căsătoriei cu Clara de Doboca, catolică bigotă dedicată, Alexandru avea să recunoască şi autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau a localnicilor catolici de pe teritoriul Țării Românești.
Toate aceste relaţii matrimoniale îi vor asigura lui Alexandru şi Valahiei o puternică reţea de alianţe militare şi comerciale cu toate statele din jur . Domnitorul muntean avea să întrezareasca posibilitatea unei conduceri absolutiste – autocratice, după model bizantin, asupra Ţării Românesti, şi, chiar a Bulgariei şi Serbiei, prin virtutea relaţiilor lui de rudenie cu conducătorii acestor ţări. Această tendinţă avea să fie considerată periculoasă de către coroana maghiară, prin posibilitatea creşterii puterii politice şi militare la sud de Carpati. În urma interceptării corespondenţei dintre Alexandru şi papa Clement al VI-lea , scrisoare din luna mai 1359, prin care domnitorul muntean solicita Papei, acordarea titului de autocrat, regele maghiar Ludovic I, intervine pe lângă papă, fortându-l pe acesta, să nu accepte doleanţele lui Alexandru.
În urma acestui gest, domnitorul muntean refuză orice ajutor din partea papalităţi, ca numire de autocrator, asemeni lui Ioniţă Caloianul, şi-i va solicita Împaratului bizantin, Ioannes al V-lea (1355-1376) şi patriarhului de la Constantinopole, Calistus I, înfiinţarea unei mitropolii la nord de Dunăre. Astfel incât la şfârşitul luni mai, a anului 1359, Alexandru Basarab se re-botează în rit ortodox, sub numele de „Nicolae”, fiind uns „mare şi singur stăpânitor” al Ţării Româneşti de către Mitropolitul Ortodox al Ungrovlahiei , Iacint de Vidin .
Din acest moment religia ortodoxă este statuată definitiv ca religie a valahilor, iar legătura cu Bizanţul se continua în mod organic prin subordonarea bisericii valahe, faţă de Patriarhia de la Constantinopole.
Urmare acestui gest, ecleziastic şi diplomatic se va ajunge la ruperea, în totalitate, a relaţiilor dintre Ţara Românească, Coroana Maghiară şi Papalitate.
Până la sfârşitul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab, relaţiile dintre acesta şi Regatul Maghiar, nu se vor îmbunătaţii şi nici remedia, deoarece imediat după înscăunarea fiului acestuia, Vadislav (Vlaicu Voda), Ludovic îi va reclama acestuia din urmă, că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său.
Demn de remarcat este faptul că Regatul Maghiar nu va avea curajul să intervină pe cale armată, după Bătălia de la “Posada”, în treburile Ţării Românesti, pe toata durata de lungime a domniilor lui Basarab I (de la 1330) şi Nicolae Basarab (decedat in anul 1364), respectiv, de 34 de ani, cea ce confirmă stabilitatea economică si administrativă a ţării, precum şi puterea militară, demnă de luată în considerare a domnilor munteni.
Basarab I si Nicolae Alexandru Basarab au reuşit să blocheze expansiunea maghiară la sud de Carpaţi spre Dunăre şi implicit la sud de Dunăre către Regatul Sârb şi Ţaratul Vlaho-Bulgar.
Nicolae Alexandru Basarab moare la 16 noiembrie 1364, fiind înmormântat în biserica ctitorită de bunicului său, Radu Negru, de la Câmpulung-Argeş.
Pe piatra de mormânt a lui Nicolae Alexandru Basarab se află următoarea inscripție, în limba slavă: „În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873 , indictionul 3. Veșnica lui pomenire”.

< Basarab I (1315 – 1352) | Vladislav I (1364 – 1377) >