Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Oameni şi Zei | Oameni şi aur >
O veche poveste a indienilor Cherokee spune că fiecare om care se naşte are în el doi lupi: unul ce însumează toate sentimentele de ură, de furie, de tristeţe şi de deznădejde, altul care adună toate sentimentele frumoase: bunătatea, compasiunea, iubirea, încrederea şi bucuria. Între aceşti doi lupi se dă o bătălie permanentă, reperele ei temporale fiind naşterea şi moartea omului. Răspunsul la evidenta întrebare care dintre cei doi lupi câştigă, este, pe cât de simplu, pe atât de natural: cel pe care îl hrăneşti…
Oameni şi lupi: o analogie foarte interesantă!
Lupul, sinonim cu sălbăticia, este întâlnit în tradiţiile şi legendelor multor popoare, fiind considerat, totemic, ca strămoş şi protector al oamenilor şi prezent încă din epoca neolitică în reprezentări grafice sau statuete. Este un animal asociat nu numai cu lumina, soarele şi focul, ci şi cu întunericul, fiind un simbol al demonilor neîmblânziţi.
În mitologia nordică îi întâlnim pe lupul Skoll, cel care o urmăreşte toată ziua pe Sunna, zeiţa soarelui, iar o eclipsă de soare însemna că aproape şi-a atins scopul. La fel, zeul Mani, fratele Sunnei, care întruchipează luna, este urmărit pe drumul lui ceresc de lupul Hati, sfârşitul lumii va veni atunci când cei doi lupi vor reuşi să-i prindă la Sunna şi pe Mani, iar lupul gigantiv Fenris îşi va încleşta dinţii de sus în cer şi cei de jos în pământ. Legendele nordice, transmise în cea mai mare parte oral, descriu sfârşitul lumii ca o condiţie impusă de destin, iar zeii nordici ştiau cu exactitate care va fi soarta finală a lumii şi a omului.
.
Nordicii şi grecii sunt cei care îi conferă lupului statutul unui erou al războiului, la greci lupul fiind întruchipat de Apollo Lykaios. De altfel, grecii ni-l prezintă pe Hades, zeul infernului, îmbrăcat cu o blană de lup.
Indienii din America de Nord se considerau urmaşii lupilor, folosind în modul lor de viaţă şi de luptă ceea ce au învăţat de la lupi – indienii erau neîntrecuţi în a găsi şi a ascunde orice urmă, în educarea simţurilor, în modul de a lupta, chiar împrumutând cruzimea lupului.
Mitologia chineză ni-l dezvăluie ca paznic al palatului ceresc şi identificat cu steaua Sirius, atribuindu-i şi caracterul polar, lupul fiind atribut nordului.
Într-o cronică chineză din secolul al VII-lea se spune că strămoşii turcilor asiatici au fost decimaţi în urma unui război, singurul supravieţuitor fiind un băiat care a fost adoptat şi hrănit de o lupoaică. Legenda spune că ulterior lupoaica ar fi devenit soţia lui şi i-ar fi născut zece fii, din care se va trage popor turc, Tu-kiu. În lupte purtau un stindard cu cap de lup aurit. Peste sute de ani, în virtutea acestei legende, primul preşedinte al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881-d. 1938) va fi supranumit de concetăţenii lui „Lupul Cenuşiu”, renăscând, în acest fel, imaginea miticului Genghis Han, lupul albastru, care îşi ia de soaţă căprioara albă şi vor da naştere poporului turc (lupul albastru simboliza lumina uraniană, căprioara albă, pământul). Genghis Khan (1162 -1227) afirma că se trage, prin strămoşii săi, din Lupul Albastru: „Originea celor din dinastia mongolă Yuan se explică astfel: ei se trag dintr-un lup albastru, a cărui pereche era o căprioară albă. Au trecut apa numită Tengjisi şi au stat la izvoarele râului Hannan, dinaintea muntelui Burhan Haldun, apoi au născut un fiu pe care l-au numit Batachi, Batachi-Han <primul strămoş considerat al lui Genghis Khan>” (Ming Chuyin, Istoria secretă a mongolilor, după Jiang Rong-Totemul Lupului). Această descendenţă legendară se va transmite prin Genghis Khan, din punct de vedere demografic, la 1% din populaţia lumii (geneticienii sunt uimiţi de faptul că circa 16 milioane de indivizi din regiunea asiatică au aceeaşi amprentă genetică cu a lui Genghis Khan).
În alte mitologii şi legende îl întâlnim în compania zeilor sau interacţionând cu oamenii. Este cunoscută tradiţia întemeierii Romei, în care cei doi fraţi, Romulus şi Remus, sunt găsiţi şi hrăniţi de o lupoaică. Lupoaica va deveni astfel un simbol emblematic al Imperiului Roman şi al latinităţii.
La fel în tradiţia iraniană, unde se spune că marele rege Cyrus (576-530 î.Chr) a fost şi el alăptat, imediat după naştere, de către o lupoaică.
Interesant de menţionat este faptul că lupul nu a făcut niciodată parte dintre animalele sacrificate, în antichitate, ca ofrandă zeilor.
De unde vine la daci această fascinaţie şi veneraţie legată de lupi şi care îi va statua în istorie sub numele animalului de pradă? Mai mult ca sigur că încă din vremuri imemoriale, ţăranul dac a observat şi a studiat comportamentul lupilor.
Prezenţa lupului la pre-daci şi la daci este amintită încă înainte de invazia regelui persan Darius (522 – 486 î.Chr.). „Se ştie că cea mai vie imagine a antichităţii despre populaţia Daciei a fost strânsa legătură dintre daci şi lupi. Această populaţie se numea Carpi – de aici rezultă şi denumirea munţilor Carpaţi – pe versanţii cărora locuiau atât oamenii cât şi lupii” (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc).
Herodot, vorbind despre neuri, trib dacic antic, menţionează că: „Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost„. Această metamorfoză a omului în lup, lykantropia, era folosită de către daci în scopuri militare. „Lupul îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca emblemă de stat în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup. Totul alcătuit din aramă, de unde şi supranumele lupii de aramă ai dacilor. Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în mers făcea să şuiere aerul prin gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii de alţii. Dacă adăugăm că luptătorii din jurul stegarului purtau măşti de tipul tecta galea (de lupi şi de urşi), pe care le trăgeau pe cap şi mormăiau fioroşi ca nişte carnasieri, putem să intuim teroarea pe care o exercita acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia şi cruzimea sa.” ( Romulus Vulcănescu – Mitologie Română).
Utilizarea măştilor şi a mantalelor din piele de lup de către daci fie în timpul luptelor, fie la anumite sărbători ritualice va naşte (prin intermediul goţilor) legenda oamenilor-lup (Werwulf), numit popular şi vârcolaci. Din păcate această legendă, precum şi cea a lui Dracula, nu sunt întotdeauna favorabile imaginii ţării noastre; mulţi necunoscători, străini de tradiţiile şi istoria românilor, cred că şi în prezent ţara noastră este populată cu vârcolaci şi vampiri.
Mircea Eliade (1907 – 1986), în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Khan, în capitolul I, Dacii şi lupii, menţionează că, după Strabon, numele de “daci”, atribuit de romani acestora provine din frigianul “dáoi”, care înseamnă “lup”, la fel se numeau şi sciţii nomazi la est de Marea Caspică. “Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. mai precis, acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a unei concepţii religioase arhaice” (Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis Khan). Şi tot Eliade ne spune că aceste nume nu erau o excepţie printre indo-europeni. Referitor la faptul că un popor primeşte o denumire etnică după un animal, el propune trei variante privind supranumele de lupi atribuit dacilor. Amintind despre popoarele din Asia Centrală, care afirmau că se trag dintr-un lup supranatural, autorul pune posibilitatea existenţei acestei tradiţii şi la daci. Ipoteza nu este susţinută însă de cronicarii antici.
A doua ipoteză a lui Eliade, mult mediatizată de cercetători, este aceea că dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari: “fie imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia, dând târcoale ca lupii sau ca haiducii în jurul satelor şi trăind din pradă”. ( Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis Khan). Acestă ipoteză fantezistă, neargumentată decât prin speculaţii ulterioare făcute de către autor, este în totală contradicţie cu adevărul istoric.
Şi o a treia variantă “…susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă – fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică –, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului” (Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis Khan).
În anul 106 î. Chr. (a nu se confunda cu anul 106 d. Chr, începutul războiului daco-roman), după cucerirea unei mari părţi a Peninsulei Balcanice, romanii vor sonda ţinuturile de dincolo de Dunăre. Intervenţia romană nu va fi pe placul dacilor şi acestia ripostează, trecând Dunărea şi pătrunzând adânc în teritoriile Imperiului Roman. M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, va face faţă cu greu atacului războinicilor daci şi abia după multe lupte a reuşit să-i alunge peste Dunăre. Impactul „barbarilor” care luptau sub stindardul lupului, purtând măşti şi mantale de lup, a fost cumplit pentru romani, astfel că ei vor renunţa să atace Regatul Dac, până în anul 31 î. Chr., când Împăratul Octavian August (27 î. Chr – 14 d. Chr.) va încerca o expediţie de pedepsire a dacilor, urmare a alianţei regilor Cotiso şi Dicomes cu Marcus Antonius, contracandidat la tronul imperial.
Primul conflict dintre daci şi romani va rămâne în memoria celor din urmă ca un război dus împotriva barbarilor, „războinicilor lupi”; măştile şi hainele de lup purtate de războinicii daci, precum şi stindardul cu cap de lup şi corp de dragon îi va determina pe romani să-i numească „daci” după frigianul „daos”, care înseamnă lup.
Mircea Eliade în baza mitologiei românești, pomenește despre puterea miraculoasă a războinicilor daci care se transformau în mod ritualic, în timpul bătăliilor, în lupi, luptătorii fiind posedați de spiritele lupilor, actiunea lor feroce în luptă fiind numită de către romani, în mod plastic „furror dacicum”.
Arian, în lucrarea sa, Arta tacticii, descrie forma şi impactul stindardului dacic asupra duşmanilor: ”Insignele scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul întregul trup – până la coadă – ca ale şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să apară cît mai înspăimântători. Cînd însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste insigne nu numai că fac plăcere ochiului şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi cei ce dau năvala şi pentru ca rîndurile călăreţilor să nu se încurce.”
Pe lângă această etalare impresionantă a războinicilor mascaţi şi a steagului lor de luptă, dacii îşi perfecţionaseră un sistem de armament ofensiv şi defensiv foarte avansat la acea vreme. Pentru apărarea corporală, dacii foloseau scutul, coiful, cămaşa de zale şi platoşa groasă din piele. Armele ofensive utilizate erau spada, pumnalul de luptă (sica), lancea, suliţa, securea de luptă, arcul cu săgeţi şi temutul falx.
Spadele erau drepte, cu unul sau două tăişuri şi de diferite lungimi, ajungând până la 95 de cm, din care lama era de 70-75 cm. Pumnalul de luptă – sica, având o lungime variabilă (23 – 26 cm), era folosit în special pentru lupta corp la corp. Ovidiu Publius Naso preciza că dacii purtau în permanenţă asupra lor acest pumnal, obicei păstrat până nu demult şi în nordul Transilvaniei (în Oaş şi Maramureş). Suliţele şi lăncile aveau lungimi variabile, cuprinse între 0,50 – 2,50 m, fiind folosite în lupta de aproape sau de la distanţă. Dar cea mai impresionantă armă, care avea să rămână în memoria romanilor şi nu numai, asemeni stindardului draco, a fost falxul.
Cetăţeanul roman Marcus Cornelius Fronto (cca. 95 – 166) avea să scrie despre această teribilă armă în lucrarea sa, Principia Historiae: ″a plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii nostri şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor.”
Falxul creat de către daci a fost cea mai înfricoşătoare sabie a antichităţii şi a evului mediu timpuriu. La origine a fost o simplă seceră, dar care, adaptată cerinţelor de luptă avea să ajungă la o lungime a lamei între 70 şi 100 cm, curbată spre vârf, cu lăţimea lamei de la 3 la 5 cm, iar lungimea mânerului de circa 30 – 40 cm, ca să poată fi ţinută cu ambele mâini. Iniţial falxul a fost cunoscut numai în spaţiul geto-carpatic, ulterior romanii ajungând să plătească pentru armă echivalentul ei în aur ca greutate.
Dacii se foloseau de falx pentru a-şi croi drum în unităţile îmbrăcate cu armură sau pentru respingerea atacurilor de cavalerie. Nimic nu rezista unei lovituri de falx: armură, scut, oameni, cai. Pentru că producea răni grave, amputări sau decapitări, falxul a generat atâta groază în rândul legionarilor romani, încât armurierii romani s-au văzut nevoiţi să modifice echipamentul defensiv (coif, scut, armuri), ranforsându-le cu benzi groase din fier.
Falxul a fost reprezentat pe numeroase monumente, de la Adamclisi la Columna lui Traian, dar reprezentativ este figurat pe o piatră din castrul de la Banna, care îl menţionează pe tribunului dac Menander, comandantul Cohortei I Aelia Dacorum în Britannia.
Interesant este faptul că acest stindard dacic este semnalat şi în Asia, la popoarele mongole din vremea hunilor: „Cu siguranţă Marele Zid ţinuse piept şi lupilor din stepă, iar cuvântul „lup” din expresia „au dat lupii” poate că nu la haita de lupi din stepa se referea, ci tocmai la stindardul acela de luptă sub formă de cap de lup al călăreţilor tujue; la huni, la cei din neamul xianbei, la tujue, la mongoli şi la alţi călăreţi ai stepei, viteji cu caracter de lup care se închinau lupului, care-l aveau pe acesta drept exemplu, care foloseau strategiile de război desprinsă de la lupi, care aveau intelepciunea si cruzimea lupilor; carora mereu le-a placut sa se asemene cu lupii, iar pe chinezi cu oile; care si-au aratat dispretul fata de chinezi ca fata de niste oi, acestia fiin niste tarani, pe care mongolii ii infruntau, un razboinic fiind capabil sa invinga o suta de chinezi.” (Jiang Rong – Totemul Lupului).
Cum împrumutaseră triburile mongole stindardul dacic înainte a a-şi face apariţia în Europa? Este posibil ca hunii care s-au întors în Asia după moartea lui Attila (453 d. CHr.) să fi adus ca amintire şi stindardul dacilor. Sau acesta ar fi fost transmis pre-mongolilor de către misterioasele triburi ale dahailor, populaţie antică ce a migrat din spaţiul carpatic şi s-a aşezat în Asia, la est de Marea Caspică, în vecinătatea Massageţilor, cu care dealtfel se înrudeau.
Dahaii/Daoii sunt amintiţi prima dată în istorie în timpul regelui persan Xerxes (486 – 465 î. Chr.). În anul 331 î. Chr. îi întâlnim în calitate de mercenari în armata regelui Darius al III-lea (336 – 330 î. Chr.), în bătălia de la Gaugamela (331 î. Chr.), adversarul acestuia fiind Alexandru Macedon. Dahaii aveau acelaşi stindard: capul de lup şi corpul şarpe (dragon).
O altă similitudine între tradiţiile mongolilor şi ale dacilor este ofranda adusă lupului. Mircea Eliade, în lucrarea sa, De la Zalmoxis la Genghis Han povesteşte despre obiceiul mongol de a sacrifica o oaie, care apoi era depusă într-o grotă unde ştiau că se afla lupi, asta într-un ritual religios. La noi în ţară şi în prezent, în localitatea Bai din judeţul Hunedoara se sacrifică un purcel sau un berbec, care apoi este aruncat într-o grotă unde se bănuieşte că ar sălăşlui lupii. Obiceiul, numit „Noaptea Lupilor” sau „Crăciunul fiarelor” se practică în duminica de dinainte de Crăciun. Totodată este ales un „ficior” în vârstă de 16 ani, care va purta pe toată durata zilei o mască de lup, făcută de fecioarele din sat. Băiatul, numit „vârvă” colindă satul odată cu răsăritul soarelui, timp în care femeile trebuie să stea închise în casă pentru a nu-i ieşi în faţă, altfel tot anul comunitatea va fi bântuită de lupi. Pentru a fi îmbunat „ficiorul – lup”, bărbaţii satului trebuie să-l invite în curte şi să-l ospăteze. Fiind în perioada de post, „feciorul – lup” este singurul care va beneficia de produse din carne. Iar mâncarea îi este servită doar de fata care a creeat masca, pentru ca tot anul lupii să nu se atingă de animalele din sat, decât cu voia stăpânilor lor. Fata trebuie să aprindă un foc la gura peşterii numită „huda lupului”, în care bărbaţii aruncă ofranda. În jurul focului bărbaţii sărbătoresc acest eveniment cu ţuică fiartă până la miezul nopţii, când fata ia masca de pe faţa feciorului şi o aruncă în foc. Din acel moment au voie la sărbătoare şi femeile, toată comunitatea va petrece până la ziuă.
Obiceiul de venerare al lupului este răspândit în multe zone din ţară; pentru localnicii în Munţii Apuseni, lupul este considerat singura vieţuitoare care are drept de viaţă asupra tuturor vieţuitoarelor, inclusiv asupra omului.
Istoria stindardului dacic şi a răspândirii lui este fascinantă, găsindu-l ulterior în toată Europa, prin romani, dar şi datorită dacilor.
În timpul Împăratului Hadrian (117-138), legiunile romane de infanterie şi cavalerie vor “împrumuta“ stindardul dacic, alăturându-l celorlalte stindarde romane clasice şi botezându-l “draco”. Prezenţa lui este menţionată pe timp de război, dar şi la paradele militare, în timpul împăraţilor Gallienus (253 – 268) şi Aurelian (270 – 275), purtătorii de stindard dacic fiind numiţi “draconari”. Galerius (305 – 311), în războaiele purtate de el în Persia, va avea trupe formate exclusiv din războinici daci. Prezenţa lor este dovedită de Arcul de Triumf de la Thessalonic, ridicat în onoarea Împăratului. Dacii sunt reprezentaţi cu semnul lor naţional, stindardul lup-dragon.
Despre Constantin cel Mare (307 – 337) se spune că la festivitatea de încoronare, cel care i-a înmânat coroana imperială a fost un draconar, un purtător de stindard. Din secolul al V-lea va intra în ierarhia militară un rang nou: „magister draconum”, amintit în numeroase inscripţii şi chiar într-un poem al lui Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, având poziţia imediat după rangul de tribun.
În timpul campaniei militare a lui Constantin în Italia (310 – 312) împotriva lui Maxenţiu (305 – 312), Constantin are în legiunile lui şi corpuri de oaste dacă. Nu cunoaştem numărul dacilor şi aportul lor la victoria lui Constantin împotriva lui Maxenţiu, cert este ca au avut un rol determinant în luptele purtate, fapt dovedit de existenţa a 8 statui gigantice, de câte 3 m înălţime, reprezentând nobili daci, amplasate pe Arcul de Triumf ridicat la Roma.
Prezenţa stindardului dacic în spaţiul central şi vest european este datorat cohortelor romane formate din luptători daci: Alla Flaviae Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum şi Cohors II Aurelia Dacorum, staţionate, în secolele II şi III d. Chr., în Pannonia.
Cea mai veche reprezentare a steagului dacic a fost descoperită în anul 1960 în localitatea Budureasa, jud. Prahova, fiind datată în jurul anilor 400 î. Chr., cu 500 de ani înaintea de reprezentarea stindardelor dacice pe Columna lui Traian, 113 d. Chr.
În urma săpăturilor făcute pe Valea Budureasca – Puţul Tătarului, s-au descoperit o serie de bordeie şi morminte, unde erau topoare din piatră şlefuită, vase din lut, precum şi un fragment dintr-o ceaşcă de lut, pe care era desenat stindardul dacic cu cap de lup şi coadă de balaur/zmeu.
Singurul cap de stindard dacic descoperit şi păstrat intact până zi este cel găsit în fosta fortareaţă romană de la Niederbieber, în vestul Germaniei, lângă graniţa cu Franta (Robert Vermaat – The Draco and The Late Roman military standard – http://www.fectio.org.uk/articles/draco.htm) şi datat ca fiind din secolul al III-lea d. Chr. Acest cap de stindard este stilizat, modificat, având o alură de dragon imaginar, cu creastă, faţă de cel reprezentat pe Columna lui Traian, unde se distinge bine caracterul de lup şi prin prezenţa celor două urechi ascuţite, ridicate spre atenţionare.
În Britannia, steagul dacic a fost “importat” de la trupele dacilor din Cohors I Aelia Dacorum, cantonaţi de romani la Amboglana, în anul 146: “această cohortă, formata din 1.000 de daci (militaria) a stationat in Britania doua secole” (Andre Maurois – Istoria Angliei).
Istoricul francez mai menţionează că aceştia şi urmaşii lor au rămas în Britannia, amestecându-se cu celţii.
Conform unei miniaturi din Psalterium Aureum de St. Gall, stindardul dacic va fi adoptat şi de cavaleria regelui francez Carol cel Mare (768 – 814).
În bătălia de la Hastings, din anul 1.066, purtată de saxoni, băştinaşi din Britannia, conduşi de regele Harold al II-lea, cu normanzii conduşi de către William Cuceritorul (Guillaume II de Normandie), însuşi Harold îşi va aroga rangul de “draconar”, purtând în luptă stindardul dacic. Harold al II-lea, ultimul rege de origine daneză al Angliei va muri în această bătălie, tronul Angliei fiind preluat de William I (1066 – 1087).
În lucrarea lui Robert de Bouron, “Historie de Merlin”, poet francez care a trăit la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, într-o miniatură apare legendarul rege al Angliei, Arthur (sec.V-VI) purtând şi el stindardul dacic, cu tradiţionalul cap de lup şi corp de balaur, la care s-au adăugat şi aripi de vultur.
Simbolistica lupului a fost preluată şi de religia crestină. Apostolul Petru este considerat patronul / stăpânul lupilor, cel care îi ocroteşte şi creează o legătură între oameni şi lupi, fie în avantajul oamenilor, fie în cel al lupilor. O tradiţie din Ţara Românească descrie aplicarea pedepsei divine prin intermediul lupilor: “cine lucrează în joile după Paşti şi în zilele de Filipi, Dumnezeu porunceşte lui Sfântul Petru să trimită din căţeii săi (lupii) să le ia câte-o vită din curte.” (Arthur Gorovei, Gh. F. Ciauşanu – Credinţele şi superstiţiile româneşti).
Noaptea de 15 spre 16 ianuarie este cunoscută în tradiţia populară sub numele de Nedeia Lupilor. Se spune că în această noapte, lupii se adună în haite la urlători (loc de trecere al lupilor), chemându-l pe Sf. Petru, numit acum şi Sânpetrul Lupilor. Cu această ocazie, Sf. Petru împarte ofrandele (miei, capre, oi) pregătite de săteni pentru lupi. Prin ofrandă, ţăranii încercau să ajungă la o înţelegere cu lupii, cu convingerea că dacă nu se respecta acest obicei, tot satul ar fi fost pustiit.
O confirmare actuală a acestor obiceiuri o găsim publicată în “Formula AS”, nr. 745 din 2006:
“O întâmplare de iarnă
În urmă cu vreo douăzeci de ani, un copil din satul Bârsana, din Maramureş, Ion, a fost eroul unui asemenea întâmplări minunate. Părinţii lui aveau peste o sută de oi, pe care, iarna-vara, le ţineau afară din sat, unde aveau o căsuţă şi multe clăi de fân. Oile stăteau în staul, păzite de câini, iar copilul îi ţinea deseori de urât părintelui său. Era în Postul Crăciunului. într-o zi însorită, tatăl a coborât până acasă, lăsându-l pe băiat singur. Urma să se întoarcă înainte de căderea serii. De la un timp, copilul începu să se plictisească şi se gândi că ar fi bine să se urce pe o claie, să vadă lumea de sus. Cât cuprindea cu ochii, era numai o mare albă de diamante strălucitoare. Privind aşa, în zare, văzu deodată o haită de câini care venea în direcţia lui, spulberând zăpada şi lătrând subţirel. Se apropiau cu repeziciune, jucându-se, muşcându-se cu tandreţe de urechi. În faţă, conducătorul, mare, sur şi puternic, părea un adevărat rege. Dar toţi erau suri! În momentul acela, băiatul a înţeles, cu groază în suflet, că în haita aceea nu erau câini, ci lupi, şi părul i s-a ridicat în vârful capului, gata-gata să-i arunce căciula de miel. S-a lăsat moale, ţinându-se cu amândouă mâinile de parul clăii, şi a închis ochii, aşteptându-şi moartea. Haita de vreo cincizeci de lupi a trecut pe de o parte şi alta a clăii, cu aceleaşi schelălăieli drăgăstoase, păşind ca orbii pe lângă staulul oilor şi pe lângă copilul suit pe claie, ameţiţi cu totul de bucuria dansului nupţial. Când haita s-a-ndepărtat, băiatul şi-a ridicat capul încetişor. Oile şi câinii păreau stane de piatră. Nu scoseseră absolut nici un sunet la trecerea lupilor. Şi mintenaş după aceea, îşi făcu apariţia tatăl. Auzind ce s-a întâmplat, deschise poarta staulului şi imediat se porni cu oile spre sat. “Noa, de-amu înainte, om duce fânu la oi, n-om aduce oile la fân”, a zis. Minunea petrecută avea însă o explicaţie: mama băiatului ţinea toate sărbătorile de peste an, făcând tot ce se cerea prin tradiţie, adică toate practicile moştenite de la mama şi buna ei. Lega gura lupilor, la fiecare sărbătoare de Andreluşa, pentru ca aceştia să n-aibă putere să-i atace animalele sau pe membrii familiei. Lega foarfecele, pieptenele, hrebdinca (pieptene cu mai multe rânduri de dinţi folosit la extragerea fuiorului şi a părului din lână), zicând: “Io nu leg pieptenele, foarfecele, hrebdinca, io leg gura lupilor, ca să nu poată strâca oile, marhale şi oamenii din familia mea”. Din cauza asta, pe ea n-o lătrau şi n-o muşcau nici câinii, şi îmblânzea şerpii, jucându-se cu ei fără nici o teamă”.
Spre deosebire de prezentarea lupului ca personaj negativ, în multe din miturile altor popoare, romanii îl prezintă, anecdotic, pe Dumnezeu ca fiind creatorul lupilor, în lupta cu Diavolul. “Diavolul s-a apucat să facă dihănii de plop, ca să-l mănânce pe Dumnezeu, şi l-a făcut pe lup. Iată vine Dumnezeu! Ce faci ?!, îl întreabă <pe diavol>. Ia fac şi eu, numai <că> nu poate umbla <nu trăieşte>. Mai ciopleşte-l putin. L-a cioplit. Dă-mi-l mie, zice Dumnezeu, c-a umbla. Ţi-l dau! Dumnezeu l-a blagoslovit <lemnul de plop> şi s-a făcut lup; iar din surcele cioplite, căţei, şi i-a asmuţit asupra Dracului. Dracul, la fugă, lupul şi câinii după drac. Dracul, de frică, s-a suit într-un copac, da lupul a sărit şi l-a apucat de călcâi. De aceea e dracul cu călcâiul rupt.” (Elena Niculiţă-Voronca – Datinele şi credinţele poporului român).
Conform cronicarilor creştini, Sfântul Andrei, în urma unei trageri la sorţi, a ajuns să creştineze şi poporul dac. Eusebiu din Cezareea (n. 265 – d. 339), episcop şi istoric al Bisericii Creştine, în vasta sa lucrare “Istorie Bisericească”, este primul care aminteşte acest lucru: “Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Partia, lui Andrei în Sciţia <Zonele din nordul Mării Negre şi Dobrogea>, lui Ioan în Asia…”. Numele lui a fost asociat de unii cercetători lupilor, pe baza legendei în care Apostolul, propovăduind în deşertul Dobrogei, ar fi fost acceptat de un lup în peştera lui şi a fost chiar protejat de acesta. Dar aocierea lui cu lupul are la bază faptul că el a încercat şi reuşit să creştineze comunităţile de daci din estul ţării, acei daci pe care romanii îi numeau “lupi”, astfel că lui Andrei i se va asocia şi supranumele de “Apostolul Lupilor”.
În lucrarea publicată de prof. dr. Maria Vaida în “Neamul Românesc” din aprilie 2009, domnia sa spune: “Un loc aparte în spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate urmări din primele momente ale existenţei străbunilor noştri şi până în contemporaneitate, prin manifestările sale în imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în textele istoricilor şi scriitorilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în descoperirile arheologice mai vechi sau mai recente din ţara noastră, ajungând până la scriitorii contemporani. Aceştia valorifică simbolul, îl îmbogăţesc prin noi interpretări şi analize, conferindu-i ipostaze spirituale dintre cele mai neaşteptate” (Maria Vaida – Simbolul românesc al lupului de la leagăn la mormânt) .
Cercetările făcute de d-na. Maria Vaida referitor la aceasta temă relevă …”mai multe ipostaze ale reprezentării acestui simbol în imaginarul colectiv:
1. Lupul ca epitet ritual al unei confrerii războinice ;
2. Lupul văzut drept carnasier feroce;
3. Lupul ca simbol religios şi de apărare;
4. Lupul – însemn heraldic al corpului preoţesc dac;
5. Lupul – stindard al vechilor daci;
6. Lupul ca fiinţă mitologică ce marchează repere de orientare în timp;
7. Lupul – reprezentare metafizică cu rolul de animal protector şi iniţiatic”.
În finalul lucrării, doamna Vaida, concluzionează: “comportamentul lupului este păstrat în forme aproape neschimbate de milenii, idee exprimată foarte plastic în zicala populară: Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Găsim aici două principii fundamentale pentru alcătuirea oricărui calendar: repetabilitatea şi stabilitatea unităţilor de măsurat timpul. Mitologia lupului este solidară cu naşterea, schimbarea şi moartea timpului, dar şi ale omului. Prin împerecherea şi înmulţirea sa în perioada morţii şi sterilităţii vegetale, lupul sugerează ideea primejdiei străvechi a stingerii unor specii şi a legăturii dintre fertilitate şi sterilitate. Probabil că prin comportamentul de reproducere al lupilor se poate împărţi anul în două părţi: iarna (constituirea haitelor, formarea perechilor prin concursul celor mai valoroase exemplare şi naşterea puilor) şi vara (cuprinzând creşterea puilor până la introducerea lor în colectivitatea haitei, cu regulile ei). Ion Ghinoiu consideră că “suprapunerea unor sărbători populare de mare vechime peste momente precise ale ciclului de reproducţie a lupului indică un început de an, probabil Anul Nou dacic, în perioada octombrie- noiembrie.”
De la lupi au învăţat dacii (şi au păstrat învăţăturile românii) să trăiască şi, mai ales, să supravieţuiască în orice condiţii. Pentru ei, muntele şi pădurea au fost adăpost sigur şi loc de refugiu în toate momentele grele. Au învăţat să trăiască în familie şi în colectivitate, să-şi apere locurile şi să se lupte cu duşmanii pentru ele. Niciodată să nu dea înapoi în faţa nimănui.
Lupul, chiar dacă este crescut în condiţii diferite şi separat de haită, are aceleaşi instincte şi îşi păstrează demnitatea unui animal care nu poate fi îmblânzit !!
Dacii au fost învinşi de romani, dar nu au fost asimilaţi de către ei. Dovadă stau mândria poporului dac şi dorinţa de a-şi apăra pământul până la ultima suflare, moştenire transmisă urmaşilor cu limbă de moarte.
Caraterizarea poporului dac a făcut-o, în istorie, simplu, Herodot: sunt “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”… alte cuvinte ar fi de prisos!
Ce ştim despre lupi? Necunoscătorii îl definesc ca pe un animal feroce, periculos, trădător şi care ar trebui exterminat. Dar de fapt, lupii atacă arareori oamenii, și o face în cazul apărării puilor, sau a lupilor singuratici. Noi oamenii i-am invadat teritoriul, si nu ei pe al nostru.
Ca și o culme a prostiei odată cu instaurarea comunismului, prin anii 60, membrii de partid adunați la o sedință au declarat lupii ca fiind „dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare, care trebuie stârpit cu orice mijloace”. Urmare acestui fapt s-a declanșat o adevărată campanie de exterminare a lupilor, ucigându-se si puii noi născuți.
În prezent mai trăiesc în jur de 2.500 de lupi, în județele Bistrița – Năsăud, Caraș Severin, Hunedoara, Sibiu, Suceava și Vâlcea, țara noastră fiind printre puținele tări din Europa care se mai pot lauda cu existența lupilor, în stare sălbatică
Ceea ce îl face special este inteligenţa aparte, inventivitatea, tenacitatea, un simţ dezvoltat de coordonare şi talentul deosebit de adaptare. Este un luptător înnăscut, iar calităţile sale în acest domeniu îl definesc ca și un abil strateg.
În acelaşi timp, lupul este un animal social, el trăieşte în mari familii, partenerii de viața fiind fideli unui celuilalt, până la moarte. Cercetatorii au constatat și existenta unei relații afectuoase între membrii familiei, prin gesturi simple dar tandre, pe care nu le asociezi, în mod obişnuit, cu un animal feroce.
Lupul are un “portofoliu” impresionant de gesturi, făcute cu părţi ale corpului şi cu corpul în sine, cu care comandă, luptă, trăieşte în haită şi îşi educă puii, urmărind întotdeauna perfecţiunea în ceea ce face.
Este foarte adevărat că legile nescrise ale naturii sunt dure, slăbiciunea fiind trăsătura care te condamnă la moarte sigură. Se spune că lumea este a celor puternici, e adevărat, aceasta este legea care guvernează natura. Animalele slabe, firave şi bolnave sunt sursa de hrană pentru cele puternice şi sănătoase, iar lupul nu face excepţie de la această regulă. Nu de puţine ori am întîlnit în literatura de specialitate constatarea că el este “sanitarul pădurii”.
Studiile făcute scot în evidenţă câteva lucruri importante şi mai ales, necunoscute, despre lupi, pe care, analizându-le, te surprinde că foarte multe au fost preluate de oameni, fiind parte componentă a unui cod de reguli şi a unui mod de viaţă.
Un lup prins în capcană sau rănit de vânători va fi ucis de fraţii lui. Oare de ce? Nu vă amiteşte aceasta despre moartea unui rege deosebit şi viteaz, Decebal, care a preferat să-şi ia viaţa decât să cadă viu în mâinile romanilor ? Scriitorul Jiang Rong, în “Totemul lupului”, descrie dorinţa fierbinte a unui tânăr student (Chenzhen), fermecat de lupi ca specie şi care fură un pui de lup şi-l creşte, cu scopul să înveţe cât se poate de mult despre viaţa lupilor. Nu mare i-a fost mirarea lui Chenzhen când puiul de lup a preferat să moară decât să facă lucruri împotriva voinţei lui, și mai ales sa traiască în lanț.
Lupii trăiesc în haită, condusă de o perechea “alfa”, formată dintr-un mascul şi o femelă, care stabilesc regulile supraviețuitorii grupului, prima dată sunt hrăniți pui, apoi lupii alfa și ulterior restul haitei. Doar masculii şi femelele puternice se reproduc, orice tentativă din partea celorlalţi este pedepsită de membrii haitei.
Haita este condusă în mod egal de către un mascul alfa şi o femelă alfa, ceilalţi lupi fiind situaţi pe alte trepte ale ierarhiei, dar respectând conducerea haitei.
Acest mod de viaţă îi va inspira pe daci în privinţa organizării lor comunitare la toate nivelurile, preluând ierarhia caracteristică vieţii sociale a lupilor.
Lupii vânează în haită, în baza unei strategii bine pusă la punct, care presupune înconjurarea prăzii, hăituirea ei până la epuizare şi atacul frontal, executat de cei mai experimentaţi lupi din haită. Această “artă a războiului” practicată de lupi va fi învăţată de către strategii daci şi aplicată în luptele pe care le-au purtat în decursul timpului. Arta războiului a fost aprofundată de om în timpul vânătorilor organizate împotriva lupilor, care chiar dacă erau totemul lor, în viaţa de zi cu zi era şi duşmanul care le ataca turmele şi le răpea la munte oile sau vitele.
Am prezentat mai sus obiceiul oamenilor de a aduce ofrande lupilor pentru a îmbuna animalul considerat aproape un zeu. Un caz invers este prezentat de către scriitorul chinez Jiang Rong, care, în cartea sa “Totemul Lupului” povesteşte despre o vânătoare organizată de lupi asupra unei turme de antilope. Lupii înconjoară, pe margini, turma de rumegătoare şi încep să le hăituiască, împingându-le spre zona mlăştinoasă de lângă un lac. Intrate în apă şi noroi, antilopele s-au blocat, neputând înainta nici spre lac, unde riscau să se înece în apa adâncă, dar nici spre mal, care era controlat de haita de lupi. Lupii, la rândul lor, au atacat animalele la care au putut să ajungă uşor şi în siguranţă, hrănindu-se ele şi păzindu-le până la căderea nopţii, după care au plecat. Restul animalelor din turmă, prinse în apa care îngheţa odata cu frigul puternic care s-a aşternut peste lac în scurt timp, au murit, neputând să se salveze din zona mlăştinoasă. Unul dintre păstorii mongoli a urmărit această strategie a lupilor şi şi-a anunţat consătenii, care au purces la recoltarea animalelor îngheţate, asigurându-şi astfel hrana pentru o parte din iarnă. Totuşi, din respect pentru lup, vor lua doar o parte din animalele îngheţate, ca să nu stârnească mânia lupilor şi a lui Tengri (cerul).
Dar cea mai fascinantă interacţiune om – lup care apare în cursul istoriei şi care va genera un fenomen des întâlnit, anume popoare care vor pretinde că se trag dintr-un strămoş lup, este “sindromul lui Mowgli”, copiii crescuţi de lupi. Am prezentat la începutul capitolului o parte dintre personalităţile istorice despre care se afirmă că au fost crescuţi şi alăptaţi de o lupoaică.
Astfel de cazuri sunt prezente şi în vremuri mai apropiate de noi, celebru fiind cazul copilului sălbatic din Aveyron, situat în apropierea oraşului Toulouse din Franţa. În anul 1797 a fost descoperit la marginea pădurii un băiat de circa 12 ani, care trăise până atunci în pădure. Incapacitatea lui de a vorbi, preferinţele culinare bazate pe consumul de carne crudă şi cicatricele care îi brăzdau corpul erau dovezile clare ale unei vieţi petrecute departe de civilizaţia umană.
Un caz mai recent a fost cel din anul 2002, când un copil de ţigan a fost găsit în pădurea din apropierea Braşovului. Se pare că aceasta a trăit în sălbăticie circa trei ani, supravieţuirea lui fiind pusă pe seama lupilor sau a câinilor pripăşiti în pădure.
Interacţiunea lupi-copii are chiar o bază reală. Pe Platforma Luncanilor (jud. Hunedoara), unii copii erau alăptaţi, pe vremuri, printr-o tetină uscată de la o lupoaică, pentru că pruncul hrănit în acest fel putea lua o parte din puterea şi curajul lupilor, informaţie transmisă de către dr. Lucia Apolzan, cercetător etnografic şi etnologic. O altă credinţă populară este identificarea copiilor – lupi, adică cei care, în momentul naşterii aveau chica roşie sau cei care erau născuţi cu o vertebră codală în plus. În tradiţia populară, toţi aceşti copii “născuţi”, crescuţi, alăptaţi de lupi şi cei marcaţi de aceştia se credea că vor aveau un destin mare, de conducători, întemeietori şi legiuitori, tradiţie preluată din cele mai vechi timpuri, de la daci şi predaci.
Lupta pentru supravieţuire îi va obliga pe daci să înveţe, dacă nu să copieze comportamentul lupilor, să se identifice cu una dintre cele mai sălbatice creaturi care trăiau în zona Carpatică şi să o adopte ca pe un strămoş, model de urmat, dar şi acceptat ca zeu protector asupra câmpiilor, munţilor şi a oamenilor. Aşezaţi la hotarul dintre Europa şi Asia, predacii, dacii şi urmaşii lor se vor vedea nevoiţi, în toată istoria lor, să se confrunte cu numeroase neamuri de invadatori şi barbari. Vor fi nevoiţi să-şi pună în evidenţă tacticile militare preluate de la lupi, ca să poată face faţă oricărei provocări. “În bătălii, lupii sunt mai deştepţi decât oamenii. Noi, mongolii, de la lupi am învăţat cum se vânează, cum se face o înercuire sau cum se dă o bătălie. La voi, la chinezi, nici nu sunt haite de lupi, de-aia nu vă merge la război. Pentru că în bătălie nu-ţi foloseşte la nimic faptul că ai ţinuturi întinse şi puzderie de oameni, în victorie sau în înfrângere ceea ce contează este dacă eşti lup sau oaie.” (Jiang Rong – Totemul Lupului)
La începutul capitolului am precizat strania extindere a stindardului dacic în întreaga Europă şi în Asia, prin influenţa dacilor, romanilor, goţilor şi probabil, a hunilor, fiind preluat şi de popoarele pastorale din Asia Centrală.
Peste ani de la acest împrumut, dacii şi urmasii lor, valahii, vor trebui din nou să interacţioneze cu lupul, dar de data aceasta, vânându-l.
Rând pe rand, popoarele sub semnul lupului, purtând stindardul cu cap de lup şi coadă de zmeu vor părăsi spaţiul asiatic, căutând noi terenuri şi civilizaţii pe care să le supună. Primii vor fi cumanii, din familia triburilor turcice – kipceak, care, purtând stindardul draco, alături de maghiari şi de pecenegi, vor fi o permantentă ameninţare la adresa cnezatelor şi voievodatelor româneşti de la începutul mileniului II.
Vor urma mongolii, numiţi în istoria noastră şi tătari, care vor transforma într-o baie de sânge ţinuturile est şi central europene, urmărind chiar extinderea Regatului maghiar. În mod ciudat, între valahi şi tătari va exista, de-a lungul istoriei, o oarecare înţelegere şi toleranţă, chiar dacă în unele vremuri tulburi, vom fi obligaţi să luptăm şi împotriva acestui neam înverşunat. Existenţa tătarilor, în mod paradoxal, a grăbit formarea ţărilor româneşti la sud şi est de Carpaţi, blocând expansiunea maghiarilor în aceste teritorii româneşti nou formate.
Apariţia “lupilor” turci din Asia în Europa, aşezarea lor în Asia Mică şi cucerirea Peninsulei Balcanice avea să modifice, în mod dramatic, situaţia istorică şi geografică a românilor. Cavaleria turcă, având în frunte steagurile de luptă cu cap de lup străvechi, tivite cu fir de argint, îşi vor face cunoscută prezenţa, în mod insistent, pentru o perioadă de peste 600 de ani în spaţiul euroasiatici, conducând şi controlând destinele popoarelor după voia lor.
Se pune următoarea întrebare: de ce nu au ridicat la rang de totem calul? Pe care îl au tovarăş şi la muncă şi la luptă… răspunsul îl găsim la un alt neam care trăia sub totemul lupului : “deoarece caii sunt “studenţii“ oamenilor şi deopotrivă ai lupilor stepei, atunci cum să ajungă obiect de veneraţie al maestrului un “studenţaş“ ? Pe când lupul n-a ajuns niciodată să fie pus în frâu de oamenii din partea locului, ci niciun instinc şi nicio calitate a sa n-au ajuns să fie deprinse întru totul de către om nici după mii de ani e învăţătură. În realitate, lupul domneşte peste tot ce este în stepă, aşezat fiind în locul cel mai înalt de unde poate scuta toate complicatele întrepătrunderi” (Jiang Rong – Totemul lupului).
Pentru poporul român, lupul este o dominantă mitică. Este prezent nu numai în stindardul dacic sau în reprezentări întilnite la diverse monumente. Motivul lupului apare în covoarele populare ţesute, în sculpturi realizate în lemn, în ceramică (îl întâlnim la ceramica de Cucuteni). Şi nu surprinzător, apare în arhitectura lăcaşurilor de cult: biserici, mănăstiri dar si in tradițiile bisericesti și populare.
. Conform calendarului ortodox, la 23 august se face pomenirea Sfântului Mucenic Lup, care a trăit la sfârşitul veacului al treilea şi începutul veacului al patrulea, fiind servitorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru).
În tradiția populară se crede că lupul este singurul animal care poate vedea dracii, alungă bolile copiilor, și însoțește sufletul mortului spre lumea de dincolo.
De multe ori, copiiilor mici, bolnavi li se schimba numele de botez cu nume de fiare sălbatice: Lupu, Lupa, Lupuşor, Ursu, s.a., în cadrul unui ritual bine definit, crezând că prin aceasta boala va fi îndepărtată de micuţ.
Termenul de lup, este prezent la români în onomastica, toponime și hidronime.
Întâlnim foarte des în onomastica română, nume de familie derivate din termenul de lup: Lup, Lupu, Lupușor, Lupșor, Lupașcu, Pașcu, Pașcan, Lupan, Lupei, Farcaș, Farcașiu, Fărcașel, Farcășoaia, ș.a.
La mijlocul secolului al XIII, în zona Vâlcei, conducător al unei formațiuni statatele era cneazul Farcaș, pomenit în Diploma Ioaniților din anul 1247. Este posibil ca numele real al cneazului Farcaș să fi fost Lupu. Scribii care au întocmit Diploma, i-au tradus numele, obicei uzitat în cancelaria regală, în Farcaș, care în limba maghiară înseamnă tot lup. În limba slavonă termenul de lup se traduce prin „Vâlc”, cea ce duce la identificarea originii numelui județului Vâlcea. Mai mult decât atât reședința județului Vâlcea, este Râmnicu Vâlcea, care se traduce “Roma Lupilor”. Termenul de “râmnic” este utilizat de către cronicarul Grigore Ureche, pentru a-i defini pe români, “noi de la Râm ne tragem”.
Vasile Lupu domnul Moldovei (n. 1595 – d. 1661) în perioada aprilie 1634 – aprilie1653, era la origine albanez. Fire autoritară și orgolioasă, domnitorul s-a botezat Lupu, nume cu o sonoritate puternic românească.
În judeţul Alba, în localitatea Lupu, a fost descoperit un important tezaur dacic de argint, îngropat în pământ, probabil în cursul războaielor daco-romane sau chiar mai timpuriu.
În România există 5 localităţi cu numele de Valea Lupului:
– Valea Lupului, în comuna Baru, judeţul Hunedoara, în zona râului Bărbat, în munţii Retezat, iar localitatea este traversată de râul Valea Lupului, afluent al Streiului;
– Valea Lupului, în comuna Vultureni, judeţul Bacău, din care face parte şi localitatea Medeleni;
– Valea Lupului din judeţul Buzău, ca localitate componentă a oraşului Pătârlagele, una din cele mai frumoase zone de munte din judeţul Buzău, în zonă fiind şi o arie naturală protejată, unde se găsesc cîteva exemplare rare de stejar pufos;
– Valea Lupului din judeţul Iaşi, amplasat în zonă metropolitană a oraşul Iaşi. În zonă se practica creşterea animalelor şi cultura viţei de vie;
– Valea Lupului, în comuna Ghergheşti, judeţul Vaslui, aproape de oraşul Bârlad.
În judeţul Bistriţa-Năsăud, localitatea Ocniţa, comuna Teaca, există situl arheologic Valea Lupului, tip aşezare, încă din epoca bronzului.
Mai putem menționa și alte localități a căror denumire derivă de la lupi: Lupeni, jud. Hunedoara, Chilia Veche – Lycostomo (Gura Lupului), s.a.
Nume de hidronime: Râul Lupului, afluent la Bahluiului, judul Iași, Râul Lupu, afluent al Râului Lung, județul Caras Severin, s.a.
“Specia umană a răsărit din animalele sălbatice şi în antichitatea îndepartată oamenii erau posedaţi de o natură animalică, ca cea a lupilor. Aceasta a reprezentat principalul avantaj pe care s-a bazat specia umană în miile de ani de luptă crâncenă pentru supravieţuire, numai aşa reuşind să rămână în viaţă. Dacă n-ar fi fost această natură bestială, specia umană de mult ar fi fost eliminată din competiţie de nemiloasa natură şi de animale. Cu toate acestea, natura brutală, de lup, a constituit totodată şi o mare ameninţare la adresa civilizaţiei umane. Căci dacă într-o ţară toţi oamenii ar fi ca haitele de lupi, atunci ar ajunge să se ucidă între ei şi astfel ar sfârşi tragic, dispărând de pe faţa pământului. Specia umană a evoluat tocmai sub imperiul acestei personalităţi animalice, ce a mânat-o şi a prelucrat-o. … De aceea, dacă specia umană nu ar fi fost pe jumătate sălbatică, nici splendida sa civilizaţie, aflată într-un necontenit progres, nu ar fi ajuns prea departe. Drumul parcurs de civilizaţiile apusene presupune şi el această bipolaritate a firii – parte umană, parte animalică, pe când civilizaţia chineză a încercat din răsputeri să meargă pe calea lipsită de orice sălbăticie. Formal vorbind, apusenii au parcurs un drum al “lupului civilizat”, în timp ce chinezii au ales calea “oii civilizate”. Oamenii au parcurs traseul de la “lupul străvechi necivilizat” la “lupul străvechi civilizat”, azi îndreptându-se către “lupul modern civilizat”, iar acum se îndreaptă către “Omul Civilizat”- scris cu litere mari – din viitor.” (Jiang Rong – Totemul Lupului)
Mai presus de toate, lupul a trăit întotdeauna în perfectă armonie cu natura, cunoscând-o şi stăpânind-o…iar omul a învăţat ”meserie” de la un asemenea dascăl, doar că nu a reuşit să-l depăşească …
Dacă lupul a respectat întotdeana natura mamă, omul s-a dovedit a fi mult mai distructiv în zelul său de a cuceri lumea.
Însă natura umană are un alt atu: ştie să cearnă toate lucrurile şi să aleagă doar pe acelea care-i sunt utile. Şi să le împletească cu cele pe care le are ca specie, adică să înveţe cum să trăiască în comuniune cu natura… ceea ce nu i-a reuşit întotdeauna !
Românii vor fi nevoiţi, în lungul îndelungatei lor existenţe, să supravieţuiască, asemeni lupilor singuratici într-o masă de lupi ostili, când asumându-şi rolul lupului alfa, când acceptându-şi, din păcate, resemnat, rolul de lup omega.
< Oameni şi Zei | Oameni şi aur >