Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Istoria Dobrogei | Conflictele vlahilor cu Imperiul Bizantin >
Existenţa valahilor balcanici, prezenţi în istoria Europei sub numele de vlahi nu poate fi nici contestată şi nici ignorată.
Şi în zilele de azi mai există numeroase ’’insule, enclave’’ la sud de Dunăre, în care se continuă să se vorbească limbă valahă, în comunitătile de aromâni, megleno-români, istro-români şi macedo-români.
O menţiune interesantă legat de existenţa acestor comunităţi româneşti din Balcani o făcea scriitorul german Thunmann în sec. al XVIII-lea : ’’şi valahii de dincolo de Dunăre sunt un popor mare şi numeros. Ei alcătuiesc jumătate din populaţia Traciei şi trei sferturi din cea a Macedoniei şi Tesaliei ; şi în Albania se găsesc mulţi. Vorbesc acelaşi grai ca şi fraţii lor de dincoace de Dunăre <Țara Românească), însă foarte amestecat cu cuvinte greceşti. Ei nu sunt emigranţi din Dacia. De 750 de ani sunt cunoscuţi sub numele de vlahi şi găsim urme de-al graiului lor încâ din sec. al VI-lea ; se numesc ei însuşi români.’’ (după R.S. Carpianu).
Irineo de la Croce menționează în anul 1698 în lucrarea sa „Historia antica e moderna, sacra e profana de la citta de Trieste” despre românii din Croația, locuitori a mai multor sate din peninsula Istria, sub numele de Rumuni, Rumuschi, Vlahs, Cici sau Ciribiri, vorbitori de istro-română. Acești vlahi sunt cunoscuți ca proprietari de terenuri încă din anul 1181 la râul Tagliamento, sau în anul 1321 în insula Krk (Veglia).
Cronicarii vor menționa și în Albania existența unei puternice comunități aromâne cu capitala în orașul Moscopole (Voscopole) a cărui vechime se pierde în timp. Călătorii acelor vremuri menționează în jurul anului 1760, despre un Moscopole care avea în jur de 60.000 – 70.000 de locuitori, acesta fiind considerat cel mai mare oras al Balcanilor; la acea vreme Atena, număra în jur de 10.000 de locuitori, din care doar 3.000 erau greci. Orasul Moscopole avea în jur de 12 000 de case construite din piatră, placate cu marmură, 40 de biserici, academie, o mare tipografie și sute de ateliere și pravalii. Bogăția vlahilor se va dovedi însă deranjantă turcilor și vecinilor lor. Între anii 1769 și 1788, turcii aliați cu albanezii și grecii vor organiza permanente campanii de jaf, reușind în cele din urmă să distrugă și să incendieze capitala vlahă. Urmare acestui fapt criminal au fost distruse marile bibloteci are orașului care găzduiau pergamente, documente și cărți au fost pierdute pentru totdeauna, și odata cu ele, și o însemnată parte a istoriei noastre.
De unde au apărut însă acești vlahi ?
Începând încă de la Herodot, toți cronicarii antici și, ulterior cei medievali vor specifica faptul că teritoriul de la sud de Dunăre și până la Munții Haemus (Munții Balcanici) era ocupat de către triburile daco-getice, fie că erau geți, bessi sau misii, răspândiți în toată partea de nord a Peninsulei Balcanice.
În decursul timpului, ei vor intra sub stăpânirea și dominația romană, înainte de ocuparea provinciei Daciei de peste Dunăre. Existența populației getice de la sud de Dunăre va beneficia însă de un fenomen specific romanilor, care avea să-i înmulțească, ducând ulterior la extinderea lor, în aproape toată Peninsula Balcanică.
Romanii aveau ca modalitate de stabilizare a teritoriilor cucerite și totodată ca impunere a stăpânirii lor, mutarea populațiilor din tinutul originar, în alte ținuturi ale imperiului. Începând încă din anul 11 – 12 al erei noastre, odată cu primele confruntari dintre romani și daco – geți, în urma victoriei celor dintâi, aceștia ca metodă de represalii aveau să mute comunități geto – dace, triburi de la nord de Dunăre, din câmpia Munteniei, la sud de Dunăre în Balcani. Primul care va adopta o aemenea metodă este guvernatorul Moesiei, Cornelius Lentulus, care declanșează o puternică campanie împotriva geto-dacilor nord dunăreni. Istoricul Strabon menționează că urmare a victoriei romanilor, au fost distruse numeroase așezări fortificate, iar cca. un număr de 50.000 de localnici, au fost mutați cu forța, la sud de Dunăre. Informația confirmă existența unui mare număr de așezări umane, sate și cetăți fortificate în Câmpia Getica, și a unei populații bine organizate din punct de vedere social, economic și militar. Stabilirea graniței imperiului roman pe malul drept al Dunări va fi percepută de către triburile geto – dace ca o amenințare la adresa independenței lor. Trecerea Dunarii și atacurile frecvente ale geto-dacilor în Moesia, avea să ducă la organizarea între anii 62 si 66 e.n. la frecvente campanii militare ale romanilor în Câmpia Munteniei. În anul 66, guvernatorul Moesiei, Platius Aelianus va stramuta din zona de nord de la gurile Dunării (Dobrogea) peste 100.000 de trandanubieni, populație amestecată, formată din geto-daci, sarmați și bastarni. Chiar dacă cifrele, reprezentând numarul locuitorilor strămutați, prezentate mai sus , se pare, că sunt exagerate, aceste mutații, precum și cele ulterioare vor duce la creerea unor comunități, enclave, romanice în zona Balcanică.
Urmare a neputinței stabilizării și pacificarii Daciei Felix, Împăratul Aurelian i-a hotărârea în anul 271 e.n. a părăsirii acestia de către administrația și legiunile romane. Pe această temă, cronicarii și istoricii, au creat, de-a lungul timpului, o întreagă legendă aberantă a părăsirii Daciei de întreaga masă a populației, lăsând aici un teritoriu dezert. Aburditatea acestei teorii rezultă în primul rând din veșnicele revolte și răscoale ale dacilor din cadrul provinciei, începând din anul 106 și până în 271, precum și a veșnicelor atacuri ale dacilor liberi maramureșeni, moldoveni sau est-munteni, îndreptate împotriva stăpânirii romane în Dacia Felix. Cea ce nu menționează însă istoricii și cronicarii, este faptul că încă începând din anul 270, imperiul roman avea să ducă tratative cu carpii și dacii mari, pentru a-și asigura retragerea legiunilor în condiții de pace și siguranță. Nici un document al timpului nu menționează faptul că retragerea sa făcut pe fondul unor lupte între dacii liberi și romani. Dacii liberi au lăsat , legiunile și administrația romană să părăsească provincia dacă, fără a interveni armat, după care au pătruns în ținut preluând organizarea și administrarea țării eliberate. Trecerea populației baștinașe din ținuturile care au fost ocupate de romani în Dacia Felix, la sud de Dunăre s-a facut doar în cazul acelora care erau cetățeni romani, sau a acelor băștinași care se romanizaseră întrând în structurile administrației romane, daci care știau că trebuie să plece, pentru a nu fi pedepsiți ca și colaboratori de către dacii liberi.
Aurelian va crea la sud de Dunăre în Balcani, două provincii, pe care le numește, în mod ciudat, tot Dacia: Dacia Ripensis, cu capitala la Ratiaria, și Dacia Mediterranea cu capitala la Serdica (localități aflate actual în Bulgaria). Creerea acestor noi provincii va duce la formarea și întărirea comunității geto-dace existente și prin preluarea celor exilați sau fugiți din Dacia Felix. În decursul timpului acestă comunitate se va mări și ca urmare a luptelor dintre romani și geto-dacii nord dunăreni. În anul 296, împăratul Dioclețian, în urma luptelor purtate de pedepsire a repetatelor invazii ale carpilor în imperiul roman, va coloniza unele ținuturi balcanice, cu prizonieri daci.
Această comunitate daco-getică din Balcani se va sedentariza, în principal în actualul teritoriu al Bulgariei, dar va și migra și spre alte ținuturi balcanice, prin natura ocupației lor, creșterea animalelor și comertul, creând noi enclave de populație daco-gete vorbitore de limbă latină. Aceste enclave vor fi menționate în documentele timpului ca și existente, în actuale teritorii ale Serbiei, în Valea Timocului, Greciei, zona Tesaliei, Macedoniei, Albaniei și Croației.
Primele mențiuni despre limba folosită de aceste comunități sunt făcute de doi cronicari bizantini, Teophanis și Theophylactus, în jurul anului 579, care precizează caracterul ei latin, numind-o armani. La acea vreme limba vorbită uzual în imperiul bizantin era greaca. Limba latină trecuse pe locul doi, fiind folosită doar în probleme de administrație și cele bisericești. Legat de aceasta limbă armani (latina veche) croncarul Theofilact din Simocatta (570 – 640) povestește că în timpul invaziilor avarilor aliați cu slavii, în Moesia, între anii 586 – 587, unul dintre soldații armatei bizantine conduse de către Comentiolus, avea să-și atenționeze unul din tovarăși neglijenți, privitor la pierderea unui sac cu merinde de pe un catâr, cu expresia : „torna, torna, fratre”, respectiv îndemnul de a opri și de a se întoarce după sacul căzut și pierdut pe drum (întoarce, întoarce, frate… ). Expresia, rostită în timp de noapte, avea să creeze o mare panică, atât de partea armatei bizantine, cât și cea a avarilor, fiecare căutându-și scăpare în directie opusă. Se stie că în timpul războaielor purtate de către bizantini contra popoarelor migratoare, în virtutea conceptului de stratiot, tărănimea valahă balcanică era obligată să presteze serviciu militar față de aceștia. Pe lângă aceasta, mulți dintre vlahii, săraci, erau obligați să lupte în armata bizantină ca și soldați. Expresia, menționată de către Theofilact, a fost, pare-se rostită de către unul dintre acești vlahi, care în timpul nopții, a sunat destul de bizar, într-o mare de oameni care foloseau ca limbi uzuale, greaca și avara. Istoricul Gheorghe Brătianu socotește aceste cuvinte ca dovadă a existenței limbii latin-romanizate, în acele timpuri, limbă utilizată doar de vlahi, descendenți a populatiilor mutate în decursul timpului de către romani, de la nord de Dunăre, la sud de aceasta. Acest eveniment este menționat în lucrarea sa Cronografia și de către cronicarul, Teofan Spovednicul (752 – 817), cu precizarea că soldatul care atentiona faptul întâmplat, căderea sacului, a strigat, în „limba părintească”, cea ce consituie o dovadă pertinentă a latinității vlahilor balcanici.
Nicetas Choniates confirmă și faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă. Care era această limbă ? Împăratul grec al Niceei, Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258), scrie în anul 1254 că limba utilizată de către vlahi era ausonica, adică, mai spre întelesul nostru, limba latină veche ! Afirmație pe care împăratul Niceei, nu o face în necunoștiință de cauză, mai ales că mama lui, Elena, era valahă, fiică a țarului Ioan Asan II (1218 – 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba materna.
Presiunea avarilor și a slavilor la sfârșitul secolului VI asupra imperiului bizantin, va duce la invadarea acestuia de către migratori. Vlahi balcanici vor fi puși în situația de a fi la mijloc, fiind nevoiți să lupte, când de o parte a unora, când de partea cealaltă. În anul 593 vlahii sunt pomeniți aliați ai slavilor împotriva bizantinilor. Trupele imperiului sub conducerea generalului Priscus vor reuși să-i înfrangă și să blocheze, pentru moment, infiltrarea slavă în Balcani.
În jurul anului 600, frontiera Dunării se prăbușește sub presiunea avarilor şi a slavilor; cea ce va duce la începutul ocupării Peninsulei Balcanice de către slavi. Această intruziune slavă va produce dislocarea unor ramuri ale românilor sud-dunăreni, fiind împinşi spre sudul şi vestul Peninsulei Balcanice, fenomen care în plan lingvistic are drept efect, formarea celor patru dialecte istorice ale limbii române: dialectul daco-român în Nordul Dunării şi dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân.
Prima mențiune documentară despre vlahii sudici o avem între anii 617 – 619, de la cronicarul Cedrenus care îi amintește pe vlacho-râcnii, vlahii de pe malul răului Richios, aliați cu slavii, luptând împotriva Salonicului. Pe acești vlaho –râcnii îi vom regăsi în anii 726 și 780, în puternic conflict militar cu Imperiul Bizantin, rezolvat de fiecare dată pe cale amiabilă.
In anul 885, vlaho-râcnii intră din nou în conflict cu imperiul bizantin. Ocupația principală a vlaho-râcniilor era creșterea animalelor și în special păstoritul. Vlahii stăpâneau întinse zone de pășunat în sudul Dunării, în muntii Hemus, și chiar în muntele Athos. Acest munte era motiv de conflict dintre călugării stabiliți aici și vlahi. Monahii vor apela la ajutorul lui Vasile Macedoneanul (867-886), împăratul Bizantului, solicitând acestuia dreptul de proprietate asupra muntelui. Împăratul le va interzice vlahilor păsunatul pe munte, dar conflictul iscat între aceștia și călugari va mai dura câtiva ani.
Cronicarul Kedrinos amintește în anul 976 despre un conflict apărut între vlahii chervănari (cărăuși) și bulgari. David, fratele unei căpetenii bulgare pe nume Samuil, este ucis de către vlahi. Cronicarul îi menționează pe acesti vlahi cu termenul de Vlachoi.
În anul 979 , Împăratul Bizantin, Vasile al II-lea numește în fruntea comunității vlahe din Elada, din thema Helladikon din Tessalia, pe strategul Niculiță (Niculitzas). Această comunitate și teritoriul ocupat de ea va fi menționată, ulterior in istorie sub numele de Vlahia Mare. Legat de acest Niculiță, primul cu acest nume, istoricii oscilează în a-l identifica ca și vlah sau grec. Poziția lui față de împăratul bizantin va fi însă schimbătoare. Dacă între anii 979 – 986 este de partea împăratului, din anul 986 el va trece de partea țarului bulgar, Samuel (976 – 1014) odata cu cucerirea Larissei de către bulgari. Fiul lui, Niculița II, va juca și el un rol important în conflictul dintre țarul bulgar, Samuel și împăratul bizantin, Vasile al II-lea. Niculiță va fi, în anul 1001, aliat al tarului bulgar, fiind la comanda armatei de apărare a cetății Servia, supusă asaltului bizantin. După anul 1003, va oscila însă, schimbând sistematic taberele, până în anul 1018, când va fi luat de bizantini.
Începând din anul 1000 vlahii se vor vedea implicați în conflictul dintre bulgari și bizantini, conflict care se va întinde pe o durată de 18 ani. Împăratul Ioan Tzimiskes începuse încă din timpul domniei lui blocarea și stoparea extinderii bulgarilor la sud de Dunare. Cea ce nu a reușit el, avea să ducă la bun sfârșit împăratul Vasile II Bulgaroctonul. După indelungate campanii conduse de el însuși, avea să recucerească mare parte din Pensinsula Balcanică, re-integrând în Imperiul Bizantin: Albania, Scopje și Moesia. În anul 1014, Vasile al II-lea (976-1025) avea să poarte bătălia decisivă cu bulgarii la Kleidion, înfrângându-i pe acestia. 15.000 de bulgari vor fi luați prizonieri și orbiți, singurul care a fost favorizat, pierzând doar un ochi a fost trimis la țarul bulgar, Samuel, care la aflarea acestei grozăvii face atac de cord și moare. În urma acestei victorii și a măsurilor crude luate de el, Vasile al II-lea avea să fie numit de cronicarii vremii, Bulgaroctonul, adică Omorâtorul de Bulgari. În anul 1018, țaratul bulgar este desființat, iar teritoriul lui trece sub administrație bizantină.
Pe vlahi îi întâlnim în anul 1025, după alte păreri în anul 1027, când aceștia sunt menționați ca făcând parte din oastea bizantină condusă de către protospătarul Oneste în timpul conflictelor dintre bizantini și arabii din sudul Italiei (Analele din Bari). Participarea vlahilor în armata bizantină trebuie înteleasă din punct de vedere al obligatiei de stratiot. Toți proprietarii de pământuri erau obligați să presteze serviciu militar în armata bizantină. Membru al unei comunități, stratiotul era obligat să-si echipeze, militar, un număr de supusi pe cont propriu și să răspundă la chemarea strategului themei căreia îi aparținea.
Ca răspuns la procesul de grecizare a populațiilor balcanice de către bizantini, și a creșterii taxelor si impozitelor, Petru Delyan organizează și conduce o revoltă populară, între anii 1040-1041, îndreptată contra împăratului de la Constantinopole. Delyan va fi înfrânt și va pierii în condiții misterioase, în anul 1041, datorită neînțelegerilor intervenite între conducătorii răscoalei.
Petru Delyan era fiul țarului bulgar Gavril Radomir (1014 – 1015) și al Margaretei, fiica reginei Șarolta a Ungariei, fiica lui Iuliu cel Bătrân.
În anul 1042 reizbucnesc conflictele dintre păstorii vlahi și călugării de la Muntele Athos. Împăratul bizantin, Constantin al IX-lea Manomahul (1042 – 1055 ) intervine în dispută, solicitând păstorilor vlahi să părăsească zonele de pășunat de pe muntele Athos.
Poetul bizantin, Teodor Prodromos, care a trăiat în mediul curții de la Constantinopol, în timpul împăraților, Ioan al II-lea (1118 – 1143) și Manuel I Comnenul (1143 – 1180), în opera lui scrisă între anii 1143 -1166, menționează despre specialitățile de mâncare preferate ale grecilor :”Am de vecin un cârpaci, un așa-zis cizmar, chipurile; numai că-i plac mâncărurile bune și-i om de viață. Când vede, deci zorile cum se ivesc în juru-i grăește: Să fiarbă vinul și pune și piper! Si îndată ce fierbe apa, îi spune copilului său: Na, copile, un franc pentru mațe. Cumpără și brânza vlahă de un ban și dă-mi-le să iau o gustare și apoi să cârpesc !” , transmitându-ne și o rețetă specifică legat de această căutată branză vlahă: “ <să pună> …. și paisprezece ouă și brânză de Creta și patru cașuri și puțină <brânză> vlahă și o litră de untdelemn și o mână de piper, douăsprezece căpățâni de usturoi și cinsprezece ţîri și o lingură bună de vin dulce pe deasupra … “.
Același autor pomenește și despre ocupația femeilor vlahe: “ Mantaua mea, iarăși mantaua mea, veche și ruptă, mantaua mea, când te-a pus <femeia> vlahă <la război>, să te țeasă, cu multe lacrimi te-a umplut și cu suspine adânci.Pe tine, manta, te am și de plapumă și de pelerina, pe tine și de cămașă, pe tine și de veston !”
< Istoria Dobrogei | Conflictele vlahilor cu Imperiul Bizantin >