Răscoalele şi războaiele dacilor contra romanilor (106 – 271)

Dacia sub ocupaţia romană | Ingenuus, Aureolus şi Regalianus >

Dacii şi administraţia lui Publius Aelius Traianus Hadrianus (117 – 138)

Chiar dacă administraţia lui Traian construia noi oraşe şi târguri şi deschidea drumuri comerciale pe tot cuprinsul provinciei romane, încercând să şi-i aproprie astfel pe băştinaşi, aceştia încă sperau în libertate. Constienţi însă de pericolul care înconjura graniţele provinciei, romanii aveau să construiască la limitele acestuia puternice fortificaţii care erau apoi întărite cu legiuni numeroase de soldaţi. Romanii trăiau însă cu o stare de permanentă alarma de frica unei invazii din exterior a dacilor liberi (dacii mari, maramureşeni, costobocii din nordul Transilvaniei şi a Moldovei şi carpii din centrul şi sudul Modovei)
Momentul prielnic a fost ales de către aceştia în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian şi la izbucnirea unor lupte interne legate de sucesiune între candidaţii la conducerea imperiului. Atacul dacilor liberi aliaţi cu roxolanii şi iazigii se va face pe trei direcţii: din est dinspre Pannonia, prin Banat vor ataca iazigii sarmaţi, din est prin Moldova, roxolanii, iar dacii, din nordul Transilvaniei şi al Moldovei. În acelasi timp în provincia Dacia izbucneşte o mare răscoală a dacilor îndreptată contra romanilor. Sincronizarea perfectă duce la înfrângerea pe moment a legiunilor romane obligându-le să se retragă spre sudul Transilvaniei. În aceste lupte este ucis însuşi guvernatorul provinciei, Gaius Iulius Quandratus Bassus (70 – 117).
Războiul dus de daci şi aliaţii lor va cuprinde întreaga provincie. De frica lor, noul împărat, Publius Aelius Traianus Hadrianus (n. 24 ian.76 – d. 10 iul.138), fiul adoptiv a lui Traian, împărat între anii 117 – 138, va ordona, în anul 118, arderea suprastructurii podului de la Drobeta, pentru ca “barbarii “ (Dio Cassius-Istoria Romană) să nu poată trece în Moesia.
Pus în faţa unei asemenea ameninţări, Hadrian va oscila între a păstra sub administrarea imperiului roman provincia Dacia, ori a o abandona, retrăgându-şi trupele şi administraţia la sud de Dunăre. Criticat însă pentru această idee de către comandanţii săi, Hadrian se va răzgândi.
Pentru înfrângerea răsculaţilor şi a invadatorilor, Hadrian va lua măsuri cu totul execepţionale, dislocând în Dacia un număr mare de legiuni romane. În fruntea legiunilor va purta lupte crâncene cu răsculaţii daci, dacii liberi şi aliaţii lor. Dar victoria lui Hadrian şi păstrarea provinciei, nu a fost finalizată pe cale armată ci pe cale diplomatică. Hadrian, poreclit “Greculeţul” visa la realizarea unui imperiu stabil, unit prin cultura elină. Avea să ducă tratative cu dacii liberi, acordându-le acestora stipendii (subvenţii în bani) în schimbul retragerii acestora din Dacia, iar iazigilor şi roxolanilor le-a acordat unele avantaje comericale, în primul rând accesul la sarea exploatată în Transilvania.
Imediat după înfrângerea dacilor dîn provincie, pentru o mai bună supraveghere a acestora, Hadrian va reorganiza, în anul 119, provincia Dacia, împărţind-o în două: Dacia Superior cu reşedinţa la Apulum (Alba Iulia) şi Dacia inferior cu reşedinţa la Romula (Resca, jud.Olt).
În ciuda reorganizării făcute, revoltele dacilor izbucnesc în diferite zone ale provinciei, ceea ce va duce în anul 123 la o nouă reorganizare a provinciei. Hadrian va crea trei unităţi administrative şi militare: Dacia Porolissensis, cu sediul la Porolissum (Moigrad, jud. Salaj), Dacia Apulensis, cu sediul la Alba Iulia şi Dacia Malvensis, cu sediul la Romula.
Pentru pacificarea băştinaşilor a luat serie de măsuri administrative de colaborare cu reprezentanţii obştilor meşteşugăreşti şi obşteşti, dar şi comerciale, permiţând băştinaşilor liberul schimb cu dacii liberi.
O altă măsură de atragere a populaţiei băştinaşe a fost facilitarea recrutării tinerilor băştinaşi în trupele auxiliare şi obţinerea de către aceştia a unor avantaje de ordin bănesc şi a unor drepturi specifice voluntarilor.
Între anii 120 – 125, o unitate tactică militară formată din 1000 de daci, numită Cohors Primae Aelia Dacorum va fi deplasată de către Hadrian în Insulele Britanice, la graniţa dintre Anglia şi Scoţia, pentru a lupta împotriva scoţilor, iutilor şi picţilor, popoare războinice celtice. Aici vor construi fortăreaţa Banna utilizând tehnici de construcţie mai ingenioase decât restul forturilor. Peste aproape 100 de ani, în anul 219, dacii sunt menţionaţi din nou ca apărători ai ţinutului. Într-o inscripţie aflată în zidul unui sanctuar se menţionează despre un conducător dac pe nume Menander cu rang de tribun, grad care îi permitea să adopte legile Romei cu drept de veto în senatul roman. Remarcabil este faptul că pe piatra de mormânt a tribunului este stilizată sica, sabia curbată a dacilor. Pe lângă această piatră au mai fost descoperite şi alte pietre inscripţionate lăsate de soldaţii daci. Pe una din pietrele de mormânt este amintită existenţa a doi copii fraţi născuţi probabil în ţinuturile anglilor: “ Spiritul celui plecat, Decebal (…) care a trăit (…) zile şi a fratelui său Blaes, care a trăit 10 ani (…). Cine au fost cei doi copii şi ce soartă au avut. Demn de menţionat este însă faptul că, la 113 ani (!) de la moartea regelui Decebal, numele lui avea să fie purtat în continuare de urmaşii lui.

Dacii şi administraţia lui Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (138 – 161)

În ciuda tuturor măsurilor de încercare de creere a unei stabilităţi paşnice în provincia Dacia, promovată de către Hadrian, imediat după moartea lui, dacii îşi vor reîncepe războiul de eliberare, fiind semnalate răscoale şi atacuri ale dacilor liberi în anii 138, 140, 143, 156, 159.
Retorul Aelius Aristides (117 – cca. 187) în discursul datat în anul 144, pomeneşte despre aceste răscoale şi revolte ale dacilor: „ Războaiele, odata întâmplate, nu mai sunt luate în seamă <de oameni> , ci mulţimea asculta povestirea lor ca şi cum ar fi fost nişte legende. Iar dacă au izbucnit cumva pe meleagurile cele mai depărtate – precum este firesc într-o împărăţie mare şi nemăsurătă – pricinuită de nebunia geţilor … , aceste războaie trec cu totul neluate în seamă, repede – ca nişte legende – şi la fel şi cele spuse despre ele”.
În ciuda modului arogant în care este scris discursul şi a încercării de minimalizare a evenimentelor, răscoalele dacice din anii 138, 140 si 143 vor crea o stare de totală insecuritate în provincia Dacia, împăratul Antonius Pius fiind obligat să dispună măsuri de întărire a legiunilor romane prin aducerea în provincie de trupe noi auxiliare care să intervină pentru înăbuşirea răscoalelor.
Între anii 156 şi 157 are loc un masiv atac al dacilor liberi la hotarele de nord ale proviciei. Legatul Daciei Superior, Marcus Statius Priscus (132 – 162) reuşeşte să înfrângă şi să-i alunge pe daci. Urmare a acestui atac, romanii iau măsuri de întărire a limesului prin construirea unui val de pământ şi piatră, întărit din loc in loc cu castre şi fortificaţii, pe linia râurilor Someş şi Criş.
Dar ameninţarea cea mai periculoasă o vor avea romanii în interiorul provinciei, când, între anii 157 – 158, va izbcni o mare răscoală a dacilor în Dacia Porolissensis. Dacii liberi, capii şi costobocii, vor interveni din nou alăturându-se acestora. Romanii vor fi obligaţi la un efort execepţional de concentrare a unor noi forţe auxiliare pentru înfrângerea acestora. În urma victoriei, Antonius Pius îşi va lua titlul de Dacicus Maximus, chiar dacă nu a părăsit niciodata Roma, pentru a-i înfrânge pe aceştia.
Urmare a victoriei purtate, Antonius Piso va lua măsuri de restrângere a drepturilor dacilor acordate de pe timpul lui Hadrian şi va reîntări castrele şi fortificaţiile romane la graniţele provinciei şi va muta trei legiuni de elită în zonă.

Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Antoninus Augustus (161 – 180)

Profitând de războiul romanilor cu parţii, a declanşării epidemiei de ciumă în Italia, triburile germane şi sarmaţiene, în anul 166, se vor ridica împotriva dominaţiei imperiale şi trecând graniţa de la Rin – Dunăre vor intra în Italia, unde vor ataca aşezările şi cetăţile romane.
În acelaşi an, în provincia Dacia, reîncep răscoalele băştinaşilor îndreptate împotriva administraţiei romane. În ciuda faptului că erau angrenaţi în luptele cu parţii dar şi cu triburile germanice şi sarmate, romanii vor deplasa în Dacia noi trupe: legiunea a-V-a Macedonica şi detaşamente din legiunile a-X-a Fretensis, a-XI-a Claudia şi a-I-a Italica, intuind deosebita gravitate a situaţiei. Dacii răsculaţi vor ataca castrele şi garnizoanele romane din provincie, punând în pericol chiar şi capitala romană, Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Pe fondul imensei presiuni antiromane la care era supus Imperiul Roman, atât în Africa, Asia şi Europa de nord şi centru, dacii liberi, costobocii şi carpii, aliaţi cu quazii, iasigii şi roxolanii, vor ataca în anul 167, simultan, Dacia Traiana, Raetia, Noricum şi Pannonia. “Federaţia barbară”, cum a fost numită de romani, va devasta apoi coastele Mării Negre, ajugând până în Macedonia, Moesia şi Tracia unde vor asedia, cucerii şi arde castre şi fortificaţii romane. Carpii, costobocii şi roxolanii vor pătrunde şi mai mult în teritoriul roman ajungând până în Grecia, la Tesalonic, şi Atena, trecând prin foc şi sabie aşezările şi oraşele romane şi greceşti, antrenând şi populaţii băştinaşe din zonă, care au ars şi distrus proprietăţile romanilor şi grecilor bogaţi.

1
Despre acest război al dacilor carpi şi costoboci aliaţi cu roxolanii împotriva ocupatiei romane avem o serie de informaţii păstrate pe pietre tombale în Dobrogea. Odată cu trecerea Dunării, costobocii au atacat şi ars districtul Histriei apoi au dărâmat zidurile cetăţii Callatis. Două inscripţii funerare descoperite la Tropaeum Traiani, pomensc despre oamenii ucisi în aceste lupte: decurionul roman Lucius Fufidius Iulianus şi un băştinaş dac Daizus, fiul lui Comozous.
O altă inscripţie funerară găsită la Scupi în Moesia Superior este dedicată decurionului Timonius Dassus, din cohorta II Aurelia Dardanorum, care a căzut în lupta împotriva Costobocilor.
Istoricul şi geograful grec Pausanias, contemporan fiind cu atacul costobocilor, pomeneşte în opera lui despre aceştia: “ <Neamul> costobocilor, cu apucăturile lor tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo, un bărbat <cu numele> Mnesibulos a strâns în juru-i o ceată de oameni, şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă“.
Costobocii aveau să ajungă până în împrejurimile oraşului Atena unde vor jefui celebrul altar de la Eleusis. Urmare a acestui jaf, oratorul Aelius Aristides, va face o declaraţie publică la Smyrna, în anul 171 în luna mai, deplângând pierderile aduse zonei sacre a grecilor. Trei inscripţii locale laudă pe unul din preoţii iniţiaţi în “misteriile de la Eleusis” dedicate zeiţelor Demetra şi Persefonei, pentru salvarea ritualului secret. Pe una din aceste inscripţii exista menţiunea referitoare la atacul costobocilor “crime ale Sarmaţilor” care a fost interpretat în mod diferit de cercetători.

2
Numele de sarmaţi ar fi servit ca şi acoperire pentru nişte hoţi “ladrones” care ar fi provenit din zona Dunării de Jos, costobocii au fost aliaţi cu sarmaţii în timpul invaziei lor în Grecia, sau varianta în care costobocii erau de fapt un trib sarmatic.
Numele de sarmaţi a fost atribuit de vechii istorici greci, Herodot şi Hipocrate, populaţiilor aflate la răsărit de râul Don. Romanii aveau să preia acest nume acordându-l populaţiilor nordice aflate la limita hotarului Daciei Romane. Termenul de “sarmat” va definii populaţiile şi triburile de iazigi, roxolani, alani şi bineînţeles costoboci. De foarte multe ori în decursul istoriei ulterioare ocupării Daciei de către romani, triburile dace libere nordice vor fi numite cu termenul de sarmaţi, de către cronicari latini şi bizantini, care în general nu făceau mare diferenţă între ei, considerându-i pe toţi “barbari”, asemeni grecilor pe vremea lui Herodot.
Sarmaţii la care fac referire inscripţiile de la Eleusis, se refera în mod sigur la “barbarii” costoboci şi roxolani.
Grecii, conform lui Pausanius, vor încerca să se apere împotriva furiei “alianţei barbare” dar nu vor reuşi. Astfel încât Lucius Vehilius Gratus Iulianus va reuşi să mobilizeze o armată auxiliară formată din veterani care vor duce lupte grele pentru a-i obliga pe costoboci şi roxolani să se retragă la nord de Dunăre în Dobrogea.
O dovadă a invaziei costobocilor în provincia romană Dacia este descoperirea unei mâini de bronz, fragment al unei statui dedicate lui Jupiter Dolichenus, găsită la Myszkow în Ucraina de Vest, artefact însuşit de către un costoboc, din una din cetăţile romane din Dacia.
Pentru restabilirea situaţiei, Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui comandament militar unic pentru Moesia şi Dacia, încredinţat generalului Marcus Claudius Fronto. Preluând conducerea trupelor romane, Marcus Claudius Fronto este însă înfrânt într-o bătălie de proporţii, el însuşi căzând pe câmpul de luptă, în anul 170. Urmaşul lui A. Iulius Piso Berenicionus, mai norocos, reuşeşte în cursul anilor 170 – 171, să-i înfrângă pe federaţii barbari într-o serie de lupte, dar fără să se dea o bătălie decisivăa, favorabilă vreunei părţi.
În această situaţie, din cauza gravităţii situaţiei, Marcus Antonius intră, în anul 174, în Dacia, în fruntea unor legiuni de elită reuşind cu greu să-i pacifice pe băştinaşi. Pentru a-şi asigura mai bine o rapidă intervenţie în caz de revoltă a băştinaşilor sau a unei intervenţii de dincolo de graniţele provinciei, Marcus Antonius aduce de la Troesmis din Dobrogea la Potaisa (Turda), Legiunea a V-a Macedonica. Pentru a mări şi mai mult autoritatea militară în provincie, comandanţii legiunilor a-XII-a Gemina şi a-V-a Macedonica devin adevăraţii conducători ai provinciei în locul procurorilor civili. Pentru evitarea unei noi invazii a „federaţiei barbare”, împăratul ordona crearea unui comandament unic al celor trei Dacii şi al celor două Moesii, concentrând un mare număr de forţe militare în aceste provincii.
Se pare că, odată cu luptele duse de către Marcus Antonius de înfrângere a costobocilor, va fi luată prizonieră şi familia regelui costoboc, Pieporus. Despre acest eveniment avem cunoştinţă prin inscripţia funerară găsită la Roma, prin care nepoţii Natoporus şi Drigisa, omagiază pe bunica lor dacă Zia/Ziais, fiica lui Tiatus şi soţia lui Pieporus, Regele Costobocilor.

"D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer."

“D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa
aviae cariss. b. m. fecer.”

După circa 70 de ani de la înfrângerea dacilor şi moartea lui Decebal, numele dacice încă erau neinfluenţate de aşa-zisa romanizare. Nume de o puternicăa rezonanţă dar cu inflexiuni fine şi exotice în acelaşi timp, pentru romani: Zia, Tiati, Pieporus, Natoporus şi Drigisa.
Luptele dintre costoboci şi dacii din provincia romană cu romanii vor înceta în faţa unei mari ameninţări la care vor fi supuse ambele părţi: vandalii .
Vandalii erau triburi de origine germanică, având două ramuri: Astingi şi Lacringi. Ambele proveneau din zona Mării Baltice, de unde vor migra spre sudul Europei, atacând graniţele Imperiului Roman.

Desfăşurarea războaielor marcomanice şi a triburilor implicate în aceste evenimente

Primii atacaţi de către aceştia au fost costobocii. Vandalii astingi conduşi de regii lor Raus şi Raptus îşi vor oferi serviciile şi alianţ lor romanilor în schimbul unor subvenţii şi terenuri. Guvernatorul celor trei provincii dace, Sextus Cornelius Clemens, avea să le refuze oferta în anul 171, încurajându-i însă pe aceştia să-i atace pe “deranjanţii” costoboci şi să le ocupe terenurile. Între vandalii astingi şi costoboci va izbucni un conflict de lungă durată, astingii având de multe ori câştig de cauză, reuşind să ocupe unele părţi din teritoriile regatului costoboc. În acest conflict dintre costoboci şi astingi vor interveni şi vandalii lacringi, aceştia situându-se, când de o parte, când de cealaltă, a părţilor aflate iniţial în conflict.
Costobocii vor reuşi îmsă să-i înfrângă pe vandalii astingi şi lacringi, alungându-i din regatul lor. Aceştia vor primi statut de aliaţi ai romanilor cu impunerea participării lor în războaiele purtate de imperiu, fiind găzduiţi în provinciile Pannonia şi Macedonia.

4

Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Commodus Antoninus (180 – 192)

Despre Commodus, biograful lui Marcus Aurelius, în Historia Augusta, spunea: Marcus Aurelius se poate spune că ar fi fost fericit, dacă n-ar fi lăsat copii.
Commodus a fost declarat împărat roman imediat după moartea tatălui său, Marcus Aurelius, la 17 martie 180, la vârsta de optsprezece ani şi jumătate. Marcus Aurelius se afla la Vindobona (Viena) inspectând legiunile romane angajate în războiul cu marcomanii.
Întrevăzând slăbirea puterii alianţei marcomanice, se deplasase la Vindobona (Viena) pentru a hotărî creerea unor noi provincii romane : „Marcomania” la vest de Pannonia şi „Sarmaţia” în Pannonia (ocupată de iazigi, buri şi dacii liberi) şi parte a nord-vestul Transilvaniei (zonă a regatului dacilor liberi).

însă împăratul nu-şi va putea duce la îndeplinire dorinţa de expansiune a imperiului roman, el decedând în tabăra de la Vindobona la 17 martie 180, la vârsta de 59 de ani.
Commodus, numit împărat prin puterea legiunile romane, va alege însă altă cale. Dorinţa lui nu era să lupte pentru triumful imperiului roman ci să se întoarcă la Roma, pentru a participa în persoană la luptele cu gladiatori şi a fi adulat de concetăţenii săi pentru rezultatele obţinute în arenă.
Dar acest lucru nu-l putea obţine decât prin întreruperea războiului cu „barbarii”. Imediat după înscăunarea sa va opri războiul dus contra marcomanilor, deşi aceştia erau la capătul puterilor, nemai fiind în stare să mai continue războiul dus contra romanilor.
Pentru a-şi împlini dorinţele, Commodus, va trata pacea cu marcomani, cvazii şi iazigii, în condiţii nefavorabile imperiului roman, obligându-se să le plătească acestora subvenţii, faptul în sine fiind comentat de concetăţenii săi ca fiind o „răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei” (Historia Augusta).
Pentru a obţine pacea şi în jurul frontierelor provinciei Dacia, Commodus va duce aceaşi politică, angajându-se faţă de costoboci cu plata unor subvenţii consistente, pentru a nu se amesteca în treburile interne ale provinciei şi a nu ataca alte provincii ale Imperiului Roman.
Commodus, o minte bolnavă, situat la graniţa dintre grandoare şi nebunie, asemeni lui Nero şi Caligula, nu avea însă să-şi respecte angajamentele financiare faţă de dacii liberi. Astfel că aceştia, între anii 180 şi 184, vor ataca permanent provinciile romane, provocând haos şi instabilitate administrativă şi militară. Atacul extern al dacilor liberi avea să se sincronizeze şi cu desele răscoalele ale dacilor din provincia romană Dacia.
Generalii romani, Clodius Albinus şi Pescennius Niger, se vor vedea nevoiţţi să intervină în aceastp situaţie chiar dacp împăratul lor “ trăia astfel <în desfrâu>, legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze” (Historia Augusta, Commodus, 13, 5).
Commodus va sfârşi asasinat de însăşi amanta, printr-o încercare de otrăvire, nereuşită, urmată de strangularea lui în baie, de către un gladiator.

Dacii şi administraţia lui Lucius Septimius Severus (193 – 211)

Severus devine împărat al Romei într-o perioadă foarte tulbure, mare parte creată de lipsa de implicare în politica şi administraţia imperiului a fostului împărat Commodus. La momentul morţii lui Commodus, cinci dintre foştii lui supuşi îşi vor disputa şansele de accedere la tron. Anul 193 va fi numit în istoriografia romană ca „anul celor cinci împărati” Disputa tronului se va da între Pertinax (ucis de propria gardă pretoriană în anul 193), Didius Iulianus (ucis în 193 din ordinul Senatului roman), Pescennius Niger (ucis în anul 194 din ordinul lui Severus) , Clodius Albinus şi Septimius Severus.
Severus îşi va elimina ultimul contracandidat, Clodius Albinus, în urma bătăliei de la Lugdunum (Lyon, Franta) din anul 197. În fruntea unei armate de circa 75.000 de soldaţi, trupe formate din legiunile Ilirica, Moesia şi Dacia, îl va înfrânge în luptă pe Albinus şi-l va ucide, rămânând singurul candidat la tronul imperiului roman.
Despre daci în perioada domniei lui, din păcate, nu avem informaţii. Cert este că pentru a-şi consolida stăpânirea, şi puterea politică lui Severus va fi una de ordin militar. Severus va întări legiunile romane cu un număr mare de soldaţi. În timpul domniei lui, armata romană va ajunge la 350.000 de luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos, zonă considerată ca fiind cea mai inflamabilă din întreg cuprinsul imperiului roman.

Dacii şi administraţia lui Marcus Aurelius Severus Antoninus Augustus zis Caracalla (211 – 217)

7

Caracalla a continuat politica tatălui său, Septimius Severus, de extindere a autorităţii imperiale, având ca sprijin, în principal, armata. Guvernarea lui Carracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă, injustă, dusă până la demenţă.
În anul 211, emite Edictul Constituţia Antoniniana prin care garantează tuturor locuitorilor imperiului cetăţenia romană, dar, în fapt, edictul era sub formă mascată, o înregistrare şi cetăţenilor pentru a se putea colecta de la aceştia impozitele. Acest act va duce ş în provincia Dacia la declanşarea unor abuzuri ale administraţiei faţă de băştinaşi, prin mărirea impozitelor şi obligării acestora la muncă forţată în beneficiul împăratului. Politica lui Caracalla era: “Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor”.
Pe fondul unui început de mişcări de revoltă, între anii 213 si 214, Caracalla vizitează provincia Dacia Romana. Prezenţa sa este atestată de numeroase inscripţii găsite în Transilvania (ex.Porolissum, Moigrad).
Politica de exploatare a băştinaşilor din Dacia, dar şi de înarmare a garnizoanelor de graniţă, văzută ca şi o ameniţare de către populaţiiile de dincolo de aceste graniţe, vor duce în anul 214, la un atac masiv al costobocilor şi carpilor aliaţi cu bastarnii, vandalii şi roxolanii, ce vor pătrunde în mai multe din provinciile imperiului roman.
Caracalla va riposta în felul lui duplicitar, aţâţând pe marcomani împotriva vandalilor. Pe regele cvazilor, îl cheamă la tratative în vederea realizării unei alianţe, dar împăratul îl reţine, îl judecă sub acuzarea de trădare şi-l condamnă la moarte. Caracalla va duce tratative cu dacii liberi la Porolissum, obligându-se la o serie de angajamente şi solicitând ostatici de la aceştia, dar nu va respecta nimic din cele propuse.
Războiul cu dacii liberi se va prelungi până după asasinarea lui Caracala, survenită în anul 217.

Dacii şi administraţia lui Marcus Opellius Macrinus (217 – 218)

La data preluării mandatului de împărat, Macrinus se va confrunta cu o situaţie dezastruoasă pentru Imperiul Roman. Conflictele cu dacii liberi, declanşate încă de pe vremea lui Caracalla se vor acutiza. Sprijiniţi şi de aliaţii roxoloani, iazigi şi bastrani, dacii liberi vor pătrunde în provincia Dacia, înfrângând rezistenţa romană şi ocupând-o. Nereuşind să-i înfrângă pe dacii liberi, Macrinus duce tratative cu aceştia, obligându-se la plata unui tribut şi la restituirea ostaticilor luaţi de către Caracalla, în schimbul părăsirii de către aceştia a provinciei Dacia.

Dacii şi administraţiile lui Varius Avitus Bassus Elagabalus (218 – 222) şi Marcus Aurelius Severus Alexandrus (222-235)

Nu avem prea multe informaţii despre dacii provinciei romane şi dacii liberi în timpul conducerii împăraţilor Elagabalus şi Severus. Se pare însp cp aceştia vor urma aceeaşi politică incoerentă ca a lui Commodus şi Caracalla, bazându-se pe puterea armatei, pentru plata acesteia mărind taxele şi impozitele, fenomen ce va duce la revolte în tot imperiul roman.
În timpul lui Alexandru Severus, colonia Sarmisegetusa Ulpia Traiana este ridicată la rang de Metropolis şi era locul unde se ţinea Consiliul celor trei Dacii (Concilium Daciarum Trium), consiliu format din delegaţii oraşelor şi a districtelor rurale.
Sfârşitul domniei lui Severus va duce din nou la escaladarea războiului cu dacii liberi

Dacii şi administraţia lui Gaius Iulius Verus Maximinus, zis Tracul (235 – 238)

Ammianus Marcellinus (cca. 332-395), general roman de origine greacă şi istoric în acelaşi timp, ni-l prezintă în lucrarea sa „Istoria Romană” pe Maximinus ca fiind de origine dacică: „ Maximinus, fost cândva locţiitor de prefect la Roma, s-a născut dintr-un neam de jos la Sopianae, oraş din provincia Valeria. Tatăl său era arhivar în cancelaria garnizoanei şi se trăgea din urmaşii carpilor, pe care Diocletian, văzându-i stârniţi din locurile lor vechi, îi strămutase în Pannonia”
În Historia Augusta se completează informaţia despre el: „ Acesta, originar dintr-un sat din Tracia, învecinat cu barbarii, s-a născut din părinţi bărbaţi şi ei, dintre care, se spune că unul era din ţara goţior < geţilor>, iar celălalt se trăgea din alani. <…> Sub împăratul Macrinus … el a părăsit armata şi cumpărând proprietăţi în Tracia, în satul în care se născuse, a făcut tot timpul comerţ cu goţii <geţii>. A fost iubit cu totul deosebit de către geţi, ca un cetăţean de-al lor. Alanii care veneau la malul Dunării îşi manifestau prietenia faţă de el şi la rândul lor se întorceau şi ei cu daruri.”
În ciuda afirmaţiei istoricilor timpurilor încă de la începutul domniei sale, Maximinus Tracul va trebui să ia măsuri pentru a face faţă invaziei dacilor liberi aliaţi cu sarmaţi iazigi. Din păcate nu avem informaţii despre aceste lupte, purtate între anii 236 – 237, dar cert este că acesta avea să-i înfrângă pe „barbari”, dovadă fiind titlurile care i se vor acorda: Dacicus Maximus şi Sarmaţicus Maximus.

Dacii şi administraţia lui Marcus Antonius Gordianus Pius (238 – 244)

Abia înscăunat, Gordian al III-lea avea să se confrunte cu una din cele mai devastatoare invazii ale dacilor carpi aliaţi cu goţii în provinciile romane Dacia şi Moesia.

În anul 238, carpii pătrund în Câmpia Română de unde lansează atacuri spre Transivania. O altă armată aliată cu goţii pătrunde în Dobrogea şi apoi în Moesia. Intensitatea atacurilor şi distrugerile provocate îi obligă pe romani să riposteze. Nu este sigur că pacea s-a obţinut doar pe calea armelor, cert este că dacii şi goţii se vor retrage în schimbul promisiunii primirii unor subsidii băneşti mari.
Această promisiune nu va fi onorată în totalitate doarece, la scurt timp, carpii vor trimite o solie de re-negociere a condiţiilor păcii în Moesia, la guvernatorul Tullius Menophilus.
Diplomatul şi istoricul Petrus Patricius (cca. 500 – 565), în lucrarea lui, Istorii, prezintă cu lux de amănunte aceste evenimente, insistând mai ales asupra modul arogant cu care au fost întâmpinaţi carpii de către Tullius Menophilus.
“ Carpii îi invidiau pe goţi pentru că primeau în fiecare an un tribut de la romani. Ei au trimis o solie la Tullius Menophilus şi i-au cerut cu îngâmfare bani. Acesta era comandant în Moesia şi în fiecare zi îşi instruia armata. Aflând de îngâmfarea lor, nu i- primit decât după mai multe zile, dându-le prilejul să vadă cum îşi făceau soldaţii instrucţia. Şi pentru a le frânge îndrăzneala din inimi cu tărăgăneli, el s-a suit pe o tribună, a aşezat în jurul lui pe mai marii oştirii şi apoi a primit pe carpi, dar nu asculta cuvintele lor, ci în vreme ce solii îşi arătau păsurile, el sta de vorba cu alţii, ca unul care avea ceva mai bun de facut. Carpii şi-au pierdut cumpătul şi n-au spus altceva decât atât:“ De ce primesc goţii de la voi atât de mulţi bani, iar noi nu primim ?“ . El spusese: “ Împăratul stăpâneşte multe bogăţii şi se îndură de cei care vin la el cu rugăminţi.“ Ei adăugară: “Să ne socotească şi pe noi în numărul celor care vin la el cu rugăminţi şi să ne dea şi noua la fel, deoarece noi suntem mai vrednici decât goţii.“. Menophilus începu a râde şi spuse: “Despre lucrurile acestea sunt dator să-l înştiinţez pe împărat. Întoarceţi-vă după patru luni în acest loc şi veţi primi răspunsul“. Apoi s-a dus şi-şi instruia din nou soldaţii. Carpii au venit după patru luni. El s-a purtat cu ei la fel ca mai înainte şi le-a dat o nouă amânare de trei luni. Apoi iarăşi i-a primit, dar în altă tabără, însă în acelaşi chip, şi le-a împărtăşit răspunsul: “ Împăratul nu va da nimic decât în urma unei invoieli. Dacă aveţi nevoie de mărinimia lui, duceţi-vă la el, aruncaţi-vă la picioarele lui şi rugaţi-vă. Poate se va arăta mărinimos cu voi.“. Dar ei s-au retras înfuriaţi şi timp de trei ani cât a condus Menophilus provincia au rămas liniştiţi.”
Nu ştim care au fost motivele pentru care carpii nu au intrat din nou în luptă împotriva imperiului roman, la afrontul făcut de aroganţa guvernatorului Moesiei. Este posibil ca anumite probleme interne, survenite în regatul carp, să nu fi permis un răspuns armat, dar din păcate, nu avem informaţii despre acea vreme. Dar peste trei ani, în anul 242, carpii aliaţi cu goţii vor pătrunde din nou în Imperiul Roman, devastând Moesia şi Tracia.

Dacii şi administraţia lui Marcus Iulius Philippus, zis Filip Arabul (244 – 249)

Atacurile sporadice ale carpilor şi goţilor în Moesia de după anul 242 vor culmina cu o puternică invazie desfăşurată între anii 245 şi 247. Forţa aliaţilor nu poate fi oprită de guvernatorul Moesiei Inferior astfel încât generalul Messalinus Severianus este trimis de împăratul Filip Arabul, în ajutorul acestuia. Luptele se întind pe o durată de doi ani, fără ca romanii să reuşească să-i înfrângă şi să-i oblige să se retragă. Mai mult de atât, carpii şi goţii ajung până în Tracia şi Macedonia.
În anul 247, Filip intervine în persoană în fruntea legiunilor imperiale deplasându-şi armata la Dunăre. “Socotind că în felul acesta îşi va vedea întărită domnia, Filip a pornit cu oaste împotriva carpilor, care acum pustiau meleagurile de lângă Istru. Şi, având loc o bătălie, barbarii n-au îndurat atacul, ci au fugit într-o cetate, unde au fost împrejuraţi. Văzând că aceia dintre ei care se împrăştiaseră în toate părţile se strâng laolaltă, au prins inimă. Ei năvăliră afară din cetate şi pe negândite se năpustiră asupra oştirii romane. Dar neputând ţine pieptul atacului maurilor, ei propuseră o înţelegere pe care Filip a primit-o uşor. Apoi, acesta s-a retras.” (Zosimos , Istoria contemporană)
Romanii nu vor reuşi să-i înfrângă pe carpi şi vor accepta pacea retrăgându-se la sud de Dunăre. Carpii vor rămâne în poziţia de stăpânitori ai Câmpiei Române.
În anul 248 goţii conduşi de regii Argaithus şi Guntherichus, aliaţi cu carpii şi taifalii, vor pătrunde în Dobrogea, unde greu vor fi învinşi de generalul Caius Messius Ouintus Decius, viitorul împărat. În timpul acestei invazii din Dobrogea, va fi distrusă cetatea Histriei.
Urmare a acestor conflicte, romanii îşi vor vedea retras hotarul de la nord de Dunăre, pe linia fluviului, refortificând localităţile Sucidava, Romula, Drobeta ş.a.
Chiar dacă nu i-a invins pe carpi şi pe goţi, lui Filip Arabul i se vor acorda titlurile de Carpicus Maximus şi Germanicus Maximus.

Dacii şi administraţia lui Gaius Messius Quintus Decius Traianus (249 – 251)

Luptele romanilor cu carpii şi goţii vor continua şi pe timpul împăratului Decius Traianus, urmare a refuzului romanilor de a le plăti acestora tribut.
În anul 249 se va forma o masivă alianţă a carpilor şi goţilor cu vandalii, bastarnii şi taifalii. Alianţa va ataca în acelaşi timp provincia Dacia şi Moesia.
Coloanele carpilor şi ale aliaţilor lor vor pătrunde în Dacia Romană, atacând şi distrugând oraşele şi fortăreţele romane. Parte din carpi se va îndrepta spre Sarmisegetusa Ulpia Traiana, care va fi supusă lor, de unde apoi vor trece î Pannonia unde vor ataca legiunile romane staţionate în zonă. Alt corp de armată se va deplasa spre sud, trecând Dunărea şi invadând Moesia Superior şi Macedonia. Această armată va recuceri mare parte din cetăţile şi fortăreţele romane de pe malul drept al Dunării.
Coloanele goţilor şi ale aliaţilor lor vor trece din Câmpia Română în Dobrogea şi în Moesia cu intenţia de a ajunge în Tracia.

Ajunşi în faţa cetăţii Nicopolis, alianţa „barbarilor” se va confrunta cu romanii în prima bătălie undeva pe cursul râului Athyrys. Aflând despre aproprierea armatelor lui Decius, goţii şi aliaţii lor vor renunţa la ideea de a asalta cetatea Nicopolis şi se vor îndrepta spre Philippopolis (Plovdiv, Bulgaria).
Decius a pornit în marş pe urmele lor, reuşind să-i ajungă. Şiretul conducător got Kniva nu a lăsat răgaz romanilor şi s-a aruncat cu toate forţele asupra acestora, prin suprindere, jefuind-o de provizii şi arme. Prin acest atac a reuşit să-i pună pe fugă chiar şi pe împărat şi ofiţerii săi. Urmare a acestei victorii, goţii şi aliaţii lor au început asediul cetăţii Philippopolis care în cele din urmă, fără a spera vreun ajutor din afară, a căzut în mâna invadatorilor. Pierderile suferite de ambele părţi au fost însă imense. Goţii şi aliaţii lor au masacrat toată populaţia existentă în cetate şi împrejurimile ei.
Între timp, Decius, profitând de asediul cetăţii Philippopolis, s-a îndreptat spre Dunăre, în încercarea de a-i surprinde pe goţi la întoarcere şi a-i distruge.
Decius va fi nevoit să se angajeze în luptă cu formaţiile carpice rămase în ariergardă şi care păzeau malurile Dunării.
După lupte îndelungate romanii reuşesc să preia controlul şi să securizeze graniţa imperiului pe linia Dunării. Este posibil, cu această ocazie, să fi fost alungaţi şi carpii din Câmpia Română, deoarece Decius îşi ia titlurile de Dacicus Maximus şi Restitutor Daciarum.
Întărindu-şi armata şi reuşind să-i alunge pe carpi dincolo de Dunăre, Decius se va grăbi să iasă în întâmpinarea lui Kniva, care se retrăgea spre Dunăre. Cele două armate se vor întâlni în faţa localităţii Abrittus (Razgrad, Bulgaria) în luna iulie a anului 251.
Locul de bătălie ales era un teren mlăştinos în dezavantaj pentru ambele armate. “Primele două linii ale goţilor au căzut încă de la începutul bătăliei. În acelaşi timp, fiul <Herennius Etruscus> împăratului <Decius> a fost lovit de o săgeată şi a murit, sub ochii tatălui său. Ultima linie a năvălitorilor intrase în mlaştină, iar romanii, încrezători în forţele lor, au încercat să depăşească obstacolul natural, căzând într-o cursă fără scăpare. Goţii au luptat cu vitejie, folosind cu abilitate suliţele lungi şi uşoare, cu care îi loveau de la distanţă pe romani. Mulţi dintre aceştia se înecau în mlaştină, adandonând armele, se zbăteau să iasă din învălmaşeală, suprinşi de loviturile iscusite şi neaşteptate. Decis să răzbune moartea fiului său, Decius s-a avântat imprudent în primele rânduri şi legiunile în dezordine nu l-au putut urma. El a fost răpus şi călcat în picioare, încât nici trupul nu i-a mai fost găsit după luptă, lăsând amintirea unui adevărat roman, înţelept şi devotat slujitor al statului pe timp de pace, năprasnic şi neînduplecat în bătălii, dând în toate împrejurările pildă de adevărate virtuţi romane.” (I.C.Dragan – Mileniul Imperial al Daciei) .
Decius Traianus este primul împărat roman care este ucis într-o bătălie cu barbarii.
Cel supranumit “Cicero al creştinilor” Lucius Caecilius Firmianus Lactantius (cca. 240 – ca. 320) şi care a scris la puţin timp după desfăşurarea bătăliei despre evenimentele petrecute în acei ani pomeneşte î lucrarea sa “ De mortibus persecutorum – Despre felul cum au murit persecutorii” despre sfârşitul împăratului: “„Căci plecând împotriva carpilor <împăratul Decius> care ocupaseră atunci Dacia şi Moesia, a fost îndată înconjurat de către barbari şi nimicit împreună cu o mare parte a armatei sale şi nu i s-a putut face nici măcar cinstea unei înmormântări, ci dezbrăcat şi gol, asa cum se cuvenea unui duşman a lui Dumnezeu, a zăcut pe pamânt, servind drept hrană fiarelor şi păsărilor” .
Lactantius precizează că bătălia s-a dat împotriva carpilor, ceea ce ne confirmă faptul că razboiul alianţei carpo-gote cu romanii era în general pornit de către carpi, şi că aceştia erau în număr mare în armata lui Kniva care se aventurase în Moesia.
Să mai remarcăm şi blestemul făcut de Lactantius la adresa lui Decius. Lactantius era creştin şi nu putea uita prigonirea creştinilor făcută de către împăratul roman, urmare a decretului său anti-creştin din luna februarie 20 a anului 250

Dacii şi administraţia lui Gaius Vibius Trebonianus Gallus (251 – 253)

Moartea lui Decius şi înfrângerea romanilor suferită la Abrittus, îl vor obliga pe noul împărat să negocieze pacea cu alianţa carpilor şi a goţilor, oferindu-se să le plătească acestora tribut şi subvenţii anuale, în schimbul păcii şi a neamestecului „barbarilor” în treburile imperiului.
Se pare însă că din cauza crizei economice în care se afundase imperiul, plata acestor subvenţii nu se va face, astfel încât în anul 253 carpii aliaţi cu goţii vor invada, pentru a câta oară, Moesia. Pe fondul unei crize politice, urmare a pretenţiei la succesiunea tronului a lui Marcus Aemilius Aemilianus (cca.207-253), atacul carpo-gotic reuşeşte să-i suprindă pe romani. Totuşi, Aemilius Aemilianus, care în acea vreme era guvernator al delor două Moesii şi al Pannoniei, va ataca şi reuşi să înfrângă trupele alianţei „barbare”. Aemilianus va fi pentru scurt timp, trei luni, împărat al Imperiului roman, după care va sfârşi fiind ucis de proprii lui soldaţi.

Dacii şi administraţia lui Publius Licinius Valerianus (253 – 259)

Se pare că, pe fondul înmulţirii revoltelor şi răscoalelor din provincia romană Dacia, capitala Sarmisegetusa Ulpia Traiana intră într-un profund declin. Anii 255/258 sunt ultimii ani menţionaţi în documente aferent la existenţa capitalei romane.
Pe fondul acutizării crizei economice a imperiului roman, a emancipării crizei politice şi a nesiguranţei graniţelor imperiului, supuse tot mai mult invaziilor externe, romanii nu-şi vor putea onora promisiunile financiare făcute faţă de carpi şi goţi. Astfel că aceştia, în anii 257 şi 258, atacă sudul Dunării pe uscat şi pe mare, goţii ajungând până la Bosfor şi pe coastele Asiei Mici. În acelaşi timp, supuşi şi atacului persan în Mesopotamia, legiunile romane sunt tot mai hărţuite şi angajate în permanente lupte de apărare.
În această situaţie, Valerian va fi obligat să împartă conducerea legiunilor pe regiuni, fiul său Gallienus şi Aurelian în Franta, Ingenuus în Pannonia, Regalianus în Iliria iar împăratul însuşi în Orient pentru a i se opune regelui perşilor, Sapur.
Gallienus, fiul lui Valerian, va reuşi după un timp să-i înfrângă pe carpi şi să-i alunge peste Dunăre, ocazie cu care se va intitula Dacicus Maximus.
Valerian va fi înfrânt de regele persan Sapur, în anul 259 şi luat prizonier, Gallienus urmându-i ca şi împărat al unui Imperiu Roman în derivă.

Dacia sub ocupaţia romană | Ingenuus, Aureolus şi Regalianus >