Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Conflictele vlahilor cu Imperiul Bizantin (1066 – 1185) | Imperiul Asăneştilor – Ioniţa Caloianul (1197-1207) >
De la cucerirea și desființarea celui de-al doilea țarat bulgar, în anul 1018, de către Vasile al II-lea Bulgaroctonul, atitudinea bizantinilor față de populatiile existente în Balcani va fi cea de exploatare economică și financiară. Instituirea unor impozite și taxe aberante, obligativitatea participării băștinașilor la luptele purtate de către bizantini, vor duce la izbucnirea numeroaselor revolte ale locuitorilor. Bizantinii când pronunțau termenii de vlah sau bulgar, îl echivalau în concepția lor cu statutul de barbar, respectiv cei care nu vorbesc, nu gândesc și nu trăiesc ca și grecii.
*
„ În fruntea acestei miscări se aflau Petru sau Kalopetru și Asen (Asan).Chestiunea originii lor și a participării elementului vlah la insurecția din 1186 a fost în dese rânduri dezbătută, iar istoricii de altădata credeau că acești frați crescuseră printre valahi și își însușiseră limba lor. În persoanele liderilor, spunea V.Vasilievski, era întrupată perfect fuziunea a două naționalități, bulgară și valahă, care se vede clar in descrierile luptei pentru libertate, evidențiată de istoricii moderni. Astăzi, istoricii bulgari consideră că, prin originea lor, Petru și Asan aparțin elementelor cumano-bulgare din nord, negând participarea elementului vlaho-român la însurecția din 1186, și că înființarea celui de-al doilea Imperiu bulgar de la Târnovo constituie o realizare națională bulgară. Totuși, istoricii români afirmă cu veghemență importanța rolului jucat de vlahi la formarea celui de-al doilea Imperiu bulgar, considerând că dinastia noului Imperiu era la origine vlahă, adică română.
În această chestiune au fost amestecate elemente de naționalism bulgar și românesc, încât este necesar ca ea sa fie reconsiderată cu toată obiectivitatea științifică posibilă și cu imparțialitate. Pe baza dovezilor incontestabile, concluzia este că mișcarea de eliberare din Balcani din cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea a fost pornită și dusă cu vigoare la sfârșit de către vlahi, strâmoșii românilor de astăzi; acestora li s-au alăturat bulgarii și, intr-o anumită măsură, cumanii de dincolo de Dunare. Participarea vlahă la acest eveniment important nu poate fi trecută cu vederea. Cel mai bun izvor grecesc din epocă, Nicetas Choniates, a afirmat cu claritate că insurecția a fost începută de vlahi (Blachi); că Petru și Asan, liderii lor, aparțineau aceluiași neam; că cea de-a doua campanie bizantină din această perioadă a fost îndreptată împotriva vlahilor și că, după moartea lui Petru și Asan, Imperiul vlah a trecut în mâinile mai tânărului frate Ioan. Atunci când Nicetas îi menționează pe bulgari, le dă numele împreună cu cel al vlahilor: bulgarii și vlahii.
Prelatul apusean Ansbert, care l-a urmat pe împăratul Fredric Barbarossa în cruciadă (1189-1190), povestește că în Balcani împăratul a trebuit să lupte împotriva grecilor și a vlahilor și îl numește pe Petru sau Kalopetru fie împărat al vlahilor și al celei mai mari părți dintre bulgari (Blacorum et maxime partis Bulgarorum dominus), fie imperator al vlahilor și cumanilor fie simplu, împărat al vlahilor care a fost numit de ei împărat al Greciei (Kalopetrus Blachorum, dominus itemque a suis dictus imperator Grecie). În fine, papa Inocențiu al III-lea, în scrisoarea sa către regele bulgar Ioan (Calojoannes) în 1204, îl numea rege al bulgarilor și vlahilor (Bulgarorum et Blacorum rex); în răspunsul către papă, Ioan de numea pe sine imperator omnium Bulgarorum et Blacorum, dar semna Imperator Bulgariae Calojoannes; arhiepiscopul de Târnovo se numea pe sine însuși totius Bulgariae et Blaciae Primas.
Chiar dacă vlahii au inițiat mișcarea de eliberare, este incontestabil faptul că bulgarii au luat parte activă alături de ei și probabil că au contribuit în mare măsura la organizarea internă a noului Imperiu. Și cumanii au participat la mișcare. Din punct de vedere etnic, noul Imperiu bulgar era un stat vlaho-bulgaro-cuman, dinastia lui fiind una vlahă, în caz că afirmația lui Nicetas Choniates se acceptă. (Aleksander Alexandrovici Vasiliev – Istoria Imperiului Bizantin)
*
Declanșarea marii răscoale a vlahilor și bulgarilor între anii 1185-1186, îndreptată contra dominației imperiului bizantin, și, întemeierea statului Asăneștilor se datorează însă unei gest de aroganță stupidă a împăratului Isaac Angelos al II-lea (1185-1195 și 1203 – 1204). Acesta dorea să se căsătorească cu fiica regelui maghiar Bela al III-lea (1172 – 1196), și pentru că își imagina o nuntă fastuoasă, pe care nu o putea acoperi cu banii din visterie, va lua hotărârea măririi birurilor supușilor lui. Noul impozit îi va afecta însă în primul rând pe crescătorii de animale, printre aceștia cei mai reprezentativi erau vlahii balcanici și bulgarii din zona Muntelui Haemus. Martor al evenimentelor a fost cronicarul Nicetas Choniates Akominatos (1155 – 1215) care în lucrarea sa „Istoria” va prezenta cu lux de amănunte evenimentele provocate de megalomania împăratului bizantin.
Pentru a aduce la cunoștiință împăratului nemulțumirea lor , vlahii și bulgarii vor trimite în anul 1185 o solie condusă de către frații Petru, de fapt Teodor și Ioan Asan, personalități marcante printre semenii lor. Aceștia însă nu sunt luați în seamă de împărat fiind umiliți și jigniți. Ioan Asan este chiar pălmuit din dispoziția împăratului, cererea lui fiind considerată un afront adus maiestății sale.
Surprinzător este faptul că istoricul bizantin Choniates, martor ocular al răscoalei, prezintă în mod neutru evenimentele, dar totuși condamnându-l pe propriul lui împărat : ’’şi pe sub mână, din lăcomie, a jefuit <Împăratul Isac II din dinastia Angelos> între altele şi oraşele din părţile dinspre Anhialos făcând în acest chip sieşi şi romeilor <grecii bizantini> neâmpăcaţi duşmani pe acei barbari ce locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Haemus, şi care înainte se numeau misi (altă veche denumire dată geto-dacilor), iară acum Vlahi se cheamă. Aceştia, bizuindu-se pe strâmtori şi sumeţindu-se în cetăţile lor, de care foarte multe sunt şi se înalţă drepte pe stânci prăpăstioase şi altădată s-au încumetat de a se împotrivi romeilor, dar atunci dându-li-se prilej binevenit, cum se zice că a fost dat lui Patrocle, cu răpirea turmelor şi bântuirea lor, au făcut răscoală înfricoşată. Cei care au iscodit răul şi au vânzolit între neamul, erau unul Petru şi Asan, doi fraţi din aceeaşi seminţie, care nevrând să facă începutul fără cuvânt, se înfăţişează la împărat pe când acesta petrecea la Kypsella. Dânşii îi cer dreptul să fie oştiţi alături de romei şi prin carte împărătească să li se dea un loc de moşie cu venit puţin, din muntele Heamus : dar cererea lor fu respinsă, fiind dumnezeiasca putere mai presus de cea a omului. Deci văzându-se neluaţi în seamă, dânşii începură a cârti ;şi pe când din nou stăruiau în cererea lor, au îndrăznit pe negândite să rostească chiar cuvinte care trădau răzvrătirea şi tot răul ce avea de gând să facă la întorsul acasă. Dintre amândoi cel mai cutezător şi mai crud era Asan, care pedepsindu-se pentru neobrăzare a şi fost pălmuit din porunca lui Ioan Sevastocratul (. . .) dar mulţimea de rele ce au făcut romeilor aceşti blestemaţi şi nelegiuiţi, cu ce cuvânt s-ar putea spune ?’’ (după G.I.Brăteanu).
Întorși la semenii lor, umiliți și cu pata rușinii pe obrazul lor, Petru și Ioan Asan, convoacă la Târnovo, în Biserica Sf.Dumitru, întrunirea vlahilor și bulgarilor din zonă. Ioan Asan va chema „în limba lui părintească ” după cum consemnează Choniates, poporul la răscoală împotriva dominației bizantine.
Vlahii pornesc răscoala, care cuprinde întreaga zonă cuprinsă între Dunăre şi Grecia. Oraşe şi aşezări, unde populaţia bizantină era majoritară, sunt distruse şi pustiite. Aliaţii cu bulgarii trec prin foc şi sabie Imperiul Bizantin în Balcani. Victorioşi în toate luptele purtate împotriva armatelor bizantine, răsculaţii proclamă întemeierea unui stat comun : ’’Dumnezeul bulgarilor şi a valahilor a binevoit această libertate şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de mult (în scopul de) a se uni, hotărâţi de această dată de a reînfiinţa Imperiul Misienilor şi al Bulgarilor după cum fusese mai înainte’’ (Choniates).
Dar nu la mult timp de la această proclamaţie, trupe bizantine numeroase şi bine echipate militar intervin şi obligă retragerea oştirii aliate vlaho-bulgare în munţi. Chemaţi de glasul sângelui, Petru şi Asan, trec Dunărea în nord după ajutor. Cronicarul ne povesteşte că, găsind înţelegere la conducatorii munteni, Petru şi Asan se întorc în sudul Dunării cu o oştire puternică, valaho-cumană care se uneşte cu răsculaţii. Armata generalului bizantin Ioan Cantacuzino este atrasă în cursă, înfrântă şi distrusă in anul 1186.
Din cele relatate ne punem întrebarea, cine erau conducătorii nord –dunăreni şi cât de bine erau organizate voievodatele lor, dacă şi-au permis trimiterea unei oştiri valahe aliate cu cumanii în ajutorul fraţilor din sud ? Choniates face mențiunea că în ajutorul vlahilor ar fi venit și brodncii (valahi pruteni) din Moldova.
Urmare a victoriei asupra armatelor bizantine la începutul anului 1187, Ioan Asan și Petru, își declară independența față de imperiul bizantin, Întemeind statul vlaho – bulgar, refuzând în același timp să plătească orice dări sau impozite către imperiu.
Ca răspuns la acest afront în anul 1187, Împăratul Isaac organizează o nouă campanie militară în Balcani, condusă de data aceasta de el însuși. Vlahii însă nu vor cauta să se opună acestei armate, adoptând strategia unui război de guerilla, hărțuind în mod repetat trupele imperiale. Deși îi urmărește pe răsculați până la Adrianopole la Filipolis și Triadita (actuala Sofia), împăratul nu reușește să obțină nici o victorie majoră, revenind odată cu venirea iernii la Constantinopol. Isaac va reveni însă în Balcani în primăvara anului 1188, reușind să obțina câteva victorii împotriva răsculaților. Cu această ocazie, soția lui Ioan Asan, este luată prizonieră de către împărat. Urmare acestui fapt, se încheie un armistițiu de pace între părți, soția lui Ioan Asan fiind restituită acestuia, iar împăratul va primi, în schimb, ca ostatic pe cel de-al treilea frate Asan, Ionița. Acesta însă va reuși să fugă de sub supravegherea bizantinilor, întorcându-se la semenii lui.
Doi ani mai târziu, în anul 1190, Isaac Angelos va organiza și conduce o nouă campanie de pedepsire ’’a obraznicilor ’’ Asănești, urmărind să ocupe Târnovo, capitala statului asăneștilor. Întâmpinând însă o rezistență îndârjită, împăratul se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă în munți. Soldații bizantini sunt decimați fără milă, iar însuşi împăratul scapă cu greu cu viaţă. Sebastocratorul Dukas, reușește să scape cu ajutorul unui soldat, din tabara vlahilor, pe nume Litovoi. Este prima mențiune a numelui Litovoi. Să fie vreo legatura între acest Litovoi, din anul 1190 și Voievodul Litovoi al Țării Românești, începând de la anul 1240 ?, sau o simpla asemănare de nume. Cert este că numele de Litovoi este frecvent în rândurile românilor, el fiind întâlnit de-a lungul timpului și în Maramureș.
După acest dezastru militar, Bizantul va renunta pentru o perioadă la supunerea vlahilor și bulgarilor. Statul vlaho-bulgar se consolidează, extinzându-se și înglobând și alte teritorii ocupate de comunități vlahe și bulgare.
Această pace nu va dura foarte mult. În anul 1194 , Isaac pornește o noua campanie de ocupare a statului Asăneștilor, orientată pe două direcții. Prima armată condusă de către Alexios Gidos va intra în zona răsăriteană, iar a doua, condusă de Vasile Vatatzes va forța zona apuseană. Vatatzes ajungând la Adrianopole va suferi o gravă înfrângere din partea vlahilor, el însuși pierind în această luptă. Urmare acestei înfrângeri , Isaac se vede nevoit să preia conducerea oștilor sale. In anul 1195, având și sprijinul socrului său, Bela al III-lea, pătrunde în fruntea unei mari armate la sud de Dunare în încercarea de a ocupa Târnovo. Petru și Ioan Asan reușesc să înfrangă armata împaratului, obligându-l pe acesta să se retragă la Constantinopole. Însuși Isaac își va pierde tronul, fiind înlocuit și orbit de către fratele său Alexios al III-lea Anghelos (1195 – 1203), susținut de o mare parte a aristocrației bizantine, nemultumite de acțiunile lui.
Prima decizie imperiala a lui Alexios este căutarea unei soluții de pace cu Petru și Ioan Asan. Însă cei doi conducatori vor pune o serie de condiții inacceptabile, și în timp ce Alexios participă la înăbușirea unei răscoale în Cilicia, vlahii si bulgarii nimicesc o armată bizantină în apropierea orașului Seres.
Petru si Ioan Asan vor avea o soartă tragică fiind asasinați în urma intrigilor bizantinilor, care nu reușiseră pe cale armată să-i invingă. Petru este asasinat în anul 1196, iar Ioan Asan, în anul 1197 de către un supus al lui, boierul Ivanko.
Conducerea statului vlaho-bulgar este însă preluată de fratele acestora, Ionița cel supranumit, Caloianul.
Asăneștii își vor stabili capitala statului vlaho – bulgar la Târnovo. În decursul timpului vor reconstrui și fortifica din temelii orasul, ridicând în mijlocul Balcanilor o cetate-fortăreață demnă de orice mare imperiu al vremii. “O cetate ce avea să rămână cunoscută în istorie sub numele de Tarnovgrad (astăzi Veliko – Târnovo) – a treia Roma și al doilea Constantinopol. Așezată pe colinele Tarevet, Trapezita, Momina Krepost și Sveta Gora, pe ambele maluri ale răului Iantra, cetatea ocupă o suprafață de 110.000 de metri pătrați, imensa fortificație fiind întărită cu ziduri uriașe cu o înăltime de peste 10 metri și o grosime de până la 3,40 metri. Trei porți succesive și tot atâtea rânduri de turnuri și creneluri au stat mai bine de două secole în calea dușmanilor. Nu mai puțin de 21 de biserici ortodoxe se aflau în incinta cetății, fiecare dintre ele reprezentând centrul unei mici comunități. Alături de ele se regăsea și palatul țarilor, iar deasupra tuturor, în punctul cel mai înalt al muntelui, fusese ridicată patriarhia, poate și ca un semn care să amintească viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupă 3.000 de metri pătrați și a fost inconjurat, la rândul lui, de ziduri cu creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lăcaș de învățătura pentru mulți dintre cărturarii vremii. Atât patriarhia, cât și restul cetății au fost incendiate de otomani în anul 1393, anul prăbușirii Tarevetului și al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei căzuți în apărarea cetății s-a aflat și Eftimie din Târnovo, ultimul patriarh din Tarnovgrad, cea mai distinsă personalitate a sfârșitului de secol XIV. “ (www.descopera.ro)
În loc de cuvant de început pentru capitolele următoare:
“ Mai rămâne însă de lămurit o chestiune importantă: acești vlahi erau ei în stare de a întemeia o împărăție rivală a Bizantului, destul de bine organizată pentru a se putea împotrivi la un moment dat și imperiului latin din Constantinopol și regatului Ungariei ? Erau acești păstori sălbateci, ducând cu turmele lor o viață rătăcitoare prin munți, în măsură să contribuie la înființarea unui stat atât de puternic ? Mai ales că și astăzi balcaniști cei mai însemnați sunt de părare că erau cu desăvârșire lipsiți de cea mai elementară cultură; d-l Stadtmuller, într-un studio recent, se exprima astfel în această privință: românii sau valahii au ocupat, pe la sfârșitul Evului Mediu ca păstori nomazi, pășunile muntoase ale ținuturilor balcanice locuite de bulgari… Păstorii valahi rătăcitori au învățat de la bulgari viața sedentară, agricultura sistematică, organizarea creștina a Bisericii, concepțiile și practica vieții politice și bisericești” Dacă erau în asemenea măsură tributari bulgarilor, cum puteau ei lua inițiative și conduce prin oameni ieșiți din rândurile lor noua împărătie ? Nu erau cu desăvârșire lipsiți de ceea ce unii numesc astăzi “capacitate statală” ? Și pentru a raspunde la aceste întrebări, trebuie iarăși să recurgem la izvoare. Imaginea ce rezultă din examinarea lor e însă cu totul diferită.
Mai întâi din punct de vedere militar, vlahii instruiți la școala bizantină nu se arată mai prejos de alte armate ale vremii. Ioniță, în luptele sale împotriva cruciaților, dispune de un parc de asediu cu mașini de război, care țineau atunci locul artileriei. La Dimotika (Dimot) intră în acțiune împotriva zidurilor cetății “ ses perieres et ses mangonials” – pierriers și mangoneaux, termini tehnici cunoscuți în limbajul militar al Evului Mediu pentru a desemna aruncătorele de pietre, cari bombardau cu proiectile grele locurile întărite. Și în alt loc mai e vorba de aceste “ perieres, don’t il avait asez.”
Henri de Valenciennes descrie apoi armata lui Borilă, unul dintre urmașii lui Ioniță, mergând împotriva cruciaților lângă Filipopoli la 1 august 1207. Erau 33 000 de oameni, împărțiți în 36 de corpuri sau “batailles” , și purtau suliți verzi cu fier lung din Bohemia, înaintând cu mare mândrie….
La un alt povestitor al Cruciatei, Robert de Clari, mai e și această mărturie a reputației ce și-o făcuse oastea Asăneștilor: când I s-a propus împăratului Henric de Flandra, urmașul lui Balduin, să ia în căsătorie pe fiica aceluași Borilă < de fapt fiica lui Ioniță Caloianul>, el s-a împotrivit mai întâi cu aceste cuvinte: “ Niciodată nu voi lua o femeie de obârșie atât de joasă. Dar baronii cari îl sfătuiau treceau peste aceste prejudecăți feudale: Ba Sire, răspundeau ei, s-o faceți, pentru că acești oameni sunt cei mai temuți și cei mai tari ai întregului imperiu și chiar ai pământului. E o constatare ce o putem așeza printre cele dintâi cu privire la valoarea militară a poporului nostru, și care se aproprie, prin termenii ei, de acea pe care ne-a păstrat-o, trei secole mai târziu, descrierea geografului Munster despre Moldova, în care locuiesc “ oameni răi și crunți”, cari și-au făcut țara “ de necucerit…
Mai e, dealtfel în cronica lui Robert de Clari un alt episod care duce la concluzii neașteptate, în cea ce privește stările de cultură din imperiul Asăneștilor. În stilul său naiv, povestitorul amintește de misiunea ce a îndeplinit-o unul din cruciați, Pierre de Bracheux, în tabăra vlahilor, stând de vorbă cu Ioniță, și cu fruntașii din tabăra lui “les haus homes de Blakie”. El reproduce întrebarea, care e cu siguranță autentică, pentru că e firească, pe care a formulat-o față de războinicul străin: “ Ne minunăm mult de buna voastră cavalerie, și ne minunăm mult că ați venit în țara aceasta, cari sunteți din țări atât de depărtate, cari ați venit aici să cuceriți pământ. N-aveți oare, zisere ei, pământ în țara voastră de care să vă folosiți ? “
Răspunsul cavalerului <francez> aduse însă un element cu totul neașteptat. “N-ați auzit, îi întreabă la rândul său, cum a fost distrusă Troia cea mare și din vina cui? “ – “Ba da, răspunseseră vlahii și cumanii, am auzit vorbindu-se, și mult e de atunci” – “ Ba, replică Pierre de Bracheux, Troia a fost a strămoșilor noștri, iar cei care au scăpat s-au așezat acolo de unde am venit noi; și pentru că a fost a strămoșilor nostri, am venit aci să cucerim pământ”
Mai interesant desigur decât povestea cu Troia și descendența francilor – de și a francezilor – din troieni, veche legendă care a circulat încă din vremea Merovingienilor, pentru a împodobi genealogia noilor stăpâni a Galiei, este faptul că vlahii cunosc și ei o versiune a romanului Troiei, atât de răspândită în lumea medievală apuseană…. Desigur, faptul în sine nu arată la ei o dezvoltare culturală deosebită, dar nu apar nici pe departe atât de înapoiați, cum le convine unora să-I descrie . Ei se arată din punct de vedere militar, politic și cultural pe aceași treaptă cu cele mai multe popoare din această vreme, a Europei feudale.” (G.I.Brătianu – Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești).
< Conflictele vlahilor cu Imperiul Bizantin (1066 – 1185) | Imperiul Asăneştilor – Ioniţa Caloianul (1197-1207) >