Regii Daci si Romanii (44-1 i.Chr.)

< Epoca lui Burebista | Dacii şi Imperiul Roman >

“După moartea lui Deceneu, <dacii> l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel de învăţat. Pentru pregătirea lui era socotit şi rege şi prim preot şi judecător în justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani.” (Iordanes – Getica)
Din păcate, nu cunoaştem implicarea pe care a avut-o Deceneu în asasinarea lui Burebista, daca a făcut parte sau nu din cercul complotiştilor care au pus la cale uciderea marelui rege. Cert este că Deceneu i-a urmat lui Burebista la conducerea regatului, dar nu pentru mult timp. În urma morţii lui, regatul este preluat de către Comosicus (cca. 44 î. Hr. – 29 î. Hr.). Este mai mult ca sigur că noul rege al dacilor a fost pregătit ca şi urmaş de către Deceneu, fiind instruit de către acesta în misteriile lui Zalmoxe, ca mare preot şi pregătit în cunoaşterea problemelor administrative şi legislative cei reveneau în calitate de rege al dacilor.
Urmaşul lui la conducerea regatului va fi Coryllus (cca. 29 î. Hr. – 11 d.Chr.), greşit identificat de către istorici cu Scorillo, tatăl lui Decebal, care a trăit mult mai târziu, şi a fost rege al dacilor între anii 67 – 81 d. Hr. Despre acest misterios Coryllus nu avem multe informaţii – cea preluată de la Iordanes ne confirmă însă că, sub conducerea sa, de foarte lungă durată, 40 de ani, dacii au avut o perioadă de pace, nefiind implicaţi în războaie locale sau regionale.
În lucrarea sa, Strabon pomeneşte despre scindarea regatului lui Burebista în mai multe părţi. Unul dintre posibilii opozanţi a lui Burebista, şi participant la asasinat, ar fi fost, se pare, şi Coson / Koson (cca. 44 – 28 î. Hr.), conducător al unei uniuni de triburi dacice din sud – estul Transilvaniei. Legat de acest rege enigmatic al dacilor nu cunoaştem prea multe, numele lui fiind adesea confundat cu Cotiso, conducător dac din Muntenia de Vest. Atingător de acest rege dac sunt miile de monede de aur descoperite în întreg spaţiul carpato-pontic, inscripţionate cu numele lui; monede topite, din ignoranţă, pentru valoarea în sine a aurului, furate şi comercializate, ascunse în bănci sau în seifurile colecţionarilor, asemeni brăţărilor dacice.

cosoni_de_aur

Cosoni de aur

Cotiso (cca. 31 î. Hr. – 10 î. Hr. ) a fost un alt conducător al unui stătuleţ dacic, desprins din regatul lui Burebista, care avea în stăpânire parte din Muntenia de est (Oltenia) şi Banatul Severinului; Horatiu îl numeşte rege al dacilor, iar Suetonius îl numeşte rege al geţilor.
Istoricul roman Publius Annius Florus (cca. 70-140 d.Hr.), care a trăit în timpul împăraţilor Traian şi Hadrian, ne informează despre personalitatea regelui Cotiso şi a „bunelor” obiceiuri ale dacilor în acele timpuri: „ Dacii stau atârnaţi în munţi (Daci montibus inhaerent) . De acolo, sub conducerea regelui Cotiso ( inde Cotisonis regis ), obişnuiau să coboare şi să pustiiască ţinuturile vecine, ori de cate ori Dunărea îngheţa de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul dincolo < al Dunării > ; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi (sic tunc Dacia non victa, sed summota atque dilata est)”
Regele Cotiso, ameninţat de puterea romană, va organiza între anii 34-33, o serie de expediţii militare la sud de Dunăre. Trecând Dunărea pe gheaţă, dacii vor ataca fortificaţiile romane din Macedonia. În această situaţie, Gaius Octavianus (63 î. Hr. – 14 d. Hr), viitorul împărat al Imperiului Roman, trimite legiunile romane împotriva dacilor, legiuni conduse de consulul Publius Lentulus. Romanii vor reuşi să-i alunge pe daci din Macedonia, stabilind noi garnizoane pe malul Dunării. Florus menţionează că dacii nu au fost înfrânţi, ci doar respinşi peste Dunăre.
La sfârşitul anului 33 î. Hr., Gaius Octavianus intră în conflict cu Marcus Antonius ( 87 î. Hr. – 30 î. Hr.). Fiecare dintre cei doi conducători vor încerca să şi-l atragă de partea lor pe Cotiso, conştienţi de puterea şi influenţa acestuia în Macedonia, Moesia şi Pannonia. Pentru a obţine o alianţă cu regele dac, Octavianus va face o oferta, fabuloasă, din punctul de vedere al moravurilor romane legat de barbari, o căsătorie între el şi fiica lui Cotiso, şi, ca bonus, fiica lui Iulia, ca şotie a regelui dac: „M. Antonius scrie că [August] a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.” (Suetonius).
Cotiso va deveni însă aliatul lui Marcus Antonius, implicându-se în conflictul roman.
Un alt aliat a lui Marcus Antonius va fi Dicomes, rege al dacilor care stăpânea câmpia Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi sudul Moldovei, şi care :” îi făgăduise <lui Antoniu> că-l va ajuta cu armată numeroasă”. (Plutarh – Vieti Paralele)
În cursul anului 31 î. Hr., Marcus Antonius, care îşi stabilise cartierul general în Pelopones, pierde treptat legătura cu provinciile din Orient din cauza blocadei puse la cale de către Octavian Augustus şi generalul acestuia, Marcus Vispasianus Agrripa. Marcus Antonius şi Cleopatra aveau două variante la dispoziţie: o primă variantă însemna abandonarea flotei de pe mare şi căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau aliaţi ai lui Marcus Antonius, printre care Cotiso şi Dicomes ; a doua variantă era strângerea vaselor de război rămase şi încercarea unui atac pe mare, acţiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.
Marcus Antonius a ales a doua variantă, sperând în obţinerea unui rezultat favorabil. În aceste condiţii, a avut loc bătălia navală de la Actium pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr, bătălie care avea să fie pierdută de către Antonius şi aliata lui, Cleopatra.
Urmare a pierderii bătăliei, Marcus Antonius şi Cleopatra se vor sinucide iar Orientul Mijlociu şi Egiptul vor intra în stăpânirea lui Octavian August, care, în anul 27 î. Hr., se va înscăuna Împărat al Imperiului Roman.
După înfrângerea lui Marcus Antonius, Gaius Octavian va lua măsuri de pedepsire a dacilor, trimiţând legiunile romane, sub conducerea lui Marcus Licinius Crassus, împotriva acestora.
Nu avem date despre luptele ulterioare dintre romani şi daci, dar cert este faptul că aceştia din urmă au fost înfrânţi. Poetul latin Horatiu (65 – 8 î. Hr.) avea să menţioneze, în versurile lui, evenimentele vremii:
“Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni <egipteni>: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia <dacii> se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor.”
“Oricine îmi iese în cale mă întreabă: ,,Hei! bunule, ,Tu trebuie să ştii, pentru că eşti în relaţii mai stinse cu zeii, ce-ai mai auzit despre daci?”
“Armata dacului Cotiso a pierit”
Se pare că la data conflictului dintre Octavian şi Antonius, dacii erau consideraţi de către romani o ameninţare foarte mare, singura putere militară capabilă să se amestece în treburile interne ale imperiului. Atingător de această ameninţare, Lucan, nepotul marelui filozof Seneca, avea să se lamenteze: “Zei cereşti. Ţineţi deoarece de mine această nebunie şi anume că, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân liniştit.”
Fapt ce-l motivează astfel pe Octavian în decizia lui de a-i pacifica pe daci. Înfrângerea dacilor nu este totală; romanii reuşesc să-i învingă pe aceştia în zonele balcanice pe care le ocupaseră sau le controlau, fiind alungaţi la nord de Dunăre. Legiunile romane, chiar daca au intrat pe teritoriul dacic de la nord de Dunăre, nu vor staţiona, nu îşi vor construi forturi sau garnizoane, mulţumindu-se doar la demonstraţii de forţă, după care se vor retrage pe malul sudic al fluviului.
Cu ocazia acestor conflicte, avem şi prima menţiune despre gladiatorii geto-daci.
Urmare a înfrângerii, prizonierii daci vor fi duşi la Roma, unde vor fi siliţi să lupte în arenele romane.
“Dacii aceştia trimiseseră mai înainte vreme soli la Cezar dar nu căpătară nimic din câte ceruseră şi trecură de partea lui Antoniu, fără a-i fi însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. În această împrejurare, unii au ajuns prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu suebii.
Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri] iar dacii şi suebii – în grupuri – au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi, iar ceilalţi sciţi, într-o oarecare măsura. Aceşti suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc dincolo de Rin (căci şi mulţi alţii îşi atribuie numele de suebi). (Cassius Dio – Istoria Romana)
Horaţiu , specifica că “armata dacului Cotiso a pierit” fără a menţiona altceva legat de soarta regelui dac. Este mai mult ca sigur că regii daci ai timpului, Cotiso şi Dicomes, să fi rămas în continuare conducători ai neamului lor, deoarece conflictul dintre daci şi romani se va acutiza.
Între anii 29 – 28, geto-dacii aflaţi pe ambele părţi ale Dunării, vor declanşa o nouă campanie de război împotriva romanilor, aliaţi de data aceasta cu bastarnii, armatele lor pătrunzând adânc în Peninsula Balcanică.
“ Ceilalţi [adică dacii] locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu – lângă ţara tribalilor – ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afara de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo, poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor care locuiau odinioară în Rodope.
Chiar în vremea în care aveau loc aceste evenimente, Marcus Crassus a fost trimis în Macedonia şi Grecia şi porni un război împotriva dacilor şi bastarnilor. Am arătat mai sus cine sunt primii şi din ce pricină s-au războit ei şi romanii.
Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiţi sciţi. Trecând atunci Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în faţa lor; apoi i-au supus pe tribali, vecinii Moesiei, şi pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În vreme ce săvârşeau ei acestea, nu s-au lovit de romani.
Dar, după ce trecură munţii Haemus şi năvăliră în Tracia denteleţilor, aliaţi ai Romei, Crassus porni împotriva lor, întrucâtva pentru a-i veni în ajutor lui Sitas, regele denteleţilor, care era orb, dar, mai ales, fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi alungă din ţară, fără luptă.
După aceasta, pe când se retrăgeau în ţara lor, i-a urmărit. Şi astfel aduse sub stăpânirea romanilor ţinutul numit Segetica. El se năpusti şi asupra Moesiei, pe care o devastă. La atacul unei poziţii întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singuri şi porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei şi-l zdrobii pe vrăjmaş iar [cetatea] o împresură şi o cuceri.
În vreme ce săvârşea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă şi au rămas pe malurile râului Cedros, aşteptând să vadă ce se va petrece. Şi fiindcă, biruindu-i pe moesi, Crassus mergea şi împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli şi-i cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră niciun rău romanilor.
Crassus îi ţinu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel, i-a primit şi i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile. Intr-adevăr, tot neamul sciţilor se lasă dus fără măsură, de vin, dar repede se şi satură.
Între timp, Crassus merse în timpul nopţii lângă o pădure şi aşeză în faţa ei iscoade. Lăsase armata lui să se odihnească. Apoi bastarnii crezură că iscoadele sunt singure şi se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desişul pădurii. Pe mulţi, Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulţi i-a omorât pe când fugeau.
Căci ei se împiedicaseră de propriile lor căruţe din spate. În afară de asta, vrând să-şi scape copiii şi femeile, au fost zdrobiţi. Crassus însuşi ucise pe regele lor Deldon. El ar fi aşezat prada luată de la acesta în templul lui Jupiter
Pe când înfăptuia acestea, îi chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi, Crassus porni să-i ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nicio luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau.
Apoi îl împresură şi pe Dapyx – refugiat într-o fortăreaţa. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îi salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea. Crassus prinse de viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut niciun rău, ba chiar i-a dat drumul.
După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera numită Keiris. Aceasta era atât de încăpătoare şi, totodată, atât de trainică, încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. În locul acesta, băştinaşii – veniţi în mare număr – aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor.
Crassus căuta şi astupa toate intrările întortocheate şi greu de aflat (ale peşterii) de aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi ei nu era nicio legătură.
(Crassus) a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritura a statului lui Zyraxes căci auzise că se află acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antoniu lângă cetatea istrienilor. Asediind Genucla – în acelaşi timp de pe uscat şi de pe Istru, deoarece era durată lângă apă – în scurtă vreme o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă.
Căci el, îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s-a îmbarcat şi a pornit la sciţi cu mulţi bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă. Iată cele săvârşite de Crassus la geţi. Printre locotenenţii săi, supuse din nou o parte a moesilor, care, biruiţi înainte vreme, se răsculaseră. “ (Cassius Dio –Istoria Romana).
Campania consulului roman Marcus Licinius Crassus s-a desfăşurat în Macedonia, Moesia şi Dobrogea, fără ca acesta să ajungă în Câmpia Munteană. Crassus va interveni în Dobrogea în conflictul dintre cei doi regi Roles şi Dapyx, luând partea celui dintâi. Cu ocazia acestei intervenţii, romanii îşi vor recupera steagurile pierdute în urmă cu 30 de ani (anul 61 î. Hr. ) de către legiunile lui Caius Antonius Hybrida, păstrate la cetatea Genucla a regelui dac Zyraxes. Recuperarea lor a fost destul de uşoara ,cetatea fiind apărată doar de o garnizoană.

*

Pe fondul expansiunii Imperiului Roman spre nordul Europei, şi a pătrunderii acestora în Pannonia, între anii 16-11 î. Hr., triburile dacice şi celtice existente în zonă vor fi implicate în lupte de supravieţuire. În ajutorul lor vor interveni dacii transilvăneni, care vor pătrunde în Pannonia şi vor ataca (12/11 i. Hr.) legiunile romane staţionate în zonă. Generalul Marcus Antipa va stopa atacurile acestora şi va intra cu legiunile în Transilvania, unde, undeva pe cursul râului Mureş, va câştiga o bătălie împotriva armatei dace.
Fiul adoptiv a lui Octavian August, generalul Tiberius Claudius Nero (42 î. Hr. – 37 d. Hr.), şi viitor împărat roman între anii 14 d. Hr. – 37 d. Hr., va declanşa între anii 12 – 9 î. Hr., o vastă campanie de cucerire a Pannoniei, pe care o va alipi provinciei romane Illyricum. Cu această ocazie, Tiberius va încerca şi anihilarea dacilor apuli (dacii din ţinuturile stăpânite odinioară de Cotiso) dar fără rezultat.
Triburile dacice aliate cu tauriscii şi anarţii vor ataca, însă, constant fortăreţele şi garnizoanele romane construite în zona.
Urmare a unor neînţelegeri avute cu împăratul Octavian Augustus, Tiberius, se va autoexila în insula Rodos între anii 6 î. Hr. şi 2 d. Hr. „ Întors în insulă [Tiberiu] a părăsit până într-atâta grijile statului, încât n-a mai completat niciodată decuriile de cavaleri, n-a schimbat tribunii militari sau pe comandanţii de cavalerie şi nici pe guvernatorii provinciilor; a lăsat câţiva ani Spania şi Siria fără legaţi consulari, a îngăduit ca Armenia să fie ocupată de parţi, Moesia de daci şi sarmaţi iar Galia să fie devastată de germani: o mare ruşine pentru imperiu şi o primejdie tot atât de mare. “(Suetoniu).
Astfel că sfârşitul de secol şi mileniu îi găseşte pe daco-geţi pe poziţia de recucerire a dominaţiei asupra ţinuturilor balcanice de la sud de Dunăre şi la vest de Tisa.

< Epoca lui Burebista | Dacii şi Imperiul Roman >