Teoria Originii Indo-Europene

Povestea scrisuluiVechea Civilizaţie Europeană >

Misionarul iezuit de origine franceză, Gaston Laurent Coerdoux (1691 – 1779), stabilit în India, avea să trimită Academiei de Ştiinţe a Franţei în anul 1767, o lucrare prin care demonstra similitudinile unor cuvinte în limbile sancrită, latină, greacă, germană şi rusă. Constatarea lui va fi copiată şi preluată ulterior de alţi cercetatori ai timpului în lucrările lor.
Filozoful englez, Sir William Jones (1746 – 1794) va prelua ipoteza lui Coerdoux, scriind în lucrarea sa, The Sanscrit Language, tipărită în anul 1786, că mai mult ca sigur, limba sanscrită, limba greacă şi limba latină au o radăcină comună. Ulterior va adăugă la acest grup de limbi, gotica, celtica şi persana.
Franco-danezul Conrad Malte-Brun (1755-1826), va inventa pentru această asemănare de cuvinte, în limbile menţionate de cercetătorii de mai sus, termenul de limbă „indo-germanică”. Abia în anul 1813, englezul Thomas Young (1773 – 1829) va extinde acest termen cu o noua denumire mai globală de „indo – europeni”.
Munca de cercetare a similarităţii limbilor din India si Europa va fi continuată ulterior de danezul Rasmus Rask (1787 – 1832) şi germanul Franz Bopp (1791 – 1832). Franz Bopp va merge însă mai departe. Pasionat cercetator al civilizaţiei indiene şi a sanscritei, va încerca demonstrarea unei legături puternice între sanscrita şi limbile iraniană, greacă, latină, germană, baltică, slavă, albaneză şi celtică.
Cercetatorii occidentali aveau să opineze că existenţa unei limbi comune, necesita un popor care a folosit-o iniţial si o patrie. Nu se stie din ce considerente s-a stabilit că locul de origine al indo-europeniilor, termen intrat la modă în acele vremuri, era situat în stepele din nordul Mării Negre şi ale Mării Caspice.

Picture1

Ipotetica zonă a originii indo-europenilor

Identificându-se locul de geneza, teoria originii indo-europene susţine că această mare masă de populaţie ar fi invadat Europa între mileniile IV şi III î.Chr. , ocupând-o şi generând ulterior, actualele popoare moderne.
Din păcate această teorie avea să devieze, prin adoptarea termenului de „arya”, creându-se o noua denumire a poporului generator, de „indo-arieni”, folosită ulterior în mod abuziv de către Hitler şi nazistii săi în perioada celui de-Al Treilea Reich (1933 – 1945) pentru a desemna rasa albă europeană nordică. Concept care a dus la declanşarea celui de al doilea război mondial (1939 – 1945).
Termenul de „arya” a fost preluat din limba sanscrită, în care desemna rangul de „nobil, om superior”. Interesant este însă faptul că acest cuvant a fost preluat de la dravidieni, care în momentul invaziei nordului Indiei de către un popor de rasă albă, în jurul anilor 1700 – 1600 i.Chr., i-au numit pe aceştia „arya” adică „străini” (!), termen care nu are de a face cu rangul de nobil.
Astfel că teoria indo – europeană, sa pricopsit de la început cu numele banal de „popor de străini”.
Aceasta teoriei însă va avea foarte mulţi adepţi. Renumita profesoară de arheologie, Marija Gimbutas (1921 – 1994) de la Universitatea California o va prelua, emitând teoria kurgana. Termenul de kurgan provine din limba tătară, însemnând tumul sau gorgan (movilă de pământ ridicată deasupra unui mormânt).
Ipoteza Marijei Gimbutas aparută în anul 1956 în lucrarea The Prehistory of Eastern Europe, presupune că vorbitorii limbii indo-europene, ar fi migrat în mileniul al III-lea î.Chr., din stepele nord pontice şi de la Marea Caspică, intrând treptat în Europa, ocupând-o şi ulterior generând popoarele europene.
În viziunea autoarei lucrării, indo-europeni ar fi fost un popor paşnic de păstori nomazi în căutarea unor păşuni mai bune. Această intruziune în Europa ar fi dus la dispariţia Vechii Civilizatii existente până la acea vreme.
Din păcate autoarea se contrazice, făcând ulterior afirmaţia că aceste popoare kurgan erau „hunii mileniului trei” popor războinic care a distrus civilizaţia veche europeană , impunându-se în noile teritorii. Se ştie că în general popoarele migratoare asiatice aveau întradevar obiceiul de a invada teritoriul european, fapt petrecut foarte periodic în decursul istoriei europene, dar scopul lor era jaful şi îmbogăţirea, întorcandu-se însă întotdeauna în stepele lor asiatice, unde erau obişnuiţi cu traiul.
Să nu uităm totuşi că Marija Gimbutas va fi printre primii cercetători care va realiza că defapt leagănul civilizatiei europene a fost în zona carpato – balcanică.
’’ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală , teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo – europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului ( . . . )
Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio – carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori.
A devenit de asemenea evidentă că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În Vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă. Absenţa reprezentărilor privind societatea războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii cât şi femeile activau în mod egal întru binele comun.
A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şia cuprului, caren însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori ridicarea caselor ( .. .) ’’. (Marija Gimbutas – Civilizatie si Cultura)
La data când autoarea scria aceste rânduri, nu se descoperiseră uriaşele fortificaţii de pământ, lemn şi piatra descoperite pe teritoriul ţării noastre dar şi ale vecinilor, cea ce infirma statutul de „paşnici” alocat locuitorilor Vechii Civilizaţii, care pe lânga faptul că erau un popor de agricultori şi crescători de animale, dovedeau şi straşnice aptitudini războinice, fapt relevat de impresionantele şi sofisticatele fortificaţii construite în acea vreme.
Şi in prezent, adepţii teoriei încearcă prin studii şi carţi savant elaborate să justifice „necesitatea” existenţei unui popor civilizator generat în Asia, care a civilizat Europa, precum şi existenţa unei limbi unice indo-europene, din care sau născut limbile europene.
Pentru a nu intra în amănunt voi prezenta un singur caz prin care cercetătorii încearca să dovedeasca fondul comun al limbilor euro-indo-iraniene.
Comparând cuvântul „mamă”, plecând de la limba sanscrită vom observa întradevăr similaritatea lui cu alte limbi.

sanscrita Latina Italiana Franceza Greaca Engleza Germana Ceha
matar mater madre maman Meter mother mutter matka

Ceea ce în cazul termenului de „ tată„, nu mai este valabil.

sanscrita Latina Italiana Franceza Greaca Engleza Germana Ceha
pitar pater padre pere pater father vater otec

Exista o similaritate între sanscrită şi limbile romanice, întradevăr, dar cauza este cu totul alta.
Adepţii teoriei origini indo-europene pe baza aceastei similarităţi au încercat, independent unul faţă de celălalt să alcatuiască un arbore al familiilor de limbi şi popoare înrudite.
Un astfel de arbore al familiilor presupuse a se trage din poporul kurgan, proto-indo-european este prezentat în lucrarea „The Oxford Introduction to Proto-Indo-European and the Proto-Indo-European World” (autori:J.P.Malorry si D.Q.Adams),

Picture2

care ulterior este “simplificat” în spaţiul european sub forma:

Major Groups              Minor Groups
Celtic                                 Lusitanian
Italic                                  Rhaetic
Germanic                         Venetic
Baltic                                 South Picene
Slavic                                Messapic
Albanian                          Illyrian
Greek                               Dacian
Armenian                       Thracian
Anatolian                        Macedonian
Iranian                            Phrygian
Indo-Aryan
Tocharian

La ora actuală sunt enunţate înca două posibile origini ale indo-europenilor.
Lingviştii georgieni T.V.Gamkrelidze si V.V.Ivanov propun un teritoriu situat în vecinătatea platoului Armeniei, pe când alţi cercetători susţin Anatolia ca loc baştină a indo-europenilor.
Iosif Constantin Drăgan (1917 – 2008), în ideea de a fi împăciuitor între partizanii teoriei populaţiilor indo-europene şi contestari ei, propune şi susţine termenul de ’’ populaţie euro-indiană’’ argumentând : ’’ Din această mare unitate euro-indiană, compusă din populaţii vorbind o limbă comună la origini, s-au născut marile ramuri ale familiei europene străvechi, teză susţinută şi argumentată de de numeroţi lingvişti precum : Boppe, Coeurdoux etc. Invazia euro-indiană s-a extins până în Mesopotania prin Sumer şi până în Iran, iar în india, prin puţinii aşa-zişi Brahmani (şef politici religioşi), asemănători rasiali cu noi Europenii şi total deosebiţi de Dravizii localnici. Arianii din Europa s-au răspândit mai mult pe continent şi mai puţin în India, motiv pentru care apare mai justificată expresia de euro-indieni în locul celei vechi de indo-europeni.’’
Textul lui Iosif Constantin Drăgan este modul clasic al românilor, atât de bine cunoscut în lunga lui istorie, de a „organiza dezorganizarea”.

Povestea scrisuluiVechea Civilizaţie Europeană >