Transilvania între anii 1243 – 1280

Invazia tatară în Transilvania | Transilvania între anii 1280 – 1324 >

Refacerea Transilvaniei , în urma distrugerilor suferite din partea tătarilor, va fi un proces de lungă durată. Toate nationalităţile existente la acea vreme au avut de suferit în egală masură urmare jafurilor, crimelor şi devastarilor provocate de mongoli. În această situaţie coroana maghiară va încerca ducerea unei politici de ajutorare, prin aplicarea unor privilegii şi concesii supusilor ei, văzută în scopul repopulării aşezărilor distruse şi a relansării vieţii economice, sociale şi politice. Aceste concesii şi privilegii au fost însă mai restrânse în privinţa populaţiei valahe.

Totuşi ca fapt surprinzator, urmare probabil şi a măsurilor de restabilire a ordinii impuse de către noul Voievod al Transilvaniei, Laurenţiu Aba (1243 – 1252), comunităţiile încep să se refacă, Ţăranii coboară din munţi pentru a-i face semănăturile, orăşenii îşi vor coaliza forţele în curaţirea oraşelor de cadavre şi ruine.

În anii următori încep să apară în actele cancelariei maghiare menţionate, legat de danii sau alte activităţi comerciale sau sociale, nume de localităţi, sau comunităţi rurale precum Năsăud (Naszod) şi Feldru (Bistrița-Năsăud), în anii 1245, Sebeş în anul 1245, Herina (Bistriţa-Năsăud), 1246. În aceasta localitate se va construi între anii 1250 – 1260 o biserică în stil romanic (iniţial romano-catolică, aparţinînd unei mănăstiri benedictine). Este o construcţie sub formă de bazilică cu 3 nave şi 2 turnuri, fiind una dintre cele mai frumoase biserici de tip romanic din ţară.

 biserici

Revenirea la normalitate va permite refacerea oraşelor şi a satelor. Creşterea puterii economice va permite şi refacerea şi construirea unor noi lăcaşuri de cult, catolice şi ortodoxe.

În anul 1247 se va începe reconstrucţia catedralei Sf.Mihail din Alba Iulia, sediul Episcopiei Transilvaniei, distrusă în anul 1242 de către tătari. Construită sub formă de basilică, cu trei nave şi transept, catedrala este cea mai lungă din ţară, având 81,35 m în ax.

Biserica din Prejmer, donată în anul 1240 de către Bela IV, călugărilor mănăstirii Citeaux din Burgogne, abaţia mamă a Ordinului Cistercian, este refăcută până în anul 1250, urmare a devastării ei de către tătari. Biserica inţial ortodoxă a fost construită în plan central, sub forma de cruce greacă, la care s-au adăugat ulterior construcţii şi elemente arhitectonice burgunde. În secolul XIV, în timpul ameninţării invaziei turce a Transilvaniei, biserica va fi puternic fortificată şi prevăzută cu un sistem de apărare foarte sofisticat la acele vremuri (orga morţii – formată din mai multe arme așezate la un loc, care trăgeau toate deodată).

În jurul anului 1250 se începe construcţia bisericii ortodoxe Sf.Arhanghel Mihail în localitatea Gurasada, azi judeţul Hunedoara. Biserica construită în aşa zisa concepţie arhitecturală “de zid” este de dimensiuni modeste, dar viguroase şi expresive. Construită din piatră brută legată cu mortar, nucleul central, de plan patrulob, este încununat de un turn de secţiune triunghiulară, suspendată direct deasupra bolţilor celor patru abside. Ulterior bisericii i s-a mai adăugat o serie de construcţii anexe. Remarcabil este faptul că biserica este construită în stilul clasic “ maramureşan”.

În anul 1257 o puternica coloană tătară porneşte pe ambele maluri ale Dunării, străbătând Bulgaria şi Ţara Românească, ajungând până în Banat, şi de acolo la gurile Tisei, într-o noua expediţie de pedepsire a lui Bela IV. De data aceasta creştinii aliaţi formează o armată alcatuită din maghiari, saşi, secui şi romani, şi-i surprind pe tătari la confluenţa Tisei cu Dunărea învingându-i şi lăsând un mare număr de morţi, tătari, pe câmpul de luptă.

Urmare a acestei înfrângeri, tânarul han al Crimeiei, Nogai cel care avea să primească conducerea militară şi politică peste ţinuturile dintre Don şi Dunăre, timp de 42 de ani, avea să declanşeze în anul 1260 o mare invazie tătară, îndreptată asupra cnezatelor ruseşti, regatului maghiar şi a ţărilor române. Primul pas făcut de tânărul han tatar a fost instituirea unui comandament militar, permanent cantonat la gurile Dunării, de unde putea să-şi supravegheze duşmanii şi să organizeze incursiuni rapide de recunoaştere sau jaf.

Ca dovadă a recunoaşterii dominaţiei imperiului mongol, Nogai va solicita principilor ruşi, regelui maghiar şi voievozilor români participarea alături de tătari la o campanie îndreptată către vestul Europei. Primul vizat în acest sens va fi regele ceh Ottokar al II –lea (1253 – 1278).

Împotriva acestuia, tătarii vor trimite sub coordonarea lor 5 (cinci) armate:

  • cea condusă de către principele de Halici, Daniel Romanovici, fiul acestuia şi alţi principi ruteni;
  • cea condusa de către Boleslav al Cracoviei şi tânărul principe de Lautsacia;
  • cea trimisă de către regele maghiar Bela IV, şi care era formată din cumani, unguri, slavi şi secui;
  • cea formată din români, pecenegi şi ismaeliţi schismatici (quoque et valachorum, bezzeninbrum et izmahelitamm schismaticorum) ;
  • şi în fine cea formată din greci , bulgari, sârbi şi bosnieci eretici.

Izvoarele istorice cehe afirmă ca Ottokar al II-lea, cel ulterior numit cel Mare, va înfrunta această alianţă într-o încleştare teribilă, în bătălia de la Kreussenbrunn, datată la 12 iulie 1260.

Cine au fost aceşti români schismatici menţionaţi ?.

Istoricii considera că aceşti români erau fie cei din Ţara Românească fie din Moldova, deoarece dacă erau din Transilvania, trebuiau să fie pomeniţi în cronică în componenţa armatei lui Bela IV. Neavând alte informaţii nu ne putem pronunţa. Cert este faptul că la anul 1260, românii erau consideraţi o forţă redutabilă.

Viata sociala şi economică începe să prindă avânt în Transilvania, astfel încât documentele vremii pomenesc despre ridicarea unor localităţi la rang de oraşe precum: Ocna Sibiului (1263), Bistriţa (1264, 16 iulie), Hunedoara (1265), Mediaş (1267), Deva (1269), Braşov (1271), Blaj (1271), Târnăveni (1278), Sighişoara (1280), Agnita (1280) s.a.

Pe fondul încercării convertirii populaţiei de pe Valea Bistriţei şi a Năsăudului la catolicism, în Bistriţa se construieşte între anii 1268 – 1280 o biserică franciscană. Biserica iniţială care avea ca protector pe Sf. Nicolae fusese arsă şi distrusă în timpul invaziei tătare din anul 1241. Construită iniţial în stil gotic, de-a lungul timpului va suferi modificări. Secolul al XVIII-lea aduce transformări majore: nava a fost modificată în stil baroc şi de asemenea s-a construit un cadran solar, pe unul din stâlpii de consolidare ai clădirii. În prezent această biserică este catedrala protopopiala ortodoxă din Bistriţa.

În anul 1263, Transilvania va fi prădată din nou de către tătarii hanului Nogai, aceştia fiind însoţiţi în incursiune şi de moldoveni. Scopul acestora va fi direct orientat spre jaf şi pradă, strângerea de bunuri şi produse alimentare pentru aprovizionarea trupelor lui Nogai, care se pregătea să intre în conflict cu vlaho-bulgarii şi imperiul bizantin.

O altă mărturie despre dezvoltarea vieţii economice şi sociale a comunităţilor locale de pe Valea Bistriţei şi Valea Someşului este interesul acordat de coroana maghiară acestor ţinuturi. În anul 1264, regele Andrei al II-lea donează câteva moşii din Ţara Năsăudului (Terra Nazwod) unui oarecare conte Hazoş.

Totuşi această dezvoltare nu era chiar întru totul permisă românilor transilvăneni. În anul 1280, sinodul de la Buda, cu acceptul regelui Ladislau Cumanul, interzice preoţilor ortodoxi din Transilvania să oficieze slujbe bisericeşti, să mai zidească biserici, sau să mai intre în ele.

Ca şi o observaţie legat de această decizie a sinodului de la Buda, facem precizarea că mulţi dintre istorici în virtutea necunoaşterii anumitor date, fac greşeala plasării construcţiei multor biserici ortodoxe din Transilvania la sfârşitul secolului al XIII – lea, ce-a ce este imposbil ţinând cont de acest document autoritar. Bisericile ortodoxe au fost construite cu mult înainte de secolul al XII, iar menţiunile existente în documentele timpului fac referiri la refaceri, extinderi, reconstruiri ale lor, necesare în urma devastărilor cauzate de tătari sau a degradărilor fizice suferite în decursul timpului.

*

Una din problemele de bază ale istorie noastre este legată de identificarea localitătţilor, a comunităţilor în care au trait românii înainte de ocupaţia maghiară si colonizarea ţinuturilor Ardealului. Atestarea sau menţionarea localităţilor în documentele timpului s-a făcut în general din punct de vedere administrativ, direct legată de problemele economice şi organizatorice ale regatului maghiar, şi a relatiilor acestuia vis-a-vis de problemele coloniştilor, ignorându-se în totalitate situaţia şi starea baştinaşilor români.

Un astfel de caz este şi cel al localităţii Năsăud, despre care într-un document datat în anul 1245, se face prima menţiune, alături de alte localităţi de pe Valea Someşului. Regele Bela IV ( 1235 – 1270 ) “ însărcineaz pe comitele secuilor să ocupe teritoriul comunelor din Valea Rodnei şi să le administreze după drepturile şi imunităţile care le-a avut acest ţinut din vechime, iar din venituri să dea la tezaurul reginei anual 130 mărci de aur.” (Victor Onişor – Istoria dreptului român). În acest document se menţionează oraşul (oppidum ) Rodna precum şi localitatile Sanct Gurgh ( Sângeorz Băi ), Rebra, Nyrmezeu (Feldru), Naszod (Năsăud), Salva, Cseh (Telciu ?), Macold (Mocod) şi Zagra.

Documentul văzut de prof.univ.dr. Victor Onişor (1874 – 1932) în “Monumenta Regni Hungariae” este însă contestat de către unii din istoricii năsăudeni pe motivul, că ulterior acesta nu a mai putut fi identificat.

Un alt document care mentioneaza ţinutul Năsăudului, datat în anul 1264, şi care este un act de donaţie al Voievodului Transilvaniei, Ştefan (1260 – 1270) prin care dăruieşte ţinutul Năsăudului comitelui Hazoş, pentru serviciile făcute voievodului şi ţării.

Istoricul Coriolan Suciu (1895 – 1967 ) identifica însă localitatea “Nazwod” ca fiind o localitate din fostul comitat Komarom (Komarno) azi în Cehia.

Astfel că în acceptiunea majoritara a istoricilor care s-au ocupat de identitatea Năsăudului, primul document, care face menţiune despre localitatea Năsăud şi a altor aşezări de pe Valea Someşului, este cel datat în anul 1440, prin care regina Elisabeta a Ungariei dăruieşte localitatea Rodna lui Michael, fiul fostului comite secuiesc Stefan Iakch de Kusal, şi familiei lui. În actul de donatie se mai spune că localităţile: “ Zenthgyurgh (Sângeorz Băi), Nyrmezeo (Feldru), Felsorebre (Rebra), Alsorebre (Rebrişoara), Chech (?), Nazod (Nasaud), Zalva (Salva), Zagra (Zagra) şi Maklod (Mocod)” sunt în mare parte goale şi lipsite de populaţie.

Se pare însă că realitatea este cu totul alta.

Căpitanul năsăudean Toader Anton (1824 – 1903) în lucrarea sa “Amintiri din timpurile vechi” pomenind despre Năsăud încearcă să lămurească originea numelui localităţii: “ Numirea Năsăud derivă din cuvintele slave nas-vod, lângă apă, deoarece în acest ţinut au locuit mai înainte Daci, popoare slave, precum dovedeşte şi numirea comunelor Rebra şi Rebrişoara ca peşcoase (peşte=riba). Iar alţii deduc să se fi aşezat aicea încă pe timpurile cruciaţilor (Kreuzzuge) Germani şi să se fi numit terenul aşezământului lor Nas-hout după păşunea umedă şi băltoasă.( saşii numeau localitatea cu termenul de Nassendorf = satul umed, identificându-se astfel foarte bine poziţia geografica a localităţii ca fiind situată pe malul râului Someş – subl.n.)”

Comparând cele trei documente se observă ca numele localităţii: Naszod (1245), Nazwod (1264), Nazod (1440) este identic, suferind însă prelucrări ale lui, datorate greşelilor secretarilor regali, provenind însă din Nas-vod, cum foarte bine a intuit căpitanul Anton: Naszod, fiind prelucrarea maghiară a numelui prin utilizarea literelor SZ atât de utilizate în limba maghiară, Nazwod, înlocuirea lui S cu Z, fiind caracteristică limbii germane, iar Nazod trecut prescurtat, prin eliminarea literei V. Considerăm că toate cele trei documentele se referă în ordine cronologică la aceaşi localitate, Năsăud, mai ales că în documentul din anul 1264 este menţionat ca fiind “terram Nazwod”, respectiv Ţara Năsăudului.

Legat de numele localităţii unii istorici au incercat origini care mai de care mai exotice, Nicolae Densuşianu, pelasgă, Nicolae Iorga, maghiară, Iulian Marţian, siriană, Alexandru Rezmeriţă, latină. Referindu-se la frecventele inundaţii produse de pârâul Valea Caselor în localitate, istoricul Nicolae Drăganu propune termenul slav de “nasodu” care înseamnă o umplutură provocată de aluviuni. Termen prea puţin probabil folosit de localnici pentru a-şi denumi localitatea.

Analizând succesiunea localităţilor prezentată în documentele din 1245 şi 1440 constatăm că acestea sunt menţionate exact în ordinea în care sunt ele aşezate pe firul râului Someşul Mare: Zenthgyurgh (Sângeorz Băi), Nyrmezeo (Feldru), Felsorebre (Rebra de Sus = Rebra), Alsorebre (Rebra de Jos =Rebrişoara), Chech (?), Nazod (Năsăud), Zalva (Salva), Zagra (Zagra) şi Maklod (Mocod)”, singura localitate neidentificată fiind însă Chech. Unii istorici au incercat să identifice această localitate cu Telciu, omiţându-se faptul geografic, acest sat nu se află între Rebrişoara şi Năsăud ci la 22 km de Nasaud, pe drumul care leagă Salva de Maramureş, pe Valea Sălăuţei.

Istoricul Nicolae Drăganu (1884 – 1939) în monumentala sa lucrare “Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei” face menţiunea despre existenţa în anul 1392 a localităţii Luchka (Luşca), localitate paralelă cu Năsăudul, situată însă pe malul stâng al râului Someţul Mare, localitate în prezent cartier al Năsăudului. Nicolae Drăganu precizează că originea acestui nume este cehă sau ruteană.

Se pare că această localitate ar fi fost colonizată de către maghiari cu coloni cehi înainte de anul 1245, coloni de la care secretarii regali ar fi preluat numele localităţii Chech (Cseh) – Luşca, satul Cehilor, identificându-se astfel originea lor ca naţie.

O altă localitate care s-a format ca satelit al Năsăudului este Tradamul, probabil după anul 1440, deoarece nu este amintit în dania reginei Elisabeta. După părerea lui Nicolae Drăganu numele provine de la germanul Unter dem Damm = sub dig. Aşezarea este situată pe malul stâng al râului Someşul Mare, înainte de Luşca.

Este cert că maghiari au încercat colonizarea Nasaudului cu saşi după anul 1440, pentru a putea să controleze mai bine populaţia românească, dovadă fiind memoria localnicilor care îşi amintesc de viile pe care saşii încercaseră să le cultive pe dealurile Cicera şi Cisteţ. Prin secolul al XVIII, Tradamul părăsit de către saşi a fost populat cu evrei, de unde şi numele paralel al cartierului, de Jidoviţa. Dovada a acestei părăsiri a localităţii de către saşi este jalba adresată de saşii lechinţeni, la 9 iulie 1753, către Magistratului Bistriţei, în care, printre mult altele îi acuză pe valahii năsăudeni că: “ voiesc să ne alunge din moşiile părinteşti, cu intentia ca să prefacă Lechinţa săsească în sat valah, precum au mai păţit-o în districtul nostru satele St.Iohanes (Sântioana), Grosendorf (Nuşfalău), Nassendorf (Năsăud), Makendorf (Mocod), Salva şi încă alte multe comune, care toate au fost odinioară săseşti” (Virgil Şotropa – Soarta românilor din satele săşesti).

Care este concluzia acestei încercări de identificare a vechimii existenţei localităţii Năsăud ? Este cert că de-a lungul Văii Someşului au existat comunităţi umane încă din cele mai vechi timpuri, dezvoltându-se şi organizându-se în vremea dacilor în localităţi sau uniuni de localităţi distincte, conduse de tarabosteşi locali care se închinau doar regelui. Ulterior aceste localitati, la începutul evului mediu, vor fi conduse de cnezi şi/sau voievozi.

Din păcate nu avem informatii documentare despre aceste localităţi înainte de infiltrarea în aceste ţinuturi a maghiarilor, saşilor sau a altor coloni aduşi de coroana regală maghiară. Sau poate că aceste informaţii au existat şi sau pierdut, ori s-au distrus în decursul timpului. Este demn de menţionat însă că documentele care prezintă colonizarea ţinuturilor din actualul judeţ Bistriţa – Năsăud cu coloni, fac precizarea că aceşti coloni şi-au întemeiat aşezări lângă localităţile valahe, existente, la venirea lor. (!) Şi ca dovadă că aceştia au fost de multe ori considerati “venetici” putem aminti veşnica dispută istorică dintre valahi, pe de o parte, şi maghiari şi saşi, pe de alta parte, atât pe Valea Someşului cât şi pe Valea Bistriţei şi în ţinuturile învecinate.

Invazia tatară în Transilvania | Transilvania între anii 1280 – 1324 >