Transilvania între anii 1280 – 1324

Transilvania între anii 1243 – 1280 | Transilvania între anii 1324 – 1342  >

Voievodatul lui Roland Borșa

După lunga domnie a lui Bela al IV-lea (1235-1270) și dispariția timpurie a lui Ștefan al IV-lea (1270 – 1272 ), pe tronul Ungariei este așezat Ladislau al IV-lea Cumanul în vârstă de 10 ani.
Ladislau Cumanul era fiul lui Ștefan al IV-lea și al unei prințese cumane pe nume Elisabeta. După moartea regelui Bela al IV-lea, între Ștefan al IV-lea și Ioachim Banul Slavoniei intervine un conflict care duce la răpirea fiului celui dintâi, Ladislau, de către Ioachim. Ștefan al IV va încearca să-și recupereze fiul, asediind cetatea Kapronca, unde acesta acesta era ținut în prizonierat, însă fără succes. După scurt timp însă regele maghiar avea să moară în condiții neelcidate la 6 august 1272. După moartea acestuia, banul Ioachim îl duce pe Ladislau la Szekesfehervar (Cetatea Albă) din Ungaria, unde arhiepiscopul Philip de Esztergom îl incoronează ca rege.
Între anul încoronării și 1277 , Ladislau va asista neputincios la luptele de câștigare a influentei duse de către nobilii maghiari și nu numai. Intrat sub autoritatea mamei lui cumane, Ladislau îi va favoriza pe nobili cumani, acordându-le acestora numeroase privilegii. În același timp se va inconjura de concubine cumane neglijându-și soția, Elisabeta de Anjou. Orientarea lui spre “păgânii” cumani va atrage nemulțumirea nobililor maghiari dar și a scaunului apostolic.
În anul 1279 papa Nicolae al III-lea (1277 – 1280) va solicita tânărului rege intensificarea creștinării cumanilor și a românilor. Sinodul de la Buda va emite în acest consens un decret prin care îi va obliga pe cumanii din Ungaria și Transilvania să renunțe la corturi, și să se adapostească în case, să renunțe la poligamie, să-și radă bărbile și alte obligații restrictive, poruncă care va duce însă la opoziția cumanilor.
Tânărul rege va refuza chemarea la ordin lansată de papă, fuge de la curte, și se va refugia în tabăra cumanilor. Legatul papal trimis în Ungaria îl excomunică și solicită Voievodului Transilvaniei prinderea regelui și aducerea lui la ordin. Voievodul Finta Aba (1278 – 1280) îl capturează pe regele Ladislau și îl aduce în fața legatului papal, care-l obligă să pună în aplicare hotărârea papei și a Sinodului de la Buda, privind soarta cumanilor.
Urmare acestei victorii a papalității, sinodul de la Buda va face a-l doilea pas nechibzuit. Tot în anul 1280 va emite o lege prin care se interzice preoților ortodoxi să săvârșească slujbe bisericești, să mai zidească biserici ortodoxe, și, schismaticilor români, interzicerea dreptului de a intra în ele, urmat de alte două decrete restrictive ale regelui maghiar, prin care catolicismul și Coroana Maghiară, i-a aruncat pe toți românii în tabara dușmanilor lor.
Aceste acțiuni în forță duse împotriva cumanilor și romanilor au compromis pentru totdeauna, planurile Vaticanului privind catolicizarea acestora.
Toate aceste actiuni necugetate ale tânărului rege vor duce însă la un conflict cu nobilimea din Transilvania. Demiterea răzbunătoare a lui Finta Aba în anul 1280, va duce între anii 1281 – 1282 la o instabilitate politică în Transilvania prin numirea pe termene scurte a unor diverși voievozi.
Ca raspuns la acțiunile regelui maghiar, considerat ca trădător al neamului, cumanii se vor răscula împotriva lui Ladislau și a călugărilor catolici. Sub conducerea lui Oldamir, cumanii se vor organiza pentru a riposta armat.
În fata acestui pericol regele Ladislau îl numește în primăvara anului 1282, ca Voievod al Transilvaniei pe Roland Borșa, susținător al politicii de centralizare a regelui, dar și personalitate marcantă a timpului său.

Roland Borșa

Roland Borșa provenea dintr-o veche familie românească, originară de pe Valea Borșei din comitatul Cluj.
Trupele regale maghiare însoțite de oastea transilvăneană condusă de către Roland Borșa vor înfrânge cumanii în luna august 1282, într-o bătălie care a avut loc lângă lacul Houd, la gurile Mureșului. Înfrânți cumanii vor lua calea pribegiei, refugiindu-se la tătari și la sud de Dunăre, în Balcani.
Magnații și nobilii maghiari nu-l vedeau însă cu ochi buni pe Roland Borșa, datorită influenței acestuia asupra regelui, rege care sub presiunea lor îl va demite la sfârșitul anului pe voievodul român, numindu-l pe Apor Pec, preferatul aristocrației maghiare.
Urmare a victoriei asupra cumanilor, regele Ladislau hotărește pedepsirea acestora, chiar dincolo de granițele coroanei maghiare, pătrunzând în anul 1283 în Moldova. Conștient că această actiune a lui va fi considerat un atac în zona supravegheată de către tătari, regele trimite o solie, condusă de către magistrul Toma, în anul 1284, la Hanul Nogai, solicitându-i acestuia ca Oldmur și cumanii lui, să-i fie predați. Cerere bine-nțeles respinsă. Se pare că pretențiile regelui maghiar l-au jignit pe Nogai, deoarece pe drumul de întoarcere în Transilvania, Toma și solia lui a fost atacată, cu violență, de tătari și moldoveni. Însuși Toma va fi grav rănit, reușind cu greu, să scape cu viața. .
În decembrie al aceluiași an, hanul tătar Nogai, hotărește pedepsirea afrontului adus de către regele maghiar poruncind invadarea Transilvaniei și a Ungariei. Oastea tătară condusă de către viitorul mare han, Tula – Buga, intră în Transilvania pe doua coridoare, chiar în ajunul sărbătorilor de Crăciun. Momentul ales pentru invazie demonstrează șiretenia hanului și buna cunoaștere a obiceiurilor și năravurilor creștinilor în preajma sărbătorilor de iarnă.
Prima coloana de tătari pătrunde pe Valea Buzăului ajungând în Țara Bârsei, unde după jafurile și devastările obișnuite urcă spre nord, și pradă și ard, Ocna Turzii, cetate locuită de saxonii specialiști în extragerea sării. Urmatoarea cetate atacată, arsă și dărâmată va fi Turda, comandată de banul Micud, strămosul familiei Doboka. După distrugerea cetății de la Trascău, coloana tătara s-a îndreptat spre Cluj, si apoi spre Oradea, trecând în Ungaria.
A doua coloană înaintează pe Valea Siretului până la Buzău, iar de acolo prin pasul Prisăcani-Tulgheș pătrunde în secuime, unde distrug cetatea Gurghiu și castelul Vecz. Coloana își continuă drumul în nord, unde devastează ținuturile din jurul Bistriței, Gherlei și Dejului. Neștingheriti de nimeni, tătarii pătrund la 14 ianuarie 1285 în Ungaria, unde pradă și ard toate ținuturile până la Pesta.
Istoricii menționează ca trupele tătare erau însoțite și de contingente moldovene de cavalerie.
În fața puternicii invazii tătare, regele Ladislau apelează din nou la ajutorul lui Roland Borșa, aliat care-i fusese alături în bătălia dusă contra cumanilor, numindu-l în ultimele zile ale anului 1284, în funcția de Voievod al Transilvaniei.
În retragerea lor din Câmpia Pannonică, tătarii conduși de hanul Neimot vor fi surprinși de o oaste formată din maramureșeni (“ românii de lege veche” ~ Cronica moldo-rusă) și maghiari conduși de către Ladislau și macelăriți. În același timp, noul Voievod al Transilvaniei, Roland Borșa și frații săi, Petru și Nicolae organizează împreuna cu secuii, o ambuscada lângă cetatea Trascău, de lângă Cluj, învingând o altă coloană tătara și eliberând peste 1000 de prizonieri creștini. Alți tătari au fost surprinși și nimiciți de localnici, în momentul intrării în trecătorile munților. Cronica Ipatievscaia menționează că însuși hanul Tele-Buga abia a scăpat cu viață, după ce și-a pierdut toți caii, și a reușit să ajungă în Moldova ducând de căpăstru o mârțoagă, pe care călărea soția lui. <Tătarii> „duși de mânia lui Dumnezeu, o mare mulțime au pierit. Tele – Buga Hanul s-a înapoiat pe jos și femeia lui pe o iapă, rușinat de Dumnezeu„(Cronica Ipatievscaia).
Pomenirea în cronici a „românilor de lege veche”, participanți la luptele cu tătarii avea să ducă în rândul istoricilor numeroase confuzii și denaturări ale evenimentelor. Cronicile timpului menționează că acești români de lege veche, urmare ajutorului acordat regelui maghiar, vor fi împroprietăriți cu terenuri în Maramureș și Criș, unde si-au luat femei unguroaice, din lege latină. Unii istorici îi identifică pe acești români cu vlahii balcanici trimiși în ajutorul regelui maghiar de către țarul vlaho-bulgarilor, cumanul, Gheorghe Terter I (1280-1292), fapt nedovedit de nici un document al timpului. Românii de viță veche erau maramureșenii ortodoxi, care își vor dovedi și peste 100 de ani participarea la luptele duse de către maghiari împotriva tătarilor. Gestul regelui de ai împroprietării este același ca și cel care îl vor face peste ani și alți regi maghiari , chiar dacă era doar o confirmare a proprietății existente, pe care o dețineau de la stramoșii lor.
În ciuda confirmarii acestui fapt, teoreticiieni istoriei precum Roesler și Gustav Wenzel își vor clădi o teorie fantastă plecând de la faptul împroprietării românilor, la acel an 1285, de către rege, ca fiind datarea exactă a începtului migrării românilor din spațiul balcanic în Țările Române și Transilvania !
Ca o paranteză vom aminti că tocmai în această perioadă tulbure, Simon de Keza va redacta la cererea lui Ladislau o nouă cronică a faptelor maghiarilor numită Gesta Hunorum et Hungarorum în care autorul menționează foarte documentat că înainte de venirea maghiarilor, valahii (blacki) “locuiau în Transilvania” şi erau asezaţi şi în Pannonia, cea ce infirmă în totalitate speculațiile lui Roesler și Wenzel !
Urmare a victoriei obținute împotriva tătarilor, Roland Borșa își va consolida poziția și autoritatea asupra Transilvaniei, numindu-l în funcția de vicevoievod, pe o altă rudă a lui, Ladislau Borșa de Sânmărtin. Dar pe fondul uneltirilor magnațiilor maghiari, la sfarșitul anului 1285, el va fi demis din nou de către rege.
Următorii ani vor fi ani de anarhie, care va duce spre un adevărat război civil. Familiile maghiare Babonics, Koszegi, Aba, Kan și Csak vor complota împotriva regelui maghiar găsindu-și chiar și aliat regal extern, în prezența ducelui Albert I al Germaniei. Ascuțirea acestui conflict se va datora în mare parte și acțiunilor scandaloase ale regelui Ladislau Cumanul. La sfarșitul anului 1286, în luna septembrie, regele își arestează soția, Maria de Anjou, și începe să se afișeze oficial cu amanta cumană, Edua. Anul urmator își va obliga sora Elisabeta, călugăriță pe Insula Iepurilor, să renunțe la rasă și să se căsătorească cu un magnat ceh, Zavisz Rozenberka. În această situație arhiepiscopul Lodomer al Esztergomului îl excomunică și solicită papei organizarea unei cruciade creștine contra lui.
Pe fondul acestor tulburări interne, regele conștient că era dușmănit de mulți magnați și nobili maghiari, avea să-l numească pentru a treia oară Voievod al Transilvaniei, pe Roland Borșa, în anul 1288.
Dar de această dată, Roland Borșa își va impune autoritatea în fața regelui maghiar, arogându-și o parte din prerogativele regale. În acest sens va insista pe autonomizarea Transilvaniei față de coroana regală, ajungând chiar să emită acte în numele așa zisei noi țări, regnumul Transilvanum. Pentru a legitima acest drept va convoca în anul 1288 pentru prima oară Adunarea Obștească a Nobililor Transilvaniei, diferită de dieta Ungariei. La această adunare vor participa nobilii celor 7 comitate, clerul superior, orașeni și chiar țărani. Adunarea va avea atribuții administrative, fiscale şi judiciare, dar nu şi legislative. Va exista un “regnum Transilvanum”, deosebit faţă de regnum Hungariae, condus de către voievodul Roland Borşa, cu puteri de adevărat suveran (vayvoda Transylvanus et comes Zonuk).
Pe fondul acestei declarații fățise de autonomie, cu accente de independență, magnații și nobili maghiari de la curtea maghiară își încep din nou uneltirile împotriva lui Roland Borșa. Regele se raliază acestora, pregătind între timp și o intrare forțată în Tansilvania. Ladislau Cumanul în fruntea oștirii sale va intra în Transilvania și-și va așeza tabăra lângă cetatea Cheresig, din comitatul Bihorului. Informat fiind de acțiunile regelui, Roland Borșa împreună cu frații săi, organizeaza un complot de suprimare a regelui maghiar. Astfel că în 10 iulie 1290, trei cumani tocmiți ca lefegii (în ideea legăturii speciale dintre cumani și rege), pe nume Arboc, Tortei și Kemenec, pătrund în tabăra regelui și îl ucid în timp ce acesta dormea, fapte menționate și în cronica rusă Ipatievskaia.

ladislau

Uciderea regelui Ladislau, Cronica pictata

La aflarea știrii morții lui Ladislau IV-lea Cumanul, a fost încoronat ca rege al Ungariei, la Strigoniu la 23 iulie 290, Andrei al III-lea (1290 – 301), zis și Venețianul, decendent dintr-o spiță colaterală a familiei arpadiene. Legitimitatea domniei lui Andrei a fost pusă imediat la îndoială, fiind considerat bastard de catre fratii săi
Astfel că noul rege a avut de contracarat și alți pretendenți la tron precum ducele Albert al Austriei sau Maria, regina Neapolelui, sora regelui Ladislau Cumanul, sustinuți de către marii nobili maghiari.
În fața acestui pericol dinspre vest, Andrei va căuta o apropiere între el și puternicul Voievod al Transilvaniei. În semn de prietenie va veni într-o vizită la Oradea și Alba Iulia unde va participa la înființarea primei Diete provinciale a Transilvaniei, la 22 februarie 1291. Prin transformarea Adunării Obștesti a Nobililor în Dietă Provincială, Roland Borșa ținea să atragă atenția coroanei maghiare asupra autonomiei și legitimității Transilvaniei. În ciuda influențelor marilor baroni maghiari, poziția voievodului roman era sigură, având mai ales în spate, sprijinul românilor ostracizați din Transilvania.
În semn de prietenie, Roland Borsa îi confirmă regelui maghiar, dreptul său regal asupra salinelor din Transilvania, Turda și Praid.
Pe fondul conflictelor existente în întregul regat, generate de către mari magnați maghiari, conducătorul Țării Făgărașului, Radu Negru Voievod, întrevede și el posibilitatea transformării autonomiei în independență, și posibilitatea desprinderi de regatul maghiar. Drept răspuns afrontului adus, regele Andrei al III – lea (1290-1301) va anula în anul 1291 autonomia Țării Făgărașului, trecându-și acest teritoriu ca și proprietate a coroanei maghiare.
Voievodul acestei „țări” devine persoană non-grata, având de ales, între a fi închis de către regele maghiar, sau de a merge pe calea surghiunului. Confirmarea acestor conflicte sunt menționate într-un edict emis de regele Andrei al II-lea la Alba Iulia, prin care adjudeca domeniul Făgărașului și Sâmbătei, până la râul Olt, credinciosului lui supus, Ugrinus.
Acesta este momentul prezentat de către cronicarii români cu privire la descălecatul în Țara Românească. Voievodul Țării Făgărașului și Amlașului, Radu Negru, însoțit de supușii lui, trec frontierele Transilvaniei și se așează în Țara Românească, anul cel mai sigur fiind, însă, 1291.
De ce nu specifică cronicile maghiare nici o reacție la un asemenea gest al voievodului român, din partea regelui maghiar, deoarece anul 1292, aduce o nouă mare invazie tătară care devasteaza sudul Ungariei și Banatul de Severin. În încercarea de a se opune invaziei tătare, regele Andrei, realizează faptul că nu mai avea posibilitatea să reacționeze la gestul lui Radu Negru.
Nu cunoaștem implicarea sau neimplicarea lui Roland Borșa la aceste evenimente.
Cert este faptul că ambițiile sale oligarhice îl vor aduce într-un nou conflict cu marii magnați maghiari, care nu acceptau o astfel de putere încredințată în mâinile voievodului român, la care s-a raliat și regele Andrei. În anul 1294, armata regală maghiară intră în Transilvania și-l provoacă la luptă pe Roland Borșa. Înfrânt acesta este demis din functia de voievod al Transilvaniei și se retrage la moșia lui, unde moare în anul 1301, anul morții și al regelui Andrei al III-lea. Puternicile legaturi ale voievodului cu nobilii români și maghiari din Transilvania l-au oprit pe Andrei în gestul lui de al suprima, tocmai în ideea de a nu se declanșa o revoltă generală în provincie.

Ladislau Kan

Urmare a demiterii lui Roland Borșa, în funcția de voievod al Transilvaniei este numit Ladislau Kan al II-lea, fiul lui Ladislau Kan I, cel care fusese o vreme judecător al curții regale și pentru o scurtă perioadă voievod al Transilvaniei, între anii 1261 – 1265, în timpul regelui Stefan al III-lea ( 1262 – 1272 ).
Nu se cunosc prea multe despre activitatea anterioră a lui Ladislau Kan, originea lui sau locul de naștere. Opinia istoricilor este împărțită, Kan fiind de neam cuman, peceneg sau român. Se menționează că în anul 1003 un sef de trib peceneg pe nume Kan ar fi trecut din Moldova ca aliat al lui Iuliu cel Tânăr în conflictul acestuia cu Ștefan cel Sfânt. Alti istorici îi caută o ascendență mai veche afirmând că familia Kan se trage din Kean, strămoșul lui Salanus, cel care conducea un voievodat în Câmpia Pannonică.
Istoricul maghiar Pal Engel în lucrarea sa “Regatul Sfântului Ștefan, Istoria Ungariei Medievale, 895 – 1526”, susține că Ladislau Kan ar fi descendentul lui Gyula, respectiv al familiei Iulienilor, cea ce ne confirma motivația alierii strămoșului acestuia, cu Iuliu cel Tânar în timpul conflictelor cu Ștefan I . Descendența lui românească nu pare la nealocul ei, în virtutea politicii sale ulteriorare, de minimalizare a influenței maghiare în Transilvania.
Cert este însă faptul că Ladislau Kan a ramas chiar și pentru contemporanii lui un personaj înconjurat de o aură de mister. Sigur însă să știe despre el că deținea mari proprietăți la Valea Lungă (Alba), Sona (Brașov), Șopteriu și Urmeniș (Bistrița – Năsăud ) și posibil pe Valea Ilișua unde există două localități cu numele de Caian (Bistrița – Năsăud).
Ladislau Kan va continua politica de autonomie a lui Roland Borșa, dar sub o forma mult mai autoritară, implicându-se chiar în luptele de succesiune ale pretendenților la tronul Ungariei după moartea regelui Andrei al III-lea, 1301, ultimul rege arpadian.
Primele mențiuni documentare atingătoare la persoana sa, le găsim în anul 1297 când emite o cartă prin care se confirmă autonomia voievodală transilvană, apoi în anul 1298 când este convocat la Buda de către rege, iar în anul 1299 este numit membru al Consiliului Regal.
Ladislau Kan avea însă un puternic rival în persoana episcopului de Alba Iulia, Petru Monoszlo (1270- 1307) care își întinsese controlul asupra Clujului și a altor localități de pe Valea Someșului Mic. Episcopul Petru, contestatar al puterii lui Kan, avea să-și impună în fata regelui caracterul de conducător al Transilvaniei si cetatea Alba Iulia ca și capitală simbolică a Transilvaniei.
Pentru a contracara puterea espiscopului, Kan își va alege în anul 1300 ca și capitală cetatea Devei, de unde va putea mai bine controla Transilvania, și-i va facilita apropierea de Țara Românească și Serbia, cât și de nobilimea maghiară din regatul maghiar care îi erau simpatizanti. Acesta poziție îi permitea dealtfel extinderea influenței lui în Banat, și controlul sașilor din comitatul Sibiului. Voievodul și-a consolidat controlul asupra teritoriilor Hunedoarei și Hategului, și prin eliminarea reprezentanților și simpatizanților episcopului Petru.
Creerea acestei curți voievodale avea să atragă după ea și instituirea unor noi demnități precum jude al curtii (iudex curiae) în persoana comitelui Ioan, a unui stolnic (dapiferum) în persoana magistrului Petru, a unui notar în persoana arhidiaconului Ioan de Târnave, precum și permanentizarea sediului camerei Transilvaniei, organism fiscal însărcinat cu adunarea taxelor și impozitelor.
Un alt merit a lui Ladislau Kan este interesul special pe care la acordat Tării Hațegului, care își păstrase identitatea proprie românească ea nefiind prea afectată de transformările sociale promovate de sistemul maghiar. Acordarea libertății religioase puternicilor cnezi români din zonă se constată prin multele biserici construite sau reconstruite în timpul lui Kan, precum cea din satul Sântămarie Orlea, ctitorie a cnejilor Cânde, unde este atestată cea mai veche pictură din România și refacerea bisericii Sfântul Gheorghe din Streisângeorgiu, ctitorie a Cneazului Bâlea .
Voievodul transilvănean avea să îndrepte și unele ilegalități făcute de către regalitatea maghiară prin repunerea în posesie a moșiei Brethonia (Sarmisegetusa) celor de drept, cnezii români Dan și Stanislav. Toate aceste acțiuni ale lui îi vor aduce în decursul timpului numeroși aliați din rândul cnezilor și voievozilor români din Transilvania.
După moartea regelui Andrei al III-lea, survenită în anul 1301 , Ladislau Kan va evita să ia parte la conflictele interne ale regatului privind succesiunea. Profitând de acest aspect el va duce o politică de întărire și centralizare a autorității, extingându-și autoritatea asupra teritoriilor sașilor și secuilor din Transilvania, retrăgându-le acestora funcțiile de Comite al sașilor și Conte al Secuilor. Totodată a preluat în administrarea sa directă proprietățile și veniturile regale din Transilvania și Banat. Ignorând opoziția sașilor va prelua și minele de argint de la Rodna (Altrodna). Voievodul și-a permis chiar să ducă o politică externă proprie făcându-și alianțe cu conducători sârbi, bulgari, ruteni și români.
În anul 1304 va interveni însă în lupta de succesiune a coroanei maghiare, susținându-l pe regele ceh Venceslav al II-lea Pewmysl (1278 – 1305), rege al Ungariei între 1301 – 1305, în contra lui Carol Robert de Anjou. Ladislau Kan și-a atras ostilitatea celui din urma, Carol fiind puternic susținut de Papa Benedict al XI-lea (1303 – 1304). Drept răspuns acestui act de nesupunere, Carol Robert îl numește în funcția de Voievod al Transilvaniei pe un nepot al episcopului de Alba Iulia, Petru Monoszlo. Numirea acestuia este doar formală deoarece Carol Robert nu dispunea de o armată care să-i permită să-l atace pe puternicul voievod al Transilvaniei. Ca o reacție la acțiunile dușmănoase ale episcopului de Alba Iulia, Petru Monoszlo, Ladislau Kan își va numi în anul 1307 unul dintre fii, episcop de Alba Iulia, reușind să preia astfel controlul asupra episcopiei, a cetății Alba Iulia și a domeniilor ei.
Urmare a asasinarii lui Venceslav al II-lea, survenită la 12 iunie 1305, Ladislau se va reorienta luându-i partea ducelui bavarez, Otto de Wittelsbach care a reușit să-și atragă de partea lui și parte a nobilimii române în frunte cu urmașii lui Roland Borșa. Astfel că în data de 6 decembrie 1305, Otto este încoronat oficial la Alba Regală, ca rege al Ungariei.
Încoronarea acestuia însă nu era pe placul Casei de Habsburg, al cărui conducător Rudolf al III-lea de Habsburg devenise urmașul lui Venceslav al II-lea la tronul Boemiei, manifestând aceleași dorinte de încoronare și ca rege al Ungariei. În fața acestei amenințări Otto părăsește Buda și se refugiază în anul 1307, în Transilvania, căutând sprijinul nobililor români din familiile Borșa și Chanad, și a lui Ladislau Kan, precum și cel a sașilor din cetatea Bistriței și a Sibiului. Datorita impasului în care se afla, Otto a fost obligat, în schimbul ajutorului promis să se căsătorească cu fata lui Ladislau Kan, care ar fi sperat să devină regina Ungariei.
Urmare acestui ajutor acordat de către nobili transilvăneni , papa Clement al V-lea (1305 – 1314) susținător a lui Carol Robert de Anjou, va amenința, în anul 1307, cu excomunicarea tuturor familiilor aristocratice din Transilvania și Ungaria, care rămân de partea lui Otto de Wittelsbach.
Temându-se de opoziția magnaților maghiari și a premizelor transformării Transilvaniei în câmp de bătălie, Ladislau Kan își va reconsidera părerea privind posibilitatea menținerii pe tronul Ungariei a lui Otto. Astfel el va desface căsătoria fiicei lui cu Otto, iar pe acesta îl va aresta și trimite în prizonierat la sud de Carpați, în grija lui lui Negru Vodă.
Cronica rimată a lui Ottokar menționează acest fapt, specificând că Otto a fost trimis unui “domn (Herr) peste ceilalţi” al cărui ținut se numea “ţara valahilor” (Walachen lant).
Este mai mult ca sigur, că încredințarea prizonieratului lui Otto de Bavaria, lui Negru Vodă s-a făcut pe considerente de încredere. Ladislau Kan îl cunoștea pe Radu Negru încă din timpul evenimentelor petrecute între anii 1285 si 1291. Acest fapt denotă din nou legăturile, apropiate, existente dintre cele două țări și conducători lor.
Cronica lui Ottokar mai specifică și faptul că domnul Valahiei, la un oarecare timp de la acest eveniment s-ar fi îmbolnăvit, și ar fi murit, poporul considerând acest lucru ca o pedeapsa divină împotriva nedreptății și au cerut eliberarea prizonierului. Să nu uităm că cronicarul era de origine germană, și a încercat să-i creeze o aură romantică conaționalului său, Otto de Bavaria.
Urmare acestei hotărâri Ladislau, în continuare oponent a lui Carol Robert de Anjou, îl va suștine în lupta de succesiune la tronul Ungariei pe Frederic cel Frumos, fiul lui Albert I de Habsburg (1298 – 1308).
Susținerea lui Frederic îi asigura lui Ladislau, cea mai înaltă protectie europeană prin persoana lui Albert de Habsburg. Atât papalitatea cât și Carol Robert de Anjou s-au văzut puși în poziția de a accepta situația creată, neîndrăznind să pregătească vreo intervenție în Transilvania, chiar dacă la 10 octombrie 1307, Carol Robert de Anjou (1307 – 1342) va fi încoronat ca noul rege al Ungariei.
Dupa moartea lui Albert, survenită la 1 mai 1308, Ladislau Kun își va căuta noi aliați împotriva lui Carol Robert , în persoana regelui sârb Ștefan Milutin (1275 – 1320 ). Alianța lor va fi pecetluită prin căsătoria fiului lui Ștefan, cu fiica lui Kan.
Această alianta va duce la o uluitoare solicitare a tronului Ungariei de către Carol de Valois, fratele regelui Franței, Philip a IV cel Frumos (1285 – 1314). Print fără de țară, acesta era căsătorit cu regina titulară a Constantinopolelui, Caterina de Courtenay, căsătorie care-l promova și spre accederea titlului de Împărat al Bizanțului. Carol de Valois era aliat cu regele sârb Stefan Milutin, alianță garantată prin căsătoria fiului lui Carol, cu fiica regelui sârb, Zorica, a carei mamă Elisabeta, era fiica lui Stefan al V-lea al Ungariei (1270 – 1272 ) și soră a lui Ladislau Cumanul (1272 – 1290). În virtutea acestei filiații și a faptului că aliatul lui Ștefan Milutin, Ladislau Kan deținea însemnele coroanei maghiare, intrate în posesia lui odata cu capturarea lui Otto de Bavaria, Carol de Valois țintea și câștigarea coroanei maghiare. Aceste pretenții însă vor fi date peste cap în primele luni ale anului 1308, în urma morții Caterinei de Courtenay, moarte care îi anula lui Carol de Valois drepturile asupra imperiului bizantin.
Alianța dintre Ladislau Kan și Ștefan Milutin, și deținerea coroanei regale a Ungariei îi vor aduce în septembrie 1308 voievodului transilvănean noi conflicte cu papalitatea și regele nou încoronat (fără coroană), Carol Robert de Anjou. Trimisul papei, cardinalul Gentile îi va cere lui Kan desfacerea căsătoriei fiicei lui, cu fiul regelui sârb și predarea coroanei Ungariei. Urmare amenințărilor de organizare a unei cruciade creștine împotriva lui, fiind învinuit de către cardinal ca fiind eretic și schismatic, Kan accepta să înceapă negocierile de pace cu Carol Robert de Anjou. În urma discuților purtate Carol Robert va primi coroana Ungariei in cursul august al anului 1310, recunoscând, in contra partidă, autoritatea și stăpânirea lui Ladislau Kan asupra Transilvaniei, și a unei mari părți din Banat.
Pe toată durata vieții lui ulterioare, Ladislau Kan va rămâne același puternic și autoritar conducător al Transilvaniei, dar și în baza consistentului sprijin acordat de către nobilimea locală română și maghiară.
Carol Robert nu va avea curajul sa initieze nici o campanie militara de cucerire a Transilvaniei, efectuand in semn de impaciuire si o vizita in Transilvania, in cursul luni decembrie 1310. Pentru ca relatiile se intre pe un fagas de pace, Ladislau Kan, avea sa treaca unele proprietati sau cetati in posesia regelui maghiar, precum orasele Bistrita si Sibiu.
Ladislau Kan încetează din viata în primavara anului 1315, urmându-i la conducerea voievodatului, fiul său, Ladislau Kan al III-lea.
Această continuitate însă va genera în decursul timpului un adevărat război civil, purtat în întregului regat maghiar și Transilvania, între regele Carol Robert de Anjou și fii lui Ladislau Kan al II-lea, susținuti de o parte din nobilimea maghiară și cea română.
Conflictul se va întinde pe o perioada de 6 ani, soldat cu lupte și bătălii precum cele de la Debrețin (1316), Ciceu (1317), Topa (1318), Bonțida (1320) și Deva (1321). Războiul civil dus contra regelui maghiar se va acutiza în anul 1319, când comitele Bistriței se alătura coaliției fiilor lui Kan, și declanșează o răscoală de mari proporții.
în urma bătăliei perdute în fața cetății Devei, fii lui Ladislau Kan se vor refugia în Țara Românască, la Basarab I, de unde își vor continua activitatea de subminare a autorității regelui maghiar.
Aceste tulburari vor avea darul de a ridica și pe românii din Cârța, comitatul Sibiului, care în anul 1322 se vor revolta împotriva clerului maghiar cu ocazia instituirii dijmei bisericești. Țăranii vor ataca și devasta moșiile mănăstirii de la Cârța.

Transilvania între anii 1243 – 1280 | Transilvania între anii 1324 – 1342  >