Transilvania între anii 1342 – 1382 şi regele Ludovic I de Anjou

Transilvania între anii 1324 – 1342 | Transilvania între anii 1382 – 1400 >

Pentru întelegerea evenimentelor ulterioare, atingătoare de Transilvania şi ţările Române, din timpul regalităţii fiului lui Carol Robert de Anjou, Ludovic I de Anjou, cel Mare, vom face, spre întelegere, o mică paranteza privind persoana sa.
Ludovic I (maghiară, Nagy Lajos I , poloneza Ludwik I Wielki Andegawenski) a fost regele Ungariei între anii 1342 – 1382, şi al Poloniei, între anii 1370 – 1382, fiu a lui Carol Robert de Anjou şi a prinţesei polone Elisabeta, sora regelui polon Cazimir al III-lea, cel Mare (1333 – 1370), născut în anul 1326, la 5 martie.
Domnia lui este prezentată de către cronicari şi istorici ca fiind o “ epocă de aur” în istoria Regatului Maghiar, care a permis ca relaţiile interne şi externe să asigure o dezvoltare socială, economică şi culturală foarte apropiată de tările din Europa de Vest. Cronicarii insistă în descrierea faptelor cavalereşti ale regelui şi supuşilor săi în litera şi spiritul romantic existent la acea vreme în Europa occidentală. Educat în spiritul cavaleresc al timpului, cunoscător a mai multor limbi, urmare a descendenţei sale angevine, avea să fie încoronat, la 21 iulie 1242, urmare, voinţei şi “ inimii” naţiunii maghiare, la vârsta de 16 ani.
Viaţa şi faptele lui sunt prezentate, idilic, în istoria Ungariei, doar din punctul de vedere al unui rege iubitor de cultură şi civilizaţie, proteguitor al dezvoltării economice şi comerciale a regatului, şi care ar fi avut doar mici conflicte din punct de vedere al stabilirii autorităţii sale pe proprietăţi angevine aflate în Italia şi Dalmaţia, evitându-se însă prezentarea situaţiei reale şi a evenimentelor politice, explosive ale timpului, în care a fost implicat în mod direct.
Insuccesele sale militare şi diplomatice, de la sfârşit de viaţă, sunt puse de către istorici, pe motivul îmbolnăvirii lui, în anul 1360 de lepră, boală nedovedită din punct de vedere medical, boală care ar fi stat la baza depresiilor şi instabilităţii sale din punct de vedere emoţional.
Ori această stare, de fapt, avea să i se instaleze începând de la primul lui an de regalitate ca urmare a instabilităţii politice din Transilvaniei, în primul rând în Maramureş şi a stărilor de “ agresiune” promovate de către Ţara Românească şi Moldova, cumulate cu ameninţarea tătară.
Urmare a unor conflicte apărute între hanatul tătar şi republicile italiene Veneţia şi Genova, sustinute de către Ungaria şi Polonia, tătarii pătrund în cursul lunii august 1342 din Moldova în Transilvania. Acest gest este cauzat şi de coroana maghiară, care la începutul anului a trimis o armată de supraveghere şi pacificare a teritoriilor moldave, condusă de către voievodul Transilvaniei, Nicolae Sirokai.
Armatele mongole însoţite de pâlcuri de oaste moldave, conduse de către Altamos, intră pe valea Trotuşului, prin trecătoarea Ghimeş-Palanca şi devastează Ţara Bârsei. Cu această ocazie au fost prădate şi devastate cetăţile săseşti de la Râşnov, Cristian, Braşov şi Vulcan. Cronica din Prejmer mentionează că localitatea a fost devastată şi arsă de către moldoveni. O altă coloană intră pe trecătorile din nordul Carpaţilor şi pătrunde în Maramureş unde jefuiesc şi ard localităţile voievodatului.
Oastea comandată de către Andrei, fiul lui Cackgu, comite al Secuilor, Braşovului, Bistriţei şi Maramuresului, va fi sabotată de către fostul voievod al Marmureşului, Bogdan Vodă, rezident forţat în Ungaria, care va refuza împreună cu supuşii lui participarea la campania împotriva tătarilor. Ca răspuns solicitării regelui maghiar, Bogdan va ataca domeniile de lângă Baia Mare, ale lui Ioan, fiul lui Dionisie din Kelche, supus al coroanei maghiare. În această acţiune Bogdan va incerca să-şi aducă ca şi aliat, şi, pe cumnatul lui, Crăciun, voievod de Maramures, dar fără sorţi de izbândă.
Este mai mult ca sigur, că în urma acţiunilor sale de obţinere a independenţei Maramureşului, şi de contestare a legitimităţii stăpânirii Transilvaniei de către coroana maghiară, şi, a nereuşitei sale, de a-şi găsi voievozii si cnezii locali, ca aliaşi, Bogdan Vodă se va vedea nevoit la sfârşitul anului 1342, să treaca în Moldova, şi nu în 1358/9, aşa cum este în general făcută datarea de către cronicari şi istorici. Bogdan va trece munţii însoţit de familia sa, şi, de supuşii lui fideli. “ Socotit ca rebel şi cum regele nu-l poate supune, el apărând astfel şi până la 1360, nu e admis să fi rămas în ţara, unde nu s-ar întelege ce bază şi-ar fi putut crea. De atunci însă, el va fi trecut deci munţii şi anume în ceea ce Ludovic numeşte ţara sa Moldovană. “ (Nicolae Iorga – Istoria Românilor).
Pagubele, omorurile şi jafurile făcute de către tătari îl aduc pe regele Ludovic în anul imediat urmator, în luna mai a anului 1343 la Sântimbru, lângă Alba Iulia, unde va solicita colaborarea românilor pentru formarea unei alianţe contra tătarilor. Urmare acestei ameninţări va incerca în acelaşi an, în cursul luni octombrie, să-şi atragă de partea lui puternica familie maramuresană a voievodului Crăciun de Bilca, fiul lui Tatomir Voievod, şi printre altele, cumnatul lui Bogdan Vodă. Trecerea acestuia in sprijinul regelui este confirmată printr-o donaţie regală, legat de ţinutul Bilca, din comitatul Bereghului, făcută în cursul aceluiaşi an.
Drept răspuns la acţiunile tătarilor, Ludovic I îl va însărcina pe căpitanul regal, Dragoş în anul 1343, să pătrundă în Moldova, în scopul eliberarii acesteia de către tătari şi a pacificării moldovenilor, care participau alături de tătari la invaziile în Transilvania. Este mai mult ca sigur ca acţiunea de interventie a lui Ludovic I, în Moldova, prin Dragoş va fi îndreptată şi spre aducerea, la poruncă, a lui Bogdan, voievodul maramureşan refugiat în această ţară românească.
În anul 1344 va avea loc întrevederea dintre Ludovic I, şi, domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, prin care părţile vor încerca să realizeze o întelegere privind participarea comună la lupta dusă împotriva tătarilor.
Năvălirea tătară din anul 1345, în Transilvania, va grăbi această încheiere de alianţă. Regele maghiar va porunci lui Andrei Lackfi, voievodul Transilvaniei, strângerea unei armate, formată din maghiari, secui şi saşi, împreună cu contingente de români, conduse de voievozi din Maramureş şi Transilvania, şi, având în sprijin armata lui Nicolae Alexandru Basarab din Ţara Românească, îşi vor incepe campania de eliberare a Transilvaniei. În urma unor lupte care au durat trei zile, conform cronicii Cronicon Dubniczense , armata tătară, a fost invinsă şi obligată să se retragă în Moldova. Coaliţia creştina va trece, în primăvara anului următor, 1346, în urmărirea oştilor tătare în Moldova, unde vor măcelari hoardele tătare, luându-l prizonier pe marele principe tătar Altamos; care va fi decapitat de însusi Andrei Lackfi, voievodul Transilvaniei.
Cert este faptul, că la finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei, a fost total eliberată de ocupaţia tătară, fapt menţionat într-o scrisoare adresată de către Ludovic I, Papei Clement al VII-lea, prin care îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov, fapt confirmat de către suveranul pontif, prin actul emis la 20 martie 1347, prin care îl investeste ca episcop al „Milcoviei” pe însuşi capelanul personal al regelui maghiar.
Urmare acestor victorii, regele Ludovic I îi va răsplătii pe cnezii maramureşeni participanţi la aceste evenimente: Giula, fratele lui Dragoş Vodă şi fii lui: Dragoş II, Ştefan, Tătar, Dragomir, Costea şi Miroslav, pe Opriş şi Mariş, fii voievodului Codrea, fratele lui Stanislău Bârsan, precum şi pe fii acestuia, Micu, Neagu, Manea şi Radu cu proprietăţi şi privilegii regeşti în ţinutul Maramureşului.
Ca răsplata a serviciilor făcute în luptele duse împotriva tătarilor, Dragoş va fi numit, în anul 1347 conducător al „mărcii” regale din Moldova (unitate teritorial¬-politică şi militară) cu sediul la Baia, care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar, faţă de orice intervenţie din exterior.
Având hotarele răsăritene puse în siguranţă în urma victoriilor obţinute, şi a instituirii unui sistem de supraveghere şi apărare a limitelor hotarelor Moldovei, prin instituirea sistemului de tip “marca”, Ludovic va pleca în anul 1347, în Italia, însoţit de mare parte a oastei Transilvaniei, cu scopul de a-şi revendica cetatea Neapolelui.
Acest moment devine prielnic pentru Bogdan Vodă, cel refugiat din Maramueş, să facă un apel la cnezii şi voievozii maramureşeni, loiali lui, să treacă în Moldova. Faptele sunt menţionate în Cronica de la Buda, în capitolul De recessu Bogdano Voyvode : “circam annum 1347, in Moldaviam migrat” .
Dragoş, în virtutea funcţiei lui regale, va incerca, în Moldova, să supravegheze activitatea lui Bogdan, şi implicit a acestor treceri clandestine din Maramureş spre ţinuturile moldave; dar fără un rezultat direct. Urmare a acestei încercări de a-l supraveghea pe Bogdan Vodă, nepotul acestuia Stefan, fiul voievodului Iuga va efectua, în anul 1349, un atac revanşard asupra fratelui lui Dragoş, Giula din Giuleşti şi a familiei sale, devastând şi pârjolind moşiile acestuia, asemeni tatarilor.
În această situaţie voievodul Transilvaniei, Andrei Lackfi, solicită prezenţa regelui Ludovic în Transilvania. Apariţia pe firmament a influenţei lui Bogdan, îl obligă pe rege să se deplaseze “ pentru pricini întemeiate” în Transilvania, la Bistriţa, unde la data de 15 septembrie 1349, repune în drepturi familia Drăgoşeştilor grav afectată de acţiunile războinice a lui Ştefan, şi-l trece pe acesta în rândul “necredincioşilor invederaţi” asemeni lui Bodgan Vodă, dar fără să-l pedepsească “in corpore”. Motivul nepedepsiri nepotului răzvrătit a lui Bogdan trebuie interpretat ca o măsură politică, de prevenire a unui atac al acestuia, împreună cu rebelii săi maramureşeni asupra mărcii din Moldova.
Urmare a depopulării multor zone din Transilvania, ca urmare a luptelor duse contra tătarilor, a epidemiei de ciumă, care izbucnise încă din anul 1347, precum şi a trecerilor repetate în Moldova, a maramureşenilor. îl vor obliga pe Ludovic să ia măsuri urgente. În acest sens va solicita cnezilor şi voievozilor transilvaneni să colonizeze cât mai grabnic ţinuturile deţinute, cu români sau alte neamuri, în scopul aducerii zonei la o “stare mai bogată”, fapt confirmat şi în solicitarea adresată, la 1 aprilie 1350, fiilor voivodului Crăciun, Sărăcin, Nicolae, Valentin şi Luca. Politica regelui este în fapt, şi cea de atragere a românilor de partea sa, atât timp cât relaţiile sale cu saşii, nu erau cele de bună înţelegere.
În anul 1350 o coaliţie formată din lituanieni, ruteni, tătari si moldoveni, trec prin foc şi sabie Polonia. Regele polon Cazimir se vede nevoit să solicite în această situaţie ajutorul regelui Ungariei. Ludovic îşi ridică la 19 iunie 1351, oastea regală, la care vor participa şi contingente conduse de cnezi şi voievozi transilvăneni şi maramureşeni, şi intră în Polonia, unde va face joncţiunea cu armata poloneză. În urma luptelor purtate tătarii şi moldovenii sunt înfrânti şi împinşi spre est.
Drept răspuns principele lituanian Olgerd însoţit de tătari intră şi prada Moldova, şi Transilvania în toamna anului 1351. Odată ostilităţile reluate, Ludovic părăseşte la 22 februarie 1352, Buda în fruntea oştilor sale, ajungând la 21 martie la zidurile cetăţii Belz, aparţinătoare lituanienilor, unde îl astepta o mare oaste polonă condusă de Cazimir. Oastea lituaniană care apara cetatea, era condusă de Iurg Coriat, personaj al cărui descendent avea să creeze ulterior prin interpretări eronate, un misterios domnitor în Moldova, sub numele de Iuga Coriatovici.
La asediul cetăţii a participat şi Dragoş Vodă în fruntea unei armate alcatuită din maramureşenii şi moldovenii, fideli lui. În timpul asediului, la 31 martie, a fost ucis strănepotul lui Dragoş, Tatomir, fiul fiicei lui Sas, şi, a lui Dragomir. Însuşi regele maghiar Ludovic a fost lovit în cap de un ciocan de lemn, cavalerul Pereny Miklos, fiind nevoit să-l scoată în cârcă, din focul bataliei. Luptele nedecise de vreo parte, s-au încheiat prin adoptarea unui armistiţiu de pace.
Dovadă a participării românilor din Transilvania şi Maramureş la luptele purtate de Ludovic I, sunt daniile şi confirmările de proprietate acordate de rege, acestora. Astfel actele cancelariei regale îi pomenesc pe românii din Banat, Iuga si Bogdan, fii lui Ştefan, cu cnezatul în Valea Mâtnicului, pe Nicolae de Zyrma, avansat la rangul de comite al Ugocei, ţinut în Maramureşul de Nord, pe Ştefan şi Ioan, nepoţii lui Bogdan Vodă, ca drept stăpânitori ai moşiei de la Cuhea (14 mai 1353).
În scopul aproprierii băstinaşilor moldoveni din ţinuturile supravegheate de către Dragoş, aceştia vor fi scutiţi de dări către coroana maghiară. Tot în anul 1353, pentru a se reîmpaca cu saşi din Ţara Bârsei, regele Ludovic le va acorda acestora unele privilegii speciale, dar cu obligativitatea participării acestora la luptele duse de coroana maghiară. Cetăţenilor Bistritei le va acorda la 24 martie 1353, dreptul de a face negoţ la răsărit de Carpaţi, adica la Baia, în teritoriul moldav controlat de Dragoş.
În vederea unei mai bune organizari a apărării, regele Ludovic porunceşte Voievodului Transilvaniei, executarea lucrarilor de refacere, restaurare şi întărire a tuturor cetăţilor regale din Transilvania, şi, în special a celor din secuime, veşnic distruse şi arse de către tătari.
Situaţia din Moldova însă nu era pe deplin liniştită. Lipsa documentelor nu ne permite stabilirea ţinutului unde s-a “autoexilat” , Bogdan. Unii istorici opinează în privinţa nordului Moldovei, susţinând că voievodul îşi stabilise reşedinţa la Hârlău. Cert este faptul ca nu avem o dovadă sau atestare istorică. În decursul timpului curtea acestuia avea să se mărească prin desele migraţii ale maramureşenilor în Moldova, permiţându-i creerea unui mic voievodat, independent faţă de coroana maghiară. Este mai mult ca sigur ca atât tătarii cât şi lituanienii îl percepeau ca şi pe un aliat împotriva coroanei maghiare, dovadă ca documentele timpului nu prezintă nici un conflict între acesta şi cei doi puternici vecini.
Nici Ludovic I nu va avea curajul efectuării unei campanii sau a unei provocări armate în Moldova, atât timp cât relaţiile lui cu domnitorul Ţării Româneşti încep să se deterioreze. Acest lucru este confirmat într-o diplomă emisă de cancelaria regală maghiară la 20 noiembrie 1354 prin care, regele, în virtutea vechii lui politici de expansiune a regatului, îl acuza pe Alexandru Nicolae Basarab că şi-a însuşit , în urma morţii lui Basarab I, Ţara Transalpină, care de fapt revenea coroanei maghiare.(!)
În faţa veşnicei ameninţări a tătarilor Ludovic va realiza faptul că nu şi-i doreşte dusmani pe Alexandru Nicolae şi Bogdan, atât timp cât erau şi în vecinatatea sa, şi puteau profita de orice pretext pentru a invada Transilvania. La aceasta se mai adauga şi moartea, survenită în anul 1354, a bravului său căpitan, Dragoş. Preluarea conducerii mărcii de la Baia se va face de către Sas, fiul lui Dragoş.
La solicitarea papei Inocentiu al VI – lea (1352 – 1362), Ludovic I aliat cu polonezii va porni o campanie împotriva tătarilor, la începutul anului 1355. Mongolii implicaţi într-un conflict în Azerbaidjan, nu vor răspunde la această provocare armată, ci vor încerca, şi reuşi încheierea unui armistiţiu de pace.
Întâlnirea dintre regele maghiar şi hanul tătar este prezentată în Cronica Dubnicense, într-un mod foarte plastic: “După un marş, timp de 15 zile prin deşert, oastea condusă de către Ludovic ar fi ajuns la graniţa tătarilor… <unde> a primit o solie din partea hanului, prin care i se cerea o întrevedere. Ludovic a primit să se întâlnească. Hanul tătar, tânar la înfaţişare, s-a apropiat cu suita lui şi a fost surprins când l-a vazut ca rege. L-a salutat şi totuşi, reţinându-şi mânia, l-a întrebat : Ce doreşte să realizeze prin acest razboi ? Că de un timp încoace, tătarii nu i-au încălcat regatul ? Regele i-a vorbit atunci că s-a pregatit să-l atace, deoarece este păgân şi vrea să-l supună vasal şi în această calitate să-i plătească tribut.
Hanul tătar a găsit stranie această petenţie şi a raspuns: Ce s-ar întâmpla dacă în razboi l-ar invinge el ? În cele din urma a acceptat să primească creştinismul, dar să-i fie vasal, nu. Totodată, a adăugat că ar dori să fie în relaţii amicale, dacă regele i-ar acorda ajutor. Pentru aceasta a rămas că trebuie să scrie mai întai Papei. Ludovic a dat crezare celor spuse de han şi a încheiat pace pe râul Itil.”
Se pare că în timpul acestei campanii, Ludovic ar fi vizitat şi noua capitală a “mărcii moldave” a lui Sas , aşezată în oraşul Siret.
În urma acestei campanii, mulţi dintre maramureşeni participanţi, vor fi răsplătiţi cu funcţii sau moşii.Cu această ocazie, familia Drăgoşeştilor prin Dragoş II, fiul lui Giula (fratele lui Dragoş Vodă) îşi va regla conturile cu fii lui Iuga, Ştefan şi Ioan, obţinând scoaterea acestora din pretenţia de proprietate asupra moşilor Giuleşti şi Nireş în favoarea lui. Actul survine, urmare acţiunilor războinice din anul 1349, făcute de către Ştefan, nepotul lui Bogdan, prin care acesta încercase să alunge familia drăgoşeştilor de pe moşii. În documentul emis la 12 octombrie 1355, nu este pomenit decât Ioan, cu titulatura de Voievod al românilor din Maramureş, fiind omis Ştefan, fratele acestuia , veşnicul “rebel”.
Cronicile timpului, Cronicum Budense şi cea a arhidiaconului Ioan de Kukullo, menţionează ca în Moldova “a crescut numarul românilor în acea ţară şi s-a dezvoltat în regat <stat>” cea ce ne re-confirmă alăturarea multor români maramureşeni şi transilvăneni, văzuţi ca şi “rebellantes <rebeli>” , curţii lui Bogdan Vodă. Având ajutorul românilor din Transilvania, Bogdan Vodă va începe, în anul 1358, o campanie de luptă îndreptată împotriva “mărcii” maghiare condusă de căpitanul regal , Sas, fiul lui Dragoş I.
În urma unor lupte sângeroase care au durat aproape doi ani, Bogdan reuşeşte să înfrângă oştile maghiare, cantonate în zonă, şi, să se impună, cu ajutorul conducătorilor locali, ca şi singur stăpânitor al Moldovei. Sas este ucis, se pare, în aceste lupte, după alte surse este luat prizonier de către Bogdan, iar descendenţii lui: Balc şi nepotul Dragos II, se refugiază în Transilvania.
Anul 1359 este anul Întemeierii Moldovei ca şi stat independent şi suveran, Bogdan devenind, primul domnitor al acestei ţări româneşti. Bogdan refuză suveranitatea maghiară, cea ce va duce la organizarea de către coroana maghiară a unei campanii militare de pedepsire a acestuia, expediţie condusă de către însuşi Dragoş II. Armata formată din corp de oaste maghiar şi contingente maramureşene, intră în Moldova, şi vor reuşi la sfârşitul anului 1359, să-l înfrângă pe Bogdan Vodă, şi să preia controlul asupra unei mari părţi din Moldova. Bogdan se va retrage în nordul Moldovei, în ţinutul Rădăutilor.
Cronicarii timpului ulterior, Miron Costin şi Grigore Ureche, preiau această informaţie şi o statuează ca şi un „al doilea descălecat” efectuat de către un Dragoş, care de fapt este Dragos II, nepotul de frate a lui Dragoş Vodă.
Dragoş II reuşeşte „ restabilirea ţării noastre moldovene” conform diplomei regale emise la 20 martie 1360, respectiv aducerea Moldovei sub suveranitate maghiară.
Însă între anii 1360 si 1361 , Bodgan, reuseşte după lupte sângeroase să-i înfrângă pe Balc şi Dragoş II, profitând şi de implicarea regelui Ludovic I al Ungariei, în alte conflicte europene, precum şi de „infidelitatea” domnitorului muntean, Alexandru Nicolae Basarab care va solicita papei titlul de „autocrat”. Balc se va vedea pus în situaţia revenirii în Maramureş, unde va fi răsplătit pentru faptele lui de către regele maghiar prin acordarea de funcţii şi mosii. Dragoş II, se pare că a fost ucis în aceste lupte, deoarece nu mai este menţionat în actele cancelariei maghiare decât prin urmaşii lui.
Urmare a înfrângerii tătarilor de către principele lituanian Olgerd cel Mare, în bătalia de la Siniuha, din toamna anului 1362, sfârşeşte şi dominatul tătar asupra Moldovei. În aceasta conjuctură, coroana maghiară solicită lui Bogdan Vodă acceptarea vasalităţii, pentru prevenirea intrării Moldovei sub influenţa lituaniană. Propunere neaceptată de către Bogdan, domn al Moldovei independente.
Refuzul categoric al voievodului Bogdan precum şi situaţia „dificilă” pe care o avea Ludovic I al Ungariei cu Nicolae Alexandru Basarab, în Ţara Românească îl va duce la luarea unor măsuri catastrofale privind desfăşurarea evenimentelor ulterioare.
În anul 1362 va lua o serie de măsuri punitive împotriva românilor din Transilvania. Voievodatul maramuresan va fi pus sub controlul lui Benedict Himfi, comite al Sătmarului, iar voievodatul de Ugocea pus sub directa comandă a generalului Pok, comite al Crasnei, slujbaşi ai regelui.
Contestarea legitimitaţii românilor va duce la o serie de conflicte care se vor finaliza cu trecerea Voievodului Stefan al Maramureşului, definitiv, în Moldova, în ajutorul unchiul său Bogdan Vodă.
Regele maghiar va reacţiona cu trimiterea în anul 1364, unei noi forţe militare în Moldova sub conducerea lui Balc, fiul lui Sas, nepotul lui Dragoş I, în scopul re-cucerii şi readucerii ţării sub suveranitate maghiară, evenimente pomenite de cronicarul Ioan de Kukullo, cu specificaţia că Bogdan „ a fost combătut adeseori de oastea regelui”.
Expediţia militară a lui Balc se va sfârşi în mod dezastruos pentru coroana maghiară, aceştia fiind decimaţi de armata moldo-maramureşana a lui Bodgan şi Stefan al Maramuresului, însuşi Balc fiind rănit grav în aceste lupte.
Victoria lui Bogdan, va fi vazută ca şi o posibilă ameninţare la adresa coroanei maghiare. Intrarea lui Bogdan în Maramureş şi revendicarea Voievodatului era o problemă ce frământa conducerea regatului. Se pare ca în acest moment judecata regelui a cedat în urma noii ameninţării ce apăruse la fruntariile regatului. Cea care va depaşi momentul va fi regina Ungariei, Elisabeta, care va acorda o serie de facilităţi şi danii cnezilor şi voievozilor români din Maramureş, în ideea îndepărtării acestora de Bogdan al Moldovei.
Fii voievodului Crăciun, Nicolae, Valentin, Sărăcin şi Luca vor fi urgent confirmaţi ca deţinători de moşii în tinuturile Racolţa şi Mistiţa (azi în Ucraina) şi trecuţi sub protectie regală: „ poruncind cu străsnicie să nu îi judecaţi, în nici un fel pe înainte numiţii români, fii lui Crăciun, precum şi pe fraţii şi rudele lor …” (diploma regală din 27 septembrie 1364).
Măsurile luate de către regina Elisabeta vor merge însă mult mai departe. Conştientizând că trecerea lui Ştefan al Maramureşului în Moldova s-a făcut pe fondul îngrădirii autorităţii acestuia, prin punerea sub controlul lui Benedict Himfi, comite al Sătmarului, regina va acorda comunităţii româneşti din Beregh (zonă din nordul Marmureşului, actualmente pe teritoriul Ucrainei) dreptul să-şi aleagă voievod. “Noi , Elisabeta, din îndurarea lui Dumnezeu, regina Ungariei, dăm de ştire şi facem cunoscut, prin cuprinsul <scrisorii> de faţă tuturor, cărora se cuvine, că obştea românilor noştri care există în comitatul nostru de Bereg, venind înaintea maiestăţii noastre, ne-a rugat cu smerenie asupra faptului că, deoarece ei suferă diferite ofense din partea slujbaşilor comitelui nostru de Bereg , pe care acesta este obişnuit să îi puna în locul voievodului, între acestia, împotriva libertăţii lor, de aceea să încuvinţăm ca ei să-şi pună în frunte, cu acordul obştesc, un voievod al românilor, care le-ar parea lor folositor şi cinstit, aşa cum şi alţi români din Maramureş şi care locuiesc în alte părţi ale Ungariei se bucura de această libertate.” (diploma regală din 30 septembrie 1364).
Aceste privilegii vor fi date de către regină şi celorlalţi români din Transilvania şi Ungaria.
La 2 februarie 1365 regele Ludovic I al Ungariei se recunoaşte învins de : voievodul Bogdan şi fii săi, adică de necredincioşii noştrii invederaţi, datorită blestematei lor vină de necredinţă – pentru că fulgerându-i diavolul, duşmanul neamului omenesc, care rănindu-le grav inima cu săgetile sale otravite ale ticăloşiei şi înşelăciunii, i-a convins că , abătându-se de mai multe ori de la calea adevărului şi de la statornicia cuvenitei credinţe <şi> plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în pomenita noastră tară moldoveană, uneltesc să o păstreze pentru ei, spre paguba maiestăţii noastre, ….” (Diplome maramureşene din secolul XIV si XV, pag.72 – 75).
Actul cancelariei maghiare din data mai sus menţionată, specifică acordarea drept merite pentru serviciile făcute coronei maghiare lui Balc şi fraţilor săi Drag, Dragomir şi Ştefan, dreptul de posesie al moşiei Cuhea , fosta reşedinţă a Voievodatului maramureşan a lui Bogdan Vodă, ca revansă ineficientă, asupra acestuia (!).
O alta dovadă de „infidelitate” din partea românilor, va constata Ludovic I, tot în cursul anului 1365, când noul domnitor al Ţării Româneşti , Vladislav I, fiul lui Alexandru Nicolae Basarab, va refuza suzeranitatea maghiară, şi va fi numit „uzurpator” pe motivul că acesta nu şi-a depus omagiul de vasalitate regelui Ungariei (cf. capitol Vladislav I).
Ludovic I nu va ataca însă direct, Ţara Românească, invadând în schimb ţaratul bulgar de la Vidin, condus de către Ivan Straţimir (1365-1396), cumnatul lui Vladislav I. În urma luptelor duse,în anul 1365, maghiarii ocupă cetatea Vidinului şi-l iau pe Ivan Stratimir ca şi ostatic, fiind dus ulterior atât el, cât şi familia lui, în prizonierat în Croaţia. Ţaratul Vidinului este transformat, în anul 1366, în Banatul Bulgariei, aparţinător de coroana maghiară , fiind un punct de sprijin al ofensivei catolice asupra ţinuturilor de la nord şi sud de Dunăre. Acestă ocupaţie maghiară şi a aplicării în forţă a politici de convertire a populaţiei vlaho-bulgare la catolicism, va provoca mari nemulţumiri în zonă.
Aceleaşi nemulţumiri ale populaţiei se vor răsfrange asupra regelui maghiar şi în Transilvania, când românii din Floreşti aliaţi cu meşteşugarii din Cluj vor ataca moşiile mănăstirii din Mănăştur, ca ripostă a dărilor practicate de coroană şi clerul maghiar. Tăranii au atacat şi moşiile nobilului din Suceag, capturându-l pe acesta şi tăindu-i capul, fără nici o judecată.
Pus în faţa necesităţii unei intervenţii militare în Transilvania, contra supuşilor lui , regele Ludovic I va aproba o o lege prin care va conferii o mai mare putere nobilimii maghiare asupra tărănimii, în special a celei de naţie română, specificând : “<dreptul de a nimicii> pe făcatorii de rele de orice neam, şi mai ales pe români “. Specificarea făcută legat de români, reflectă starea de spirit a regelui maghiar aferentă relaţiilor lui politice şi diplomatice dezastruoase cu Bodgan I al Moldovei şi Vladislav I al Ţării Româneşti.
Constientă de greşeala şi incapacitatea decizională a soţului ei, Elisabeta, regina Ungariei, fiind pusă în faţa izbucnirii unei revolte generale a românilor din Transilvania şi regatul maghiar, va anula această lege, emitând la 28 octombrie, acelaşi an, 1366, o dispoziţie regală prin care îi va lua pe romani sub propria protectie : “ Ne relateaza nouă Clement şi Ioan, fii lui Maxim, Nicolae şi Valentin, fii lui Crăciun, românii noştri că, în timp ce românii şi iobagii lor vin pe moşiile voastre <a magnaţiilor şi nobililor maghiari> , pe proprietăţile şi în mijlocul vostru în căutarea hranei lor, voi îi judecaţi şi le confiscaţi fără încetare lucrurile, poprindu-le persoanele. Asupra acestui lucru pretindem (subl.n) credinţei voastre, poruncindu-vă cu toată străsnicia (subl.n) că de acum înainte să nu mai îndrăzniţi în niciun fel să îi judecaţi pe pomeniţii români si pe iobagii români pe moşiile voastre şi în mijlocul vostru, în orice pricini, afară de hoţie, tâlhărie şi alte fapte obşteşti criminale, sau să îi siliţi să stea la judecată înaintea voastră. Iar dacă unii dintre voi au vreo pricina sau vreo plângere împotriva acestor români şi iobagi, sau vor avea, o vor urmări în prezenţa aceloraşi domni ai lor <cnezi sau voievozi> , care vor arata, din partea lor, împlinirea dreptăţii oricarui pricinaş, după cum va cere ordinea legii, fără ca voi să îndrăzniţi a face altceva (subl.n.) (act emis la 28 octombrie 1366 la Buda de către regina Ungariei, Elisabeta) .
Nu considerăm că textul de mai sus are nevoie de alte explicaţii sau lămuriri. Regina Elisabeta, va restrânge drepturile magnaţilor şi nobililor maghiari asupra românilor, dându-le acestora dreptul de liberă convieţuire, pe condiţii de egalitate cu celelalte naţii trăitoare în regatul Ungariei. Gestul reginei o va pune însă în opoziţie cu soţul ei, Ludovic I.
Acţiunile necugetate a lui Ladislau faţă de ţaratul de la Vidin vor duce însă la riposta lui Vladislav I, domnitorul Ţării Româneşti, care în anul 1368 va ocupa Banatul Severinului, aparţinător la acea vreme de coroana maghiară.
Ca răspuns regele maghiar organizează în cursul anului 1368 o campanie militară de pedepsire a domnitorului muntean. Oştile maghiare vor intra pe două direcţii în Ţara Românească : dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania, de unde venea armata condusă de voievodul Nicolae Lackfi, spre sud-vest.
Intenţia maghiarilor de a-l prinde în încercuire pe Vladislav nu reuşeşte. Vladislav îşi va împărţi, la rândul său, armata în două. Corpul de oaste condus de el personal va surprinde în Banatul Severinului armata maghiară, înfrangând-o şi decimând-o. În acelaşi timp al doilea corp de oaste condus de pârcălabul Dragomir se va retrage până pe malurile râului Ialomiţa, în apropiere de Târgovişte. Urmare a atacului maghiar aceştia sunt înfrânţi şi siliţi să se retragă spre munţi, dar urmăriţi de oastea maghiară condusă de voievodul Nicolae. Atraşi în capcană, undeva pe cursul superior al Dâmboviţei, avea să se dea bătălia decisivă dintre cele două părţi. Armata munteană condusă de Dragomir, înfrânge într-un mod sângeros armata maghiară, însuşi voievodul Transilvaniei, Nicolae fiind ucis : „şi când ungurii din amintita oaste au dat dosul şi sau pus pe fugă, nimerind ei în locuri înămolite şi mlăştinoase, întărite, mulţi dintre ei au fost măcelăriţi de români şi numai câţiva au scăpat, cu marea primejdie a vieţii şi cu paguba avutului; şi corpul neînsufleţit al acelui Nicolae Voievodul , smuls cu mare încleştare, din mâinile românilor l-au adus în Ungaria” (Cronica lui Ioan de Târnave).
În urma eşuării campaniei regelui maghiar şi alungării acestuia peste Carpaţi, românii reocupa ţinuturile Făgăraşului şi Amlaşului.
Având avantajul recuceririi Severinului şi înfrângerii oştilor maghiare, Vladislav I, intră la cererea populaţiei bulgare, în ţaratul Vidinului, eliberându-l de sub ocupaţia coroanei maghiara, la12 august 1369.
Pe fondul ameninţării otomane, relaţiile dintre coroana maghiară şi domnitorul român se îmbunătăţesc, Ludovic va recunoaşte în schimbul prestării formale a unui angajament de vasalitate, toate posesiunile şi titlurile lui Vladislav , iar ţarul Straţimir va fi eliberat de către Ludovic, şi repus în drepturi de conducător al bulgarilor nord – vestici.
În toamna anului 1369 o armată transilvăneană sub conducerea lui Ladislau de Dobca vine în ajutorul lui Vladislav I la luptele duse de acesta cu turcii. Muntenii şi transilvănenii învingători reuşesc să-i alunge pe turci la sud de Dunare.
Anul 1370 este anul înfiinţări la Severin a unei mitropolii ortodoxe care avea jurisdicţie asupra Banatului , sudului Transilvaniei dar şi a Olteniei. Înfiinţarea ei se face cu acceptul şi sprijinul domnului Ţării Româneşti.
În ciuda faptului că regina Elisabeta îşi continua campania de apropiere a românilor de partea ei, în anul 1371 vor izbucni revolte ale ţăranilor români conduse de un cneaz local, în comitatul Năsăudului, cneazul Gilian (Iulian) din Budacu de Sus (jud.Bistriţa-Năsăud). Revoltele erau urmare a politicii de exploatare a românilor duse de către magnaţii şi nobilii maghiari din Transilvania. În anul 1375 revoltele ţăranilor români din Transilvania se vor îndrepta şi împotriva clerului maghiar ca urmare a măriri dijmei bisericeşti. Ţăranii din comitatul Clujului se vor ridica şi ataca moşiile mănăstrii Mănăştur, devastându-le şi dându-le pradă focului.
Pacea dintre Ludovic I şi Vladislav nu va dura mult. În anul 1375 Ludovic pătrunde cu oaste în Banat şi ocupa cetatea Severinului, care aparţinea lui Vladislav I. Între cei doi conducători şi armatele lor se vor duce lupte pe parcursul a doi ani, până când muntenii reuşesc să recucerească cetatea Severinului. În timpul acestor lupte, se pare că Vladislav I este ucis, iar domnia Ţării Româneşti este preluată de Radu I, fratele celui dintâi. La 7 iunie 1377 Radu I înfrânge decisiv în Ţara Bârsei armata regelui Ludovic I
Urmare acestei înfrângeri Ludovic I porunceşte negustoriilor braşoveni să-şi onoreze plata vămii doar faţă de coroana maghiară şi să refuze plata către domnitorul Ţării Româneşti: “Privilegiu a lui Ludovic I dat districtului numit Braşov, sub condiţiunea ca braşovenii să edifice în muntele Tidricu una fortăreaţă nouă, cu şpesele lor, şi să taie pădurea de prin prejurul acelui munte sau peatra. Regele se învoieşte, ca şi comunele din district, câte s-au ţinut până atunci de Cetatea Braşov, să rămână anexate şi pe viitor la aceea. Într-accea regele Ludovic mai promite că dacă va pune el mâna pe Ţara Muntenească, adecă dacă o va subjuga, atunci vama care se plătea la Arborele Roşiu <fortăreaţa>, se va plăti în vecinătatea <fortăreţei> celei nouă. Până atunci însă braşovenii să nu plătească vamă aiurea decât numai în Braşov <subl.n>. “ (Ioan, Cavaler de Puşcariu – Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului, Ed. Societăţii Culturale Pro Maramureş, 2006).
Războiul dintre munteni şi coroana maghiară va fi ultima bătălie pentru Ludovic I de Anjou. Bolnav şi deprimat, se va retrage la o mănăstire din Budapesta, în mijlocul călugărilor, lăsând problemele coroanei în mâinile reginei Elisabeta şi a favoriţiilor acesteia.
În anul 1380 reizbucnesc puternice revolte ale ţăranilor români din comitatul Satu – Mare, îndreptate contra nobililor şi a administraţiei maghiare. Circa 2000 de iobagi români şi unguri din 20 de sate ard şi pradă moşiile nobililor. Atacul asupra domeniului Osvarău al nobilului Toma, a fost însă de o violenţă dusă la extrem. Ţăranii au spart uşile curţii nobiliare, prind şi decapitează fără judecată slujitorii nobililului, iar pe acesta îl iau prizonier trei zile, timp în care îl şi torturează.
Regina se vede nevoită să ordone intervenţia militară a nobililor împotriva acestora. Totuşi regina îşi continua politica de atragere a românilor prin dese danii făcute acestora. Chiar în anul revoltei din comitatul Satu-Mare, confirmă proprietăţile familiei voievodului Crăciun din comitatul Beregh, comitat aflat în vecinătatea comitatului Satu-Mare, solicitându-le acestora ajutorul pentru liniştirea populaţiei române din acest comitat.
Ludovic I va muri în anul 1382, la 10 septembrie în oraşul Nagyszombat, la vârsta de 56 de ani, fiind înmormântat în Biserica Sf.Catalina din Alba Regia din Ungaria (Szekesfehervarott), lăsând în urma lui calea liberă începerii luptelor de succesiune, între magnaţii şi nobilii maghiari aliaţi cu diverşi pretendenţi.

Conflictele românilor din Transilvania secolului al XIV-lea

În secolul al XIV-lea se extinde revolta românilor faţă de autoritatea maghiară şi faţă de politica coroanei maghiare privind colonizarea ţinuturilor româneşti cu “oaspeţi regali” numiţi atât de plastic, de populaţia română “venetici”. Lupta românilor se va duce împotriva coroanei şi administraţiei maghiare, a instituţiilor bisericeşti catolice, a nobililor şi magnaţilor maghiari, dar şi împotriva colonilor (saşi, şvabi, secui) aduşi de regalitate şi aşezaţi în ţinuturi odinioară stăpânite de români. Lupta românilor pentru pământ se va da chiar şi între ei, neînţelegerile apărând în cazul stabilirii hotarelor de moşie sau a trecerii unora dintre cnezii români în tabară regală maghiară, lucru considerat trădare de o parte a comunităţii româneşti.
La începutul secolului al XIV-lea, în anul 1315, este amintit un prim conflict între Nicolae cel Roşu, villicus de Hatzak (primar de Haţeg), fiul lui Stefan de Britonia, proprietar al mai multor sate româneşti şi cnezii români, Dan şi Stanislău, care sunt învinuiţi a fi intrat cu forţa în posesia unei moşii, numita Brethonia (Sarmisegetusa) din Comitatul Haţegului. Este posibil faptul ca şi Nicolae cel Rosu să fi fost de origine română, conflictul devenind unul “între neamuri”.
La sud de Haţeg în actualul judet Caraş-Severin va aparea un prim conflict inter-etnic. Cneazul Baciu şi fiul său Iuan se vor plânge comitelui de Caraş, că Pavel zis Oloz (Italianul) ar fi intrat pe domeniul moşiei lor din satul Agriş (jud.Caraş-Severin). Printr-un act datat la 13 aprilie 1319, comitele de Caraş va atesta însă proprietatea Agriş în favoarea cneazului Baciu.
Aceste încercări de furturi de proprietate aveau să devină o obişnuinţă a maghiarilor şi colonilor regali, mai ales în timpul regalităţii regelui Ludovic I, în defavoarea cnezilor şi iobagilor români, funcţie de dispoziţiile politice şi sufleteşti ale regelui faţă de români.
Unul dintre cele mai celebre cazuri este cel al familiei nobiliare maghiare Himfy, care în decurs de 44 de ani (1333 – 1377) îşi vor adjudeca, pe nedrept mari proprietăţi în Banat.
Istoricul evenimentelor începe în anul 1333 când un slujbaş al magistrului Pavel Magyar împreună cu cneazul român Brătan (Brătean) sunt acuzaţi că ar fi încercat cu forţa să-şi însuşească moşia Remetea a magistrului Pavel Himfy şi a fraţilor săi. Este mai mult ca sigur că această proprietate ce aparţinuse comunităţii româneşti să fi fost luată, pe nedrept de familia Himfy.
Peste 10 ani, într-un document datat 18 octombrie 1343, cneazul Brătan de Sosdia şi fii săi, Grigore Şi Fanta, sunt acuzaţi, din nou, de Benedict, fiul lui Pavel Himfy că ar fi atacat şi jefuit moşia Remetea. Tot în acelaşi timp se mai află pe rol şi procesul intentat de Benedict, contra lui Mihail cel Mic, slujitorul lui, Bedre, cneazul Dobrotă, Lucaciu, fiul lui Mircea, care ar fi prigonit un supus al nobilului maghiar.
Insistenţa familiei Himfy de a-și extinde averea va duce între anii 1361 și 1371 la un complicat proces între aceștia și cnezii români. Magistrul Ioan Pecenegul, castelanul de Ersomlyo (cetate din județul Caraș-Severin) avea să vândă regelui Ludovic I al Ungariei o serie de moșii din depresiunea Almăjului, multe dintre acestea însușite pe nedrept și forțat de la cnezii români. La 22 martie 1363, din porunca regelui Ludovic aceste ținuturi au fost donate magistrului Benedict Himfy și rudelor lui Nicolae, Petru și Ladislau . În cazul moșiei Voya (Valea) cnezii români vor contesta însă semnele de hotar plasate de către slujbașii familiei Himfy în teritoriul comunității românești.
Conflictul dintre familia Himfy și cnezii români nu a fost unul pașnic, pe linia acceptării judecătii regale; sa ajuns până la conflicte armate mai mult sau mai puțin sângeroase. În anul 1364, arhiepiscopia de Kalocsa va atrage atenția magistrului Petru Himfy că s-a ajuns, în timpul unui conflict armat, până la provocarea unei răni grave unui cneaz din satul bănățean Cuiești. Cneazul încercase să se opună atacului slujbașilor familiei Himfy, care reușiseră să dărâme moara satului.
Cneazul roman Dan de Dubosz este reclamat lui Ludovic I, de către nobilul Petru, fiul lui Pavel Himfy, într-un act emis la 29.ianuarie 1369, că împreună cu iobagii lui, ar folosi în scop propriu folosințele, roadele și bunurile moșiei Ersig, și că mânați de cutezanță ar fi dat foc unei sat ce aparține aceleiași moșii. Autoritățile comitatului Timiș au fost trimise din porunca regelui să facă o cercetare în stabilirea adevărului.
În anul 1370, Petru Himfy va intra în conflict și cu voievodul Radul, comitele de Cuiești. Acesta îl va ignora pe nobilul maghiar, neluând în seamă hotarul moșie lui Himfy, trasat în mod abuziv de către autorități, considerând bucata de teren, în dispută, proprietate personală și utilizând-o în profit propriu.
La 30 mai 1371, capitlul din Cenad consemnează împăcarea lui Pavel Himfy cu fratele său Petru, dar și cu Dumitru, Ladislău și Mihail, fii cneazului Dan. Între anii 1369 și 1371, conflictul dintre părți degenerase într-un conflict armat, presărat cu multe victime, arderi de case și pagube materiale.
Abia în anul 1371, regina Elisabeta, soția lui Ludovic I, va interveni și va hotărâ redarea unora din moșii luate prin forță de către familia Himfy, românilor.
Fii lui Dan își vor păstra moșiile, doarece în anul 1372, cu ocazia executarii lucrărilor de apărare a cetății Orșova, acestia vor trimite la solicitarea regelui Ungariei, Ludovic I oameni la lucru. Cu această ocazie mai sunt pomeniți și alți români obligați să se supună solicitării regelui: cnezii Dominic de Zynasez, Ioan, fiul lui Neacșu, Banea de Chinka, Roman de Hodoș, Thopșa și Chinkaz de Zaldubag, Balc de Mylas, Crăciun de Zepmezeu, Iuga și Thocomerius, Cozma de Vlașag, Stan de Nevrincea, Radul de Biniș, Luca de Hudușpataka, Filea de Syrkech, Petru de Boldur s.a.
În anul 1373 cnezii români, Ladislău, fiul lui Lehaci, Nan și Ladislău, fii lui Kene vor fi protejați de către regele Ludovic I de orice ofense sau umilințe venite din partea magistrilor Petru și Pavel Himfy, a castelanului de Mehadia, și, a tuturor cnezilor, slujbașilor și slujitorilor care ar fi cutezat să-i judece. După trei ani însă, la 19 iunie 1376, moșia Bolvașnița, din districtul Mehadiei, a Ladislău, fiul lui Lehaci, este confiscată de regele Ungariei, deoarece Ladislău fugise în Țara Românească împreună cu alți cinci cnezi români: Șurian, Bogdan, Dumitru, Toma și Blasiu, fii lui Voicu
În anul 1376 cneazul Neacsu este acuzat de familia Himfy că și-ar fi însușit bunuri ale lui Nicolae și Benedict Himfy, și pe care le-ar fi dus în satul său numit “Satul lui Neacșu (Nexefolua).În același an cneazul Neacsu împreună cu Dumitru Micul au strămutat un iobag de pe moșia Călina, a fraților Himfy pe domeniul cetății Cuiești. Cnezii încercau de fapt să-și recupereze posesiunile cotropite de Himfyești.
În anul 1377 familia Himfy va intra din nou în conflict cu cnezii români atingător de moșia Valea (Voya). Benedict de Himfy va reuși însă să-și treacă în posesie o serie de sate aparținând cnezilor Ioan, Pavel fiul lui Bogdan, Ștefan s.a.
Acest gen de “furt de proprietate” va fi legiferat de către administrația maghiară în defavorul cnezilor români. Într-un document emis la 16 mai 1366, la Vișegrad, judele curții regale împărțește mai multe moșii, unele cu sate curat românești, din comitatele Bihor, Cenad și Alba, între nobilii Laurențiu, fiul lui Ioan de Tileagd și Toma, fiul lui Laurențiu de Tileagd. Pentru a se mării moșia numitului Laurentiu i se va adauga, parte, din moșia Luncșoara a cneazului Tatomir și din cnezatul, cnezului Maximian. Împricinații cnezi români Tatomir și Maximian vor pierde “la masa verde” părți de moșii în favoare nobililor maghiari, fără ca să poata contesta sau dovedi dreptul lor de proprietate din strămoși. Este semnificativ numele cneazului Maximian, nume pur latin.
În astfel de conflicte legate de posesia pământului vor fi implicați și românii din comitatul Sălajului în anul 1365, când cnezii Petru de Kege, Neagu, Maxim și Roman, Ioan, fiul lui Nicolae, cnezul Ilie, Petru și Gula și iobagii lor sunt acuzați că au provocat mari pagube pe moșiile Sânpetru Almașului și Hida.
Un astfel de conflict pentrecut în Transilvania se cuvine a fi menționat datorită unui fapt de excepție: recunoașterea de către regalitatea și administrația maghiara, din acele timpuri, a vechimii și continuității poporului român.
În anul 1366 între localitățile Sâm Petru (Villa Sancti Petri,Petres, Peterdorf, Petresfalva, în prezent Petriș), sat românesc și Naindref (Felsoszaszujfalu, Neudorf, Neovilla, în prezent Satu Nou), sat sasesc, se iscă un conflict legat de dreptul de proprietate a unei păduri. Acest diferend îl va obliga pe regele Ludovic I să se deplaseze la Bistrița și să ceară judelui Ubaldus Tumels, judecarea litigiului. Documentul rezultat în urma judecății a fost publicat în revista “Familia”, în anul 1894, de către Academicianul Atanasie Marian Marienescu (1830 – 1915), acesta făcând însă mențiunea că actul este preluat din volumul “Documente privitoare la Istoria Romanilor” publicat de Academia Româna, vol.I, partea a 2, pag 112-118:
“La anul 1366, Ludovic regele Ungariei a fost în Bistrița, în Ardeal. O ceartă de posesiune pentru o pădure de munte și o cearta de hotar între Românii din Sâm Petru de lângă Bistrița și sașii din Satul Nou, s-au judecat la apriata dorință a regelui și pe baza unei împăcăciuni în Bistrița, în ziua a saptea a sărbătorii trupului lui Christos (Frohleichnam), 1366 s-a compus un document în limba latină. Din acest document voi comunica în traducere unele părți și partea, ce are să serveasca de dovadă și în limba latină.
{ Noi Ubaldus Tumels jude, Casparos Hennel, Simon de Frank și Petru de Revel si ceilalți civili jurați ai cetății Bistrița și prin aceste de față dăm întru memoria tuturora, cărora e de lipsă spre știre, că între Blacci (Rumâni, Valachii) din Sâm Petru și între Teutonii (Sașii) veniturile, străini) din bunul Husalseiff așezat în cercul satelor Bistriței a fost stârnită grea discordie, ce se derama și după drept a se rezolva, ni s-a încredințat din partea Serenissimului rege al nostru, Domnul Ludovic, carele își petrece între Larii (deii de casă) noștrii cei mai fericiți (adică în Bistrița). Advenele Teutonii fac plânsoarea, că Blachii din satul Sâm Petru, pădurea de munte – între dosul muntelui Rîpău, în a cărei culme există stâncă, ce-și întoarce fața de precipiș către Valea Lesdal de comun numită Cusuma (Cușma), și suplinicește meta (hotarul) dinspre amiazăzi a acestei văi, și între celalat dos al muntelui zis Reghiţe începând asupra satului Blaccilor, și de aci între piciorul superior întors spre răsărit al numitului munte Rîpău și întră dosului muntelui Calde ce se trage în sus până la culmea Bolcina – pe care (pădurea de munte) comitele Bisticiens, a rupt-o din teritoriul Blaccilor, și pentru a zidi satul, a alăturat-o bunului ce i s-a asemănat lui, – (Blacii) nu vreu să o cedeze, și brazii, ce de acolo și le-au cărat lor (Sașii) pentru ridicarea caselor, când au venit prin satul lor (al Blaccilor) li s-a luat.
Acestea o ziseră sașii, iar Românii au respins: Blacii din satul Sâm Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor, peste o mie de ani posedat (stăpânit), prin ei și prin strămoșii lor mai de multe ori cu sânge răscumpărat, s-ar risipi, și o parte din el, spre emolumentul mai mare al veniturilor Sași s-ar alatura și încorpora prediului (bunului) asemnat, ce abundă cu acele păduri, mai ales de cer, cu livezi și cu agri cu mult mai buni. Afară de acesta, Blacci și aceea au adus înainte cu necaz, că Teutonii ar voi să-și facă satul, nu acolo unde a fost cândva, unde e cunoscut și din ruini ar fi a se vedea aproape de satul Solna (Jelna), ci ar vrea (Teutonii) ca să-l așeze în conținutul satului lor (al Blaccilor); din ce ușor ar fi de prevăzut, că noi mulți de la dânșii vom suferi injurii și prejudecăți. În privința acestei discordii, după cum am ținut între noi sfat matur, am aflat a fi cu drept și echitabil, că deoarece teritoriul, hotarele încă cu ocazia intrării Hunnilor desemnate și prin ducii acelora sub grea pedeapsă oprite, sunt immutabile, această pădure, să rămână în stăpânirea satului Blaccilor, că aceea din bătrâni fusese, arată situațiunea și notița publică.
Teutonii sau germanii (Sașii au zis): Românilor pentru acest efort amicabil, le dau mari mulțumiri și împrumutat le votează amiciția și serviciile lor … După ce aceste toate le-am adus la cunoștiința Serenissimului Rege al nostru, acesta a declarat, că bine și drept s-au făcut toate. Dat în Bistrița ca mai sus.}”
Satul Petriș, denumit Sâm Petru, este menționat pentru prima dată în documente în anul 1311, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou donează localitatea care avea populație doar românească, comitelui Bistriței, Moyus. Numele satului provine de la biserica locală, care purta hramul Sfântului Petru. După acest an se pare ca sașii așezați în localitatea Jelna, vor cauta să se extindă, căutând noi terenuri pentru agricultură, astfel încât în anul 1332 se menționează despre existența unei noi localități Satu Nou, locuită de sași, așezată în limită de hotar cu satul Petriș. Expansiunea sașilor avea să provoace începutul unor conflicte între cele două comunități. Sașii considerați “venituri, venetici” aveau să-și însușeașca pe nedrept lemne din pădurea Cușmei, pădure care aparținea comunității române din Petriș. Însușirea lemnelor, furtul în sine din proprietate, avea să-i ducă pe români la a cere judecata regelui, respectiv a judelui Bistriței. Interesant este faptul însă că magistrații Bistriței aveau să recunoască dreptul de proprietate al românilor încă de pe vremea invaziei hunilor. Scăzând din anul 1366, o mie de ani rezultă anul 366, cea a ce ne apropie foarte exact de data intrarii hunilor în Transilvania, 373 (!). Românii sușțin în fața judelui Bistriței că ducii Hunilor au respectat dreptul de proprietate a românilor din acele timpuri, aceștia fiind însă obligați să plătească anumite dări către Huni. Judele Bistriței va da drept de câstig românilor, românii la randul lor asigurându-i pe sași că îi vor ajuta, în schimbul amiciției lor.
Conștient de valoarea documentului și a implicației celor înscrise în el, Atanasie Marian Marienescu trage la rândului lui o concluzie, punând însă în balantă și părerea istoricilor maghiari:
“ Așa dară este un document care s-a compus de magistratul Bistriței, zicând așa – sub ochii regelui Ludovic; este document, în care se zice, că Românii din Sâm Petru au avut cunoștiință, că teritoriul ce li s-a răpit, ei și strămoșii lor l-au stăpânit peste o mie de ani, mai adeseori l-au răscumpărat cu sângele lor, că teritoriul acela și-a căpătat marginile încă prin ducii Hunnilor !
Iată cu dovadă, că Ausonii din Dacia pe timpul Hunnilor, a fost poporul subjugat Hunnilor. ….
La încheiere voiu înșira și puține păreri de ale scriitorilor din Ungaria:
Dulicskovits Mihaly zice: cu intrarea Hunnilor la an 374 d.Cr în Dacia, mai multe popoare locuitoare acolo, au fugit și numai singuri Olahii au rămas – numai singuri Valachii de bună voie rămânând. Tot acela în alt loc: cuvantul Ausonius sub care proprie se amintesc Olahii, îl aflăm la Priscus.
Ign.Aurelie Fesler ne spune: în orașe și în fortărețe de graniță, Romanii (Rőmer); și Rumunii (Valahii) apăsați de stăpânii noi ai lor și lăsați fără de ajutor de părinții lor.
Dar și în Pesti Naplo din 20 aug.1890 în articolul de frunte sub titlul, Imperiul lui Sântu Ștefan (întâiul rege al Ungariei) aflăm: în acel timp au fost aici Nemți și Tăuți (Slovaci) și de bună seamă au rămas aici și din Valachii lui Gelu – fie zis cu permisiunea lui Hunfalvy.
În Documente privitoare la istoria Românilor pag. 112 etc. sunt publicate niște note interesante. Din aceste se vede, că literatul Sas Johann Carl Schuller a scrutat istoria și starea documentului ce s-a aflat, și are 80 de motive de a-i primi autencitatea și 2 în contra și pentru aceasta îl declară de apocrif (adică făcut pe sub mână de alții)
De aceste se află mai multe,dar cred ca tema e esauriată, și că aici nu e lipsă de a intra cu unii scriitori politici și malițioși – în dispută fără de folos.
Dacă adevărul și lumina nu le deschide ochii – orbescheze ei și mai departe ! Dar , – se face lumină ! “
Academicianul Atanasie Marian Marienescu invită la rândul lui istoricii năsăudeni ai timpului să se aplece asupra cercetării documentului: “ Sâm Petru și Neavilla și Bistrița trebuie să existe și azi în comitatul Besxtercze – Naszod, cercul Iaad există Bistrița, apoi Ujfalu (Neudorf) posta din urma Bistrița. Sâm Petru nu mi-a succes a-l afla sub acest nume, dar acolo este Petres și poate că e identic. Inteligența din Năsăud ar avea datorința ca pe baza documentului întreg să facă scrutările de lipsă. Și eu aș da unele invitațiuni.”
Conflictul dintre români și sasi de la 1366 nu se va sfârși, astfel încât peste 191 de ani, la 3 octombrie 1557, se face o nou reconciliere între cele doua comunități legat de utilizarea pădurii Cușmei, judecată la a cărei bază va sta documentul din anul 1366.
Un alt conflict asemănător derulat anterior, între români și sași a fost în anul 1361, când Egidiu, fiul lui Basarab de Sâncel redobândește, prin decizia voievodului Transilvaniei, moșia Zoltan (azi localitatea Mihai Viteazu din jud.Mures) luată pe nedrept de Petru, Nicolae și Ioan, fii lui Werner, comiți de Saschiz și Archita. Conflictul dintre Egidiu și sași a început înainte de anul 1359, când acesta și-a pierdut moșia, aceasta intrând în mod fraudulos în posesia fiilor lui Werner. Plângerea făcută de către Egidiu către regele maghiar Ludovic I se va soluționa printr-un act emis la 15 decembrie 1359, prin care suveranul poruncea capitlului de la Alba Iulia punerea în posesie a românului, în defavoarea sașilor. Dar se pare că această punere în posesie s-a făcut târziu abia în anul 1361 la 22 ianuarie, urmare a deciziei lui Dionisie Lackfy, Voievodul Transilvaniei.
Interesant este însă numele tatălui lui Egidiu, Basarab care purta același nume, și, în acelasi timp, identic, cu cel al domnitorul Țării Românești, Basarab I. Cea ce ne confirmă vechimea numelui și răspândirea lui în întregul spațiu românesc, atât în Țara Românească, cât și în Transilvania.
Tot în acest secol încep să-și facă apariția primi “haiduci”, români transilvăneni.
În anul 1371 la 19 martie, un iobag român de pe moșia Budacu (Budacu de Sus, jud.Bistrița-Năsăud, a magistrului Frank, fiul banului Konya, a intrat pe moșia Iulacu (Iwlak-localitate neidentificată) a capitlului de Alba Iulia. Comunitatea românească din Budacu de Sus a cerut dreptul de al răscumpara pe iobag, dar oficialii moșiei Iwlak l-au spânzurat pe acesta ca pe un răufăcător. Cneazul român Gylianus (Iulian) din Budac, rudă cu acest iobag ucis, a atacat împreună cu oamenii săi moșia Iwlak arzând și devastând proprietatea. Din păcate documentele nu pomenesc care au fost urmările acestui act de răzbunare a cneazului român.
La 3 mai 1371, nobili maghiari din comitatul Hunedoarei acuză pe românul Petru de Cristur ca fiind tâlhar și hoț, cerând judecata lui. Cnezii români din cele patru scaune și districte ale cetății Deva sau opus însă judecării acestuia după legea regatului, cerând judecarea susnumitului după “legea românească”
La 1398, în comitatul Clujului, un nobil maghiar la prins pe “proscrisul” român Kuskoman – Kiș Koman (Coman cel Mic) acuzându-l de tâlhărie. Cneazul Mihail și Dionisie vor interveni prin forță eliberandu-l pe Coman. Ulterior Cneazul Mihail pentru acest afront adus coroanei va fi judecat după legile „maghiare”.
Totuși , regele Ungariei, Ludovic I, va împroprietări și în Transilvania, asemeni Țării Maramureșului o serie de cnezi români, urmare serviciilor făcute. Aceste împroprietăriri sunt de fapt confirmarea dreptului de proprietate din vechime a cnezilor, Ludovic I va da defapt cnezilor pământul pe care-l aveau de la strămoși.
Într-un document emis la 15 mai 1342 la Vișegrad de către judele curții regale este amintit și un voievod de Iaz , Tihomir Românul care ar fi ridicat o moară pe râul Giumelcis.
În anul 1352 fii lui Ștefan de Mâtnic, cnezi Iuga și Bogdan, solicită magistrului Posa de Zer, comitele de Caraș și castelan de Sebeș, ținuturile din Valea Mâtnicului, din districtul Între Timișuri. Magistrul ținând cont de serviciile fidele făcute de cei doi frați, coroanei maghiare, acordă acestora dreptul de stăpânire legiferată a moșiilor Valea Mâtnicului, Măru, Maciova și Dobregoste.
Acestă moștenire este ulterior confirmată în mai multe documente regale. În anul 1387 printr-o scrisoare emisă de însuși regele Ungariei, Sigismund, se menționează despre dăruirea pe veci a moșie Măru, așezată pe râul Bistra, fiilor lui Bogdan de Mâtnic (decedat la acea vreme): Ștefan, Dionisie, Ladislău, Lupu (Farkaș) și Nicolae. Această scrisoare va fi reconfirmată de capitlu al Bisericii Transilvane; în anul 1394, la proprietatea Măru se adaugă și celelalte moșii, Maciova, Dobregoste și Mâtnic.
Într-un document emis la Hațeg la 1 iunie 1360 de către Petru, vicevoivod al Transilvaniei și castelan de Hațeg este prezentată convocarea unei adunări generale a cnezilor din ținut pentru “reașezarea unor drepturi”. În timpul acestei adunări generale, unii dintre cnezii români s-au confruntat tot cu semenii lor pentru anumite încălcări de moșii. Astfel Micu, fiul lui Murgu i-a acuzat pe Stoian și Boian, fii lui Mușină de Denșus că luaseră cu forța moșiile Răchitova și Mesteacăn. Fii lui Mușină s-au apărat susținând că numiții Costea și Mușină au întemeiat aceste moșii, asupra cărora Micu nu avea nici un drept. Adunarea cnezială avea să confirme dreptul fiilor lui Mușină asupra moșiilor mai sus menționate. La rândul lui Micu a fost acuzat de “pâră necuvenită și nedreaptă”. Este interesant faptul că această judecată s-a făcut “după legea românească”, fară ca administrația maghiară să intervină.
La 12 septembrie 1380, regele Ungariei, Ludovic I îl numea pe Stoian, fiul lui Mușină de Mesteacăn, cneaz al românilor din districtul cetății Hateg. Demn de amintit este faptul că mama lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta (Erzsebet Morzsinay – după înscrisurile maghiare) era descedentă a unei ramuri a familiei Mușină – Mușină de Rac.
La 2 iunie 1362 regele Ungariei emite un act prin care îl răsplătește pe comitele Ladislău, fiu lui Mușat de Almaș, locuitor în districtul Devei, și pe fii săi, Petru, Ioan, Lațcu și Mușat, donându-le satul Zlaști, aparținător cetății Devei. Comitele român este răsplătit pentru serviciile și vrednicia sa. Punerea sa în posesia moșiei se va tergiversa doarece doi cnezi, Stroia și Țeicu, vor contesta dreptul de mostenire. Abia printr-un document emis la 3 martie 1363, Ladislău va fi pus în posesia moșiei. Dreptul de moștenire a moșiei va fi reanalizat de către regele Ludovic, care va decide, printr-un act emis la 31 dcembrie 1377, totuși ca aceasta să revină lui Petru, fiul lui Ladislău. Se pare că la acea dată Ladislău era decedat.
În 1387 moșia Căoi (Villa libera Cauapataka) din comitatul Hunedorei este confirmată cu drept cnezial lui Ioan, zis Pop, fiului Lațcu de Almaș și fraților săi, Petru, Lațcu și Mușat.
În toate aceste conflicte survenite datorită modului dictatorial promovat de către regii maghiari și de administrația maghiară, și, pe fondul pierderii identității de neam, se va vedea nevoită să reziste, sub o forma sau alta, și celebra familie a cnezilor Cândea. Prima atestare a Cândeștilor este în jurul anilor 1300, când un cneaz, Nicolae Candea este menționat ca proprietar al al moșiilor Râu de Mori, Nucșoara și Sibișel, comitatul Hațeg. Fiul acestuia, Mihail Cândea avea să intre în conflict cu voievodul Transilvaniei, fiind acuzat, judecat și ulterior condamnat la moarte prin spânzurare, între anii 1356-1359, și moșiile familiei confiscate. În anul 1359 din porunca regelui, Ludovic I de Anjou, moșiile familiei vor fi restituite văduvei lui Mihail și copiilor acesteia. Totuși fii lui Mihai Cândea, Ioan și Cândea, se vor refugia în Țara Românească, astfel încât în anul 1377, familia Cândea își va pierde însă mare parte a moșiilor. Voievodul Transilvaniei va atribui aceste mosii cu sate românești (quasdam villas Volakales), respectiv Chitidul de Sus, Chitidul de Jos și Ocoliș, lui Petru fiul lui Țeicu din districtul râului Strei, și, lui Nicolae, fiul lui Ladislău, vărul celui dintâi.
Undeva în anul 1394, în timpul regalității lui Sigismund de Luxemburg, Ioan și Cândea, fii lui Mihai vor fi din nou confirmați ca proprietari, dar, doar a moșiei Nucșoara.
Pentru a-și păstra proprietățile și moșiile, descendenții lui Mihail Cândea, se vor maghiariza și vor trece la religia catolică, schimbându-și în același timp și numele, Kendeffy, asemeni descendenților lui Dragoș – Vodă, Dragffy.
Familia Kendeffy va juca un rol important în istoria Transilvaniei, ajungând la o importanță politică și financiară recunoscută în toata Europa evului mediu.
Ultimul descendent direct al familiei, Gabor, avea să-și vadă averea împărțită de statul român, în anul 1921, în timpul Reformei agrare, iar din tot ce mai rămăsese, avea să fie confiscată de comuniști în anul 1947.

Transilvania între anii 1324 – 1342 | Transilvania între anii 1382 – 1400 >