Transilvania între anii 1382 – 1400

Transilvania între anii 1324 -1382 | Istoria Maramureşului >

Urmare a morții lui Ludovic I de Anjou, vor izbucni luptele de succesiune dintre diferiții pretendenți susținuți sau nesusținuți de marii magnați și nobili ai Ungariei. Pe fondul acestor lupte de succesiune în partea sudică a Transilvaniei izbucnește o mare mișcare a țăranilor români împotriva gravilor și a patriciatului săsesc. Cotropirea pământului obștilor românești din zona Sibiului, si mai ales a pășunilor de către sași, pentru a le transforma în ogoare, împiedicarea pășunatului în acele ținuturi au dus la nemulțumirea tăranilor români. Organizați sub conducerea lui Vladimir (Fladmerus) și a cneazului de Sibiu, Cândea, românii au intrat pe moșiile însușite de către sași , preluându-le în proprietatea lor. Luptele duse între români și sași sau soldat cu numeroși morți și răniți de ambele parti. La 13 ianuarie 1383, în urma luptelor duse în zona localității Cristian, se ajunge la o întelegere între cele doua părți reprezentate de către 24 delegați din partea românilor și reprezentanții sașilor. Reprezentanții românilor semnați pe actul de pace au fost: Vladimir, Ciucă, Petrilã, Şerban, Neagu cel Mare, Şerbu, Banciu cel Roşu, Toma, Vladimir, Stroia, Banciu cel Negru, iar din partea oraşului Sibiu, Cândea Cnezul, Ludu, Neagu cel Bogat, Radu cel Negru, David, Stan Beşt, Drăghici, Dragomir Băbuţ. Interesant este faptul că, printre conducătorii acestei revolte, este pomenită și o femeie cu numele de Drosa, precum și participarea unor locuitori din Țara Românească.
Armistițiul dintre cele două nații se va face prin promisiunea uitării tuturor neajunsurilor și relelor săvârșite de unii împotriva celorlalți, sașii să permită pășunatul animalelor de către români pe domeniile lor, iar români să renunțe la a mai umbla înarmați.
După moartea regelui Ludovic I, tronul a fost preluat de către fiica acestuia, Maria D’Anjou (1382 – 1385, 1386 – 1395), fapt ce va duce la iscarea unor noi lupte de succesiune, care se va finaliza cu detronarea ei de către Carol al II – lea cel Mic (1385 – 1386), fiul lui Lajos, duce de Durazzo. În luptele interne dintre nobili maghiari, fracțiunea angevină va câstiga readucând-o pe Maria la tronul Ungariei, în anul 1386. Consolidarea puterii ei va fi statuată în anul 1387, când acesteia i se va impune căsătoria cu Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), principe elector de Brandenburg. Maria D’Anjou va muri de altfel, în condiții dubioase în anul 1395, lăsând tronul Ungariei în grija lui Sigismund de Luxemburg.
Regina Maria de Anjou, va continua politica mamei sale, Elisabeta, de apropriere a românilor, prin acordarea de danii sau confirmarea dreptului de proprietate al acestora. Astfel în anul 1383, acorda cneziatul a două sate, Caratca și Cușnița din comitatul Beregh, lui Șandor și Ștefan, fii lui Stanislau de Ung și cnezatul satelor, Rotunda și Cușnita din Maramureș, lui Ioan Valahul și Stefan, fii lui Sas, fostul căpitan al mărcii Moldova. În anul 1384, reconfirmă celorlalți fii a lui Sas, Balc, comite de Maramureș, Drag și Ioan dreptul de stăpânire al moșiei Cuhea.
În iarna anul 1383 – 1384, Dan I, domnitorul Țării Românești atacă cetatea Mehadiei, aflată sub stăpânirea coroanei maghiare, și o cucerește, după care pustiiește tot ținutul, până la Caransebeș. Reactia coroanei maghiare nu o cunoaștem, negăsind documente în acest sens. Cert este faptul, că relațiile dintre coroana maghiară și Țara Româneasca, sunt la fel de distante ca pe vremea lui Vladislav I, încă din anul 1375.
Venirea la conducerea coroanei maghiare a lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437) și pericolul invaziei turcilor, îl obligă pe acesta să solicite comiților transilvăneni fortificarea orașelor, în special a celor de frontieră. Primul oraș fortificat a fost Sebeșul la 1387, urmat de Brașov, la 1395.
Sigismund îsi va căuta pentru consolidarea puterii lui, și în fața amenințării turce, aliați externi. În acest sens, se vor relua legăturile dintre Țara Românească și Ungaria. În scopul asigurării sprijinului, Sigismund, îi va recunoaște lui Mircea cel Bătrân, la începutul anului 1389, dreptul de stăpânire a ducatelor Făgaraș si Amlaș si a Banatului Severinului, dobândite de fapt, de la stramoșii lui Basarabi, regele acordându-i totuși, ca bonus și castelul Bran împreună cu domeniul Bologa, care cuprindea 18 sate.
Familia dragoșeștilor își va reafirma vasalitatea și atașamentul față de coroana maghiară și Sigismund de Luxemburg. Astfel că în decursul a câtorva ani vor reuși obținerea de mari averi și moșii, devenind prima familie “magnat” de origine română. In anul 1389, regele, va confirma dreptul de proprietate al mosiei Giulești, Stanei, fiica lui Dragoș de Giulești, urmată în anul 1390 de confirmare a proprietatii moșiilor din localitățile Iza, Apşa de Jos, Rona de Sus, Bârsana, Rozavlea, Ruscova si Vişeu, în favoarea fraților Balc Voievod și Drag din Maramureș, prin dezmoștenirea familiei Bârsan.
Creșterea puterii politice și financiare a lui Balc și a fratelui său, Dragos se va încununa la 1 august 1391, cand Mănăstirea “Sf. Arhanghel Mihail” din Perii Maramureşului, ctitorită de cei doi frați, este ridicată la rangul de “stavropighie” (mănăstire dependentă direct de Patriarhia din Constantinopol). Prin acest act s-a definit autonomia bisericească a Maramureşului şi a zonelor învecinate, aflate sub controlul direct al familiei lui Dragoş Vodă. Tot în acest an, cei doi frați vor re-ctitori, Mănăstirea Bârsana, fostă ctitorie a familiei cneazului Stanislău Bârsan.
Se pare, că în această perioadă este întocmit Manuscrisul de la Ieud, considerat cel mai vechi text scris în limba română. Manuscrisul cuprinde, Legenda Duminecii şi două Omilii legate de Joia şi Duminica Paştilor şi este păstrat în prezent în Biblioteca Academiei Române.
Pe fondul pregătirii luptelor de apărare a coroanei maghiare, în fața amenințării turcilor, regele Sigismund, acordă, în anul 1391, dreptul iobagilor din Transilvania de a se muta de pe o moşie pe alta, dar, doar în cazul când aceştia şi-au plătit datoriile faţă de grofii locali. Acest privilegiu a fost gândit în ideea asigurării unui climat de pace în Ardeal. Nobilimea maghiară însă a fost împotrivă şi a împiedicat prin orice mijloace aplicarea acestei legi.
Politica lui Sigismund față de turci va fi cea de asteptare, el nu se va implica, inițial, în luptele purtate de Mircea cel Bătrân împotriva acestora, sau a cnezilor sârbi. Profitând de această stare latentă, Sigismund va reclama însă, uitata, “apartenență” a Moldovei, față de coroana maghiară.
Astfel că Sigismund a inițiat o expediție militară împotriva lui Ștefan I Mușat al Moldovei. Pregătirile s-au făcut la începutul lunii ianuarie 1395, Ştefan de Kanizsa, împreună cu secuii săi, au fost trimişi înainte pentru a forţa trecătorile apărate cu prisăci de oşteni moldoveni.
Oastea lui Sigismund a trecut Carpații pe direcția Cristuru Secuiesc , Pasul Oituz, ajungând la 3 februarie în fața Cetătii Neamtului. După câteva zile de asediu, în condițiile unei ierni aspre, părțile au convenit la încheierea unui armistițiu.
Armatele maghiare și-au început drumul de retragere cu intenția trecerii Carpaților pe Valea Bicazului. Însă în apropiere de Târgu Neamt, la Ghindăoani (Hândău), oastea lui Stefan I, a atacat prin surprindere, și în forță, reușind să fracționeze trupele maghiare, astfel încât Sigismund a rămas fără sprijinul grosului armatei sale. Prinși într-un loc ingust, unde armata maghiară nu putea să se desfășoare, au fost în mare parte măcelăriți. Regele Sigismund a reușit cu mare greu să-și replieze o parte a armatei, și să fugă în Transilvania. Asemănarea dintre bătălia “de la Posada” din vremea lui Carol Robert de Anjou și Ghindăoani este remarcabilă; Sigismund având și el parte de “posada” lui.
Începutul dezastrului expeditiei lui Sigismund în Moldova este prezentat foarte laudativ la adresa maghiarilor, în actul de danie făcut de Sigismund de Luxemburg, către Ştefan de Kanisza: „ și apoi pe pământul ţării noastre moldovene, care se răzvrătise împotriva noastră şi care se împotrivea necurmat, cu duşmănie, nouă şi supuşilor noştri, în care ţară a Moldovei, atunci când am ridicat noi puternica noastră armată, sus-numitul mărit Ştefan de Kanisza, care pe atunci era corniţele secuilor noştri, împreună cu tovarăşii şi ostaşii săi şi cu secuii noştri, a dat năvală puternic, înaintea intrării noastre în zisa ţară, cu ceata sa de ostaşi sus-pomeniţi, sprijinită şi de oastea puternică a secuilor, pentru ca să asigure pătrunderea noastră, dându-ne necurmat şi bun ajutor cu oastea sa, pe când noi înaintam pe celălalt drum (…) şi întorcându-se acel domn Ştefan spre noi şi deschizându-ne un drum mai sigur şi dând cu bărbăţie felurite lupte prin munţi şi în desele întărituri cu acei români şi cu Ştefan voievodul lor; şi astfel ne-am aşezat şi noi, cu ajutorul Domnului, tabăra în zisa ţară a Moldovei lângă sălaşul sau casa însăşi de locuit a numitului Ştefan voievodul. Şi pomenitul Ştefan voievodul cu tovarăşii săi şi cu toţi românii săi, cerând mai întâi iertare şi îndurare de la înălţimea noastră pentru nesupunerea şi neascultarea sa (…) s-a închinat cu smerenie (…)”. Dupa acea a urmat dezastrul, nepomenit in documentele maghiare.
Constient de posibilitatea unui nou atac turcesc asupra sa, Mircea cel Bătrân va cauta însă ajutorul lui Sigismund, și va incheia cu acesta, la data de 7 martie 1395 , la Brașov, o alianță militara de ajutor reciproc. Alianța celor doi și evenimentele la care au participat acestia sunt pe larg prezentate în capitolul Mircea I din prezenta lucrare.
În urma luptelor purtate de români ardeleni în bătăliile duse de Sigismund cu turcii, aceștia au fost răsplătiți cu favoruri și proprietati. Astfel Gurzo (Burzo), fiul lui Ioan de Maramureș, primăște moșia Geoagiu (jud.Hunedoara), Stanislau, Petru, George și Bogdan, fii lui Ioan de Câmpulung, cel care fusese înaltul sfestnic regal a lui Sigismund, primesc moșia Sarkad din comitatul Bereghului, Dumitru și Sandor, fii lui Balc, comitele Maramuresului primesc moșia Teceului, s.a.
Secolul XIV se termină însă, tot pe fondul revoltelor tărănilor români și mai asupriți, datorită măriri taxelor și impozitelor, practicate de administrația regală și nobilimea maghiară , urmare a cheltuielilor de război împotriva turcilor. În anul 1398 se răscoala tăranii de la Soimuș, iar în anul imediat următor, 1399, tăranii români din zona Ocna Dejului. Răscoale sunt înecate însă în sânge.

Transilvania între anii 1324 -1382 | Istoria Maramureşului >