Transilvania intre anii 997 – 1241

Ahtum, voievodul Banatului | Invazia tatară în Transilvania (1241 – 1243) >

Moartea lui Geza şi urcarea pe tronul Ungariei a lui Ştefan I va aduce mari modificări în sistemul de organizare şi conducere al regatului. Geza I, conştient de slăbirea puterii şi a influenţei maghiare în vestul Europei în urma înfrângerii catastrofale suferite în faţa germanilor în bătălia de la Lechfeld din anul 955 şi a presiunii permanente a slavilor moravi, a căutat soluţii pentru realizarea unei alianţe favorabile prin implicarea directă a fiului său.

Ştefan I (Szent István király „regele Ștefan cel Sfânt”) s-a născut la Esztergom în anul 975, fiind fiul marelui duce Geza şi al Şaroltei. Iniţial a fost botezat ortodox, sub numele de Voicu (Vajk în limba maghiară). În secolul al XV-lea numele Vaik apare cu precizarea apartenenţei entice “Olachis”. Ştefan I va fi rege al regatului maghiar între anii 997 şi 1038. Trecerea lui la cele veşnice va surveni în anul 1038, la 15 august, la Szekesfehervar.

Mănăstirea de la Cârţa (Sibiu)

Mănăstirea de la Cârţa (Sibiu)

Geza I, în anul 975/6, va cere pentru fiul său Ştefan, mâna pricipesei Gizela, fiica ducelui bavarez Henric al II-lea, viitor rege al Germaniei. Având în vedere că pricipesa germană era catolică, Ştefan va trece şi el la catolicism, fiind botezat cu numele primului martir creştin. Specialistul britanic în istoria Ungariei, C. A. Macartney, referitor la motivul creştinării lui Ştefan, face următoarea specificaţie: “Înainte de a se creştina, poporul ungar era o hoardă aflată în afara dreptului valabil atunci. Împotriva ei, un principe creştin nu avea numai dreptul, ci şi obligaţia de a porni la război. Convertirea la creştinism a făcut ca dintr-o asemenea hoardă acest popor să devină un membru al familiei popoarelor creştine, al cărui suveran destinat acestei funcţii prin harul lui Dumnezeu şi căruia ceilalţi principi nu-i puteau leza dreptul legitim fără a se încărca de un păcat”.
Adevăratul motiv al creştinării maghiarilor era pretenţia regilor germani de a nu permite intrarea Ungariei în sfera de influenţă a imperiului bizantin şi implicit a creştinismului ortodox, ei influenţând astfel crearea şi dezvoltarea unui stat tampon catolic la frontiera dintre cele două rituri ale creştinismului. La aceasta se mai adaugă şi dorinţa Romei papale de a nu lăsa o ţară ca Ungaria să intre în sfera creştinismului oriental. Papalitatea suferise o grea lovitură pe plan religios prin adoptarea ortodoxismului ca religie de stat de către Moravia, Bulgaria şi Serbia. Papa Benedict al VI-lea avea să îşi expună neliniştea faţă de căderea maghiarilor pradă ereticilor, adică ortodoxilor.
În acest sens, papalitatea va participa (prin reprezentanţii ei) cu mare fast la procesiunea de încoronare a regelui Ştefan I, în anul 1000, după unii istorici în anul 1001. Acest accept al lui Ştefan va permite apariţia în regatul maghiar a unui mare val de misionari catolici din Italia, Germania, Boemia şi Polonia.
Imediat după încoronare, Ştefan I, conştient de faptul că regatul maghiar nu avea forţe proprii suficiente pentru supravegherea zonelor «fierbinţi», avea să înceapă un proces de colonizare a Câmpiei Panonnice şi a teritoriilor cucerite din Transilvania, respectiv Voievodatul lui Menumorut, cu hospites (oaspeţi), populaţii de origine germană şi franceză. Cum au fost motivaţi aceşti colonişti să accepte propunerea regelui maghiar? În primul rând starea materială precară a unei categorii a populaţiei, lipsa unor suprafeţe de teren care să fie cultivate, conflictele seniorale pe fondul creşterii populaţiei apusene şi în al doilea rând, dorinţa de aventură specifică descoperirii unui nou teritoriu. Coloniştii numiţi «germani» nu au venit toţi dintr-o regiune anume a Germaniei sau a Franţei şi nici măcar nu au fost toţi de acelaşi neam. Între ei întâlnim saxonii din Turingia, Bavaria, Saxonia şi Flandra, cunoscuţi sub numele de saşi şi şvabi (cei colonizaţi în Banat) şi secuii, a căror origine este incertă. Cronicile maghiare îi antedatează migraţiei lor în spaţiul carpatic, considerându-i decendenţi ai hunilor. De aici istoricii le acordă acestora o identitate cel puţin legendară, considerându-i urmaşi ai avarilor, khazarilor, pecenegilor sau cumanilor.
Prima colonizare atestată din punct de vedere documentar este în anul 1006, când regina Ghizela de Bavaria, soţia lui Ştefan I al Ungariei donează coloniştilor germani şi teutoni două teritorii din zona oraşului Satu-Mare (Villa Zotmar), care erau incluse în regatul maghiar.
Aceştia creează prima enclava germanică de tip ‘’marcă’’, vechi sistem de organizare germanic, diferenţiată din punct de vedere lingvistic şi juridic de regiunile din jur. Acest sistem va fi încercat ca implementare de către maghiari şi în Moldova, sub conducerea lui Dragoş Vodă.
Regatul maghiar, sub conducerea regelui Ştefan I se va confrunta, după conflictele avute cu familia Iulienilor între anii 1002 şi 1003 şi cu voievodul de Banat, Ahtum, între anii 1000 – 1030, cu marea invazie a pecenegilor.
Pecenegii, popor turcofon, vechi duşmani ai maghiarilor, aveau să fie puşi în faţa unor lupte interne în cadrul confederaţiei. Aceasta odată scindată, unele triburi pecenege vor ocupa zona de sud a Moldovei, o parte vor trece la sud de Dunăre, punându-se când în slujba kaganilor bulgari, când a imperiului bizantin, iar o altă parte vor imigra în Ungaria. Încă din timpul regilor maghiari Zoltan (907 – 945) şi Taksony (945 – 971), aceştia vor fi utilizaţi ca şi mercenari în armata maghiară sau colonizaţi forţat la hotarele Germaniei.
Primele confruntări ale populaţiei din Transilvania cu pecenegii au loc între anii 1015 şi 1020, fapt consemnat în cronica Legenda Sancti Stephani.
Este foarte posibil ca maghiarii să fi făcut front comun împotriva acestora cu voievozii şi cnezii români din Transilvania, având în vedere că se aflau în faţa unui duşman comun, Gelu purtând cu aceştia lupte încă din anii 900 – 904.
Acest fapt se confirmă însă în anul 1068, în timpul regelui maghiar Solomon (1063–1074), când o armată formată din maghiari şi români îi vor înfrunta pe pecenegi în bătălia de la Chiraleş (jud. Bistriţa-Năsăud). În urma acestei victorii, parte din pecenegi, cunoscuţi în cronici şi sub numele de bisseni sau paţinaki, rămaşi în viaţă, vor fi colonizaţi în Ungaria şi Transilvania sau se vor refugia la sud de Dunăre.
Conflictul dintre maghiari şi pecenegi se va reaprinde în anul 1085, când comunităţile locale de pecenegi din Transilvania, ajutaţi de pecenegii din spaţiul extracarpatic, vor invada proprietăţile coroanei din Ungaria şi Transilvania. Regele Ladislau I (1077 – 1095) îi va înfrânge, decimându-i, cei rămaşi în viaţă vor fi alungaţi definitiv din Transilvania.
Dovada că maghiarii nu stăpâneau decât o mică parte a Transilvaniei, respectiv parte a voievodatului lui Menumorut, este şi faptul că abia în anul 1075, cetăţile Bihariei şi a Turzii vor intra în posesiunea coroanei maghiare, condusă de regele Geza I (1074 -1077), fiul lui Bela I (1060 – 1063). Expansiunea maghiarilor către Transilvania se va face şi militar şi religios, astfel că între anii 1075 – 1097 se pun bazele primei episcopii de rit catolic la Alba Iulia.
În anul 1111, maghiarii reorganizează fostul voievodat al lui Menumorut sub formă de comitat şi numit comitatul Bihorului. Cu această ocazie apare prima menţiune scrisă despre un voievod maghiar al Transilvaniei cu numele de Mercurius, personaj despre care nu avem informaţii ulterioare în cronici.
În jurul anului 1169 sunt menţionaţi fiii lui Paul, Ieronim şi Corneliu din ţinutul Sătmarului, în urma unui conflict între ei şi călugării unei mănăstiri situate pe malul râului Someş : ”După moartea, …. Regelui <Geza> fiii lui Paul, Ieronim şi Corneliu, fiii Mariei, au alungat din mănăstire pe abate, au pustiit mănăstirea şi au jefuit-o de toate bunurile. Drept acea domnul Luca, episcopul de Strigoniu, i-a afurisit şi cu voia regelui Ştefan, fiul lui Geza, a facut ca ei a fie cunoscuti ca afurisiti in tot regatul ” (Documente privind istoria României din veacul XI, XII şi XIII). Cauza neînţelegerilor survenite a fost, mai mult ca sigur, cuantumul pretenţiilor financiare ale abatelui faţă de supuşii săi. În acelaşi document apar şi numele câtorva sate din ţinutul Satu-Mare: Tur, Apa, Iazul, Sard, Hodoş şi Zerend. După doisprezece ani de la aceste evenimente, în anul 1181, Petru şi Konchi, fiii lui Petru şi Achileus, fiul lui Achileus, fug de pe moşia mănăstirii în nordul ţării, probabil în Ţara Oaşului. Urmare acestui gest, regele Bela al III-lea ia măsuri pentru prinderea şi aducerea lor la mănăstire. Interesant este numele unuia dintre ţăranii revoltaţi, Achileus, nume de origine romanică. De altfel, în documentele maghiare mai apare frecvent şi numele de Antonius, purtat de unii băştinaşi transilvăneni, dovadă a originii lor latine.
Sub regii Geza II (1141 – 1162) şi Bela III (1172 – 1196), maghiarii îşi vor accelera expansiunea teritorială şi administrativă spre centrul şi sudul Transilvaniei. Între anii 1141 – 1162 se va desfăşura a doua campanie de colonizare a teritoriilor transilvane cu saxoni, care vor fi aşezaţi, din motive de ”siguranţă’’, în zone din Satu – Mare, Sibiu , Braşov şi pe Valea Bistriţei. Primele forme de organizare sub administraţia maghiară se vor definitiva în anul 1177, când se vor constitui comitatele Alba, Cluj şi Timiş şi ulterior, comitatul Satu-Mare, în anul 1181 şi comitatul Cenad în anul 1187.
Colonizarea saşilor nu s-a făcut în condiţii idilice. Aceştia, in decursul anilor, aveau să încerce obţinerea unei autonomii teritoriale şi religioase. Un astfel de conflict este menţionat în anul 1191, pe fondul tendinţei de a avea un organism autonom bisericesc independent faţă de episcopia Alba Iulia. În decursul timpului, conflictele dintre coroana maghiară şi saşi de acutizează, atfel că în anul 1227 saşii atacă sediul episcopiei de la Alba Iulia, “ucigând mulţi unguri’’.
Anul 1200 este anul intrării definitive a părţii sudice a Banatului în cadrul coroanei maghiare, fiind reorganizată ca şi comitat, cu numele de Caraş.
Într-un document emis de regele maghiar Emeric (1196 – 1204) în anul 1203 privind donarea unor sate bisericii din Arad, se menţionează numele localităţilor: Ciuguzăl, Ocnişoara, Sucman, Lopadea Veche, Zagăr, Silvaş, Uioara, dar şi numele unor locuitori ai acestor localităţi: Petru, Cosma, Cozma, Adrian, Iacob, Leşe, Zaharia, Beniamin, Micu, Andrei, Vodă, Acileus, Borşa s.a. Documentul aminteşte şi de construirea Cetăţii de Baltă, cetate care va fi dăruită de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare.
Urmare a serviciilor făcute coroanei maghiare, cavalerul Ioan Latinul din Cisnădie este scutit de regele Emeric (1196 – 1204), în anul 1204, de toate obligaţiile, afară de participarea la oaste, primind şi favorul de a apela la judecata regelui. Care au fost aceste servicii recompensate, documentele timpului nu ne spun, dar sigur au fost de factură militară. Originea lui este foarte sugestiv explicată în document, în raport cu un alt supus al regelui, pomenit şi el, care poartă numele de Martin Teutonicul. În anul 1206, tot în urma serviciilor facute, regele Andrei II îi dăruieşte lui Ioan moşia Cwezfey şi îl scuteste pe el şi pe oamenii lui de orice dare sau vamă pentru negoţ. Este mai mult ca sigur că Ioan Latinul a participat, în anul 1205, la campania militară a regelui Andrei II în principatul Galiţiei.
Regii maghiari îşi vor continua, odată cu ocuparea voievodatelor şi cnezatelor, şi propaganda catolică. În anul 1202, după unii istorici, călugării catolici de la mănăstirea Igriş (jud. Timiş) vor întemeia o filială la Cârţa (jud. Sibiu) în scopul convertirii populaţiei băştinaşe. În anul 1204, printr-o scrisoare datată la 16 mai, Papa Inocenţiu al III-lea cere episcopului de Oradea să încerce convertirea marelui număr de ortodoxi din Transilvania.

În anul imediat următor, în 1205, acelaşi papă Inocenţiu al III – lea aprobă trecerea sub autoritatea arhiescopiei de la Kalocsa a episcopiei ortodoxe din ţara “cneazului Bela“ (Bâlea), situată în actualul perimetru al judeţelor Hunedoara şi Alba. În localitatea Criscior din judeţul Hunedoara există Biserica Adormirii Maicii Domnului, ctitorită de către acest cneaz pe nume Bâlea Boarul, alături de soţia lui Vişa, fiul lor Iova şi nepoţii: Ştefan şi Laslău: „Robul lui Dumnezeu, ctitorul jupânul Bâlea, prezintă Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioarei Maria”.

Tot la sfârșitul secolului al XII-lea sunt atestate bisericile de la Ostrov, Strei și Prislop (jud. Hunedoara). Biserica de la Strei este pomenită într-un document din anul 1280, ca existentă, documentul referindu-se la renovarea ei în urma distrugerilor făcute de tătari. Unii istorici afirmă că această biserică, precum și celelalte existente în cadrul episcopiei ortodoxe din țara “cneazului Bela“, au fost construite în a doua jumătate a sec. XIII, fapt infirmat însă de decizia Sinodului de la Buda, din anul 1280, în timpul regelui maghiar Ladislau Cumanul (1272 – 1290), prin care se interzice preoților ortodoxi să țină slujbe în biserici, să-și primească enoriașii ortodoxi în aceste lăcașuri și, mai grav, să zidească biserici ortodoxe.
Toate aceste biserici au fost construite (ctitorite) cu mult înaintea anilor 1200, ele fiind ulterior refăcute și reconstruite, fiind distruse în timpul invaziilor maghiare, pecenege, cumane și, în timp, ale tătarilor.
Un astfel de exemplu îl reprezintă biserica de la Densuș (jud. Hunedoara), care are un aspect „straniu și bizar”.

Atingător acestei biserici, istoricii au păreri împărțite și contradictorii. Considerată cea mai veche biserică din România, în care se țin slujbe și în ziua de azi, edificiul, ca și concepție, este o construcție pre-creștină. Considerată ca fiind inițal un mausoleu închinat lui Longinus Maximus, generalul roman capturat și ținut în prizonierat de către daci, în decursul timpului, prin adăugiri constructive, s-a transformat într-o basilică creștină.
Biserica are o lungime de 30 de metri, lățimea de 8 metri, înălțimea de 18 metri și un spațiu interior de 15 metri pătrați. Zidurile au fost construite din cărămizi cu inscripții romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare, blocuri de marmură, coloane și statui luate din Ulpia Traiana. Pronaosul, în formă de L, este descoperit, străjuit de patru stâlpi groși, îmbrăcați în pietre funerare. De asemenea, Masa Altarului este realizată tot dintr-o piatră funerară, dar de pe care au fost șterse literele. Deasupra se află doi lei care stau cu spatele unul la altul. Naosul este străpuns de un turn, în jurul căruia se află un spațiu îngust, acoperit cu o boltă de sprijin, iar la est se află o absidă semicirculară.
Din punct de vedere structural este asemănătoare cu biserica din Strei, care are aceeași soluție arhitecturală și constructivă. Turnul Bisericii este construit din piatră bloc finisată, cu rol de turn de observare, iar nava bisericii este adaugată ulterior, sub formă de clădire și șarpantă în treaptă. Din punct de vedere cronologic și constructiv, se poate deduce ordinea în care s-au facut bisericile din Țara Hațegului: Densuș, Strei, Criscior și Ostrov. Ca o dovadă suplimentară pentru ipoteza noastră este și soluția constructivă a Schitului Colț (tot din jud.Hunedoara), cu aceeași structură constructivă și arhitecturală ca și bisericile din Densuș și Strei (în special turnul Bisericii).

Acest mod de construcție va influența ulterior concepția constructivă și arhitecturală a bisericilor construite de către sașii transilvăneni (mai ales din punctul de vedere al stabilizării construcției prin contraforți exteriori).

*

Regii maghiari s-au implicat și au implicat populația valahă din Transilvania în luptele lor duse împotriva Imperiului fraților Asan. La sfârșitul secolului XII, în anul 1195, regele maghiar Bela al III-lea, aliat cu împărații bizantini, se implică în luptele duse de aceștia contra fraților vlahi (românii sud-dunăreni), Ioan și Asan. În anul 1210, după unii istorici 1213, regele maghiar Andrei II (1205 – 1235) îl trimite pe comitele Ioachim în ajutorul lui Borilă Asan. Cu această ocazie, sunt menționați, printre contingentele armatei comitelui, alături de unguri, valahii împreună cu pecenegii, sașii și secuii. Ioachim trece Dunărea și asediază cetatea Vidinului, ocupată de patru conducători cumani, răsculați împotriva lui Borilă. Comitele va ataca și asedia cetatea Vidinului, reușind să o ocupe, zdrobind armata cumanilor răsculați. În schimbul acestui ajutor, Borilă va ceda regatului maghiar o parte a regiunii Belgradului. Imediat după acest eveniment, Borilă s-a căsătorit cu una din fiicele lui Andrei al II-lea. Pentru a-și consolida alianța cu maghiarii, Borilă face demersurile ca să-și căsătorească fiica cu fiul regelui maghiar, eveniment care urma să aibă loc în anul 1214, dar care nu s-a mai finalizat.

Pentru a-și apăra hotarul de sud-est al Transilvaniei, supus atacurilor cumanilor din sudul Moldovei, regele Andrei al II-lea face o înțelegere cu magistrul Ordinului cavalerilor teutoni, așezându-i pe aceștia din urmă, în anul 1221, în Țara Bârsei: „…În numele sfintei treimi una și nedespărțită, Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției și Lodomeriei, de-a pururea. Între semnele osebitoare ale măreției regale, semne cu care e împodobită amintirea vrednică de pomenire a înaintașilor noștri, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri. Afară de aceasta, le-am îngăduit ca, de se va găsi în sus-numita țară a Bârsei aur și argint, o parte să se dea visteriei, iar restul să rămână lor. Pe deasupra le-am lăsat pe deplin târgurile libere și vămile târgurilor din acel ținut și le-am dat voie să-și ridice cetăți de lemn și orașe de lemn ca să apere regatul împotriva Cumanilor. Mai hotărâm ca nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei. I-am mai iertat de dinarii liberi și de pondere și le-am îngăduit să fie scutiți și liberi de plata oricărei dări. Să nu fie supuși judecății sau jurisdicțiunii nimănui altuia decât a regelui și să aibă dreptul de a-și alege dintre ei pe judecătorul ce-i va judeca. Iar noi am poruncit ca sus-zișii cruciați să fie așezați în stăpânirea sus-pomenitei țări a Bârsei de către pristavul nostru Fecate Juna, care a înconjurat sus-numitul ținut și l-a dat lor, împrejmuindu-l cu anumite semne de hotar, după porunca voievodului Mihail. Iar primul hotar al acestui ținut începe de la întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag. Tot acest pământ, după cum îl înconjoară sus-numiții munți și râuri, se numește Bârsa. Măcar că ceea ce noi am făcut mânați de dragoste frățească nu poate fi acoperit de uitare în fața aceluia care el însuși este dragoste, totuși din prevederile pentru viitor am poruncit ca această milostenie să fie întărită cu mărturia peceții noastre.
—Dat de mâna magistrului Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în anul o mie două sute unsprezece de la întruparea Domnului, în vremea când venerabilul Ioan era arhiepiscop de Strigoniu, reverendul Bertold [arhiepiscop] ales de Calocea și Pécs, Boleslav de Vác, Cathapan de Agria, Simion de Oradea, Desideriu de Cenad, Wilhelm al [episcopiei] Transilvaniei, Gothard de Zagreb, Petru de Györ, Robert de Veszprém; pe când Poth era palatin și comite de Moson, Mihail voievod, Petru comite de Bács, Jula de Bodrog, Banco de Bihor și comite curial al reginei, Marcel comite de Kewe și comite curial, Nicolae comite de Pojon [Bratislava], în anul al șaptelea al domniei noastre”.
Ordinul teutonilor era un ordin religios german catolic, înființat în timpul cruciadelor la sfârșitul sec. XII la Acra, în Palestina. În urma înfrângerii creștinilor, ordinul a fost nevoit să se retragă în Europa. Oferta regelui maghiar era bine venită pentru ei, mai ales că acesta le asigura și o serie de privilegii față de populația băștinașă.
Colonizarea lor s-a făcut în ideea convertirii forțate a populației valahe din zonă odată cu expansiunea teritorială a coroanei maghiare.
Chiar dacă bula regală abundă de inepții și contradicții, țara fiind prezentată ca „deșartă și nelocuită”, autorul revine cu precizarea că teutonilor li s-au „lăsat pe deplin târgurile libere și vămile târgurilor” <inițial afirmase că era terra deserta>, după care insistă pe faptul că „nici un voievod să nu aibă drept de găzduire la ei„ < care voievozi ?>! Aceste afirmații sunt, în fond, o confirmare a existenței unei populații valahe, organizată sub forma unui mic voievodat, „furat” în mod ilegal de către coroana maghiară.
În cei 14 ani de ședere a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, ei au construit, cu ajutorul populației locale, numeroase cetăți de lemn și pământ fortificate, precum cele de la Feldioara, Cetatea Neagră, Cetatea Crucii, s.a. Pentru a-și asigura cele necesare traiului zilnic, cavalerii teutoni au mai colonizat în zonă un număr însemnat de țărani și meșteșugari, în principal de etnie germană, numiți ulterior sași. Primele localități înființate sau dezvoltate de către aceștia au fost: Feldioara, Brașov, Codlea, Râșnov și Prejmer.
Cavalerii teutoni au organizat și instruit contingente de români și sași care să asigure apărarea teritoriului, stopând infiltrarea cumanilor, care controlau zonele invecinate Transilvaniei.
Devendind din ce în ce mai puternic, ordinul și-a extins autoritatea teritorială și dincolo de munți, construind fortificații la Tabla Buții, în Pasul Buzăului și la Podul Dâmboviței. În anul 1217, în colaborare cu coroana maghiară, vor iniția construirea unui avanpost militar la est de Carpați, în cotul Vrancei, la Milcov.
Creșterea puterii pe care o aveau le va creea iluzia obținerii unei independențe statale față de coroana maghiară. În acest scop, marele maestru al ordinului, Hermann von Salza, a solicitat sprjinul papei Honoriu al III-lea (1216 – 1227) și împăratului romano-german Frederic al II-lea (1196 – 1250 ), punându-se sub protecția lor. Acest lucru avea să-l deranjeze însă pe Andrei al II-lea al Ungariei. În anul 1225, o armată condusă de însuși regele maghiar, avea să-i înfrângă pe cavalerii teutoni și să-i expulzeze definitiv pe aceștia din Țara Bârsei.
Sașii colonizați de către cavalerii teutoni vor rămâne, în continuare, în Țara Bârsei, însă puși fiind sub ascultarea unui conte numit de regele maghiar.
Regele Andrei al II-lea, în spiritul donării unui bun care nu-i aparține, vezi cazul Țării Bârsei, avea să doneze, în anul 1223, moșia Cisnădioara priorului mănăstirii catolice Cârța. Documentul de danie specifica faptul că aceasta a fost luată de la români: “terra exempta de Blaccis”. Aceste donații continuă în anul 1224 cu încercarea de preluare a unor păduri ale românilor și pecenegilor din zona Făgărașului: “silvei Blacorum et Bissenorum”.
În vederea restabilirii relațiilor acutizate dintre coroana maghiară și sași, regele Andrei al II-lea acordă numeroase privilegii sașilor stabiliți în zona Orăștie–Baraolt, reorganizandu-i sub forma unui comitat condus de un conte. În același timp, așezările săsești din centrul și nordul Transilvaniei sunt unite într-o nouă unitate administrativă, sub conducerea judelui de Hermannsdorf (Sibiu), care va purta numele de „Provincia Cibiniensis”. Din aceasta uniune nu vor fac parte însă Țara Năsăudului și Țara Bârsei, teritorii locuite preponderent de catre români.
Între anii 1228 și 1233, regele maghiar Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreața Severinului în cetate, luând astfel naștere Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv și, în același timp, ofensiv, îndreptat contra expansiunii bulgare. Banatul de Severin, menționat în cronicile maghiare sub forma “Terra Zeurino”, Țara Severinului cuprindea Carașul, Țara Hațegului, Țara Amlașului și partea vestică a Olteniei (părți din Mehedinți, Gorj și Vâlcea). Primul ban al Severinului este Luca, menționat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după sine un mare aflux de valahi, cumani, maghiari și saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar Bela IV (1235 – 1270) solicită papei Grigore al IX-lea înființarea unei Episcopii latine a Severinului, dar care va fi instituită abia în anul 1382.
Interesant de amintit este faptul că în această perioadă istorică se vor face primele mențiuni medievale ale oraselor Sibiu (1192), Timișoara (1212), Satu-Mare (1213), Orăștie (1224), multe dintre ele aflate sub administrație săsească sau șvabă.
O mențiune interesantă, care se merită a fi amintită este existența unei localități din comitatul Crasna (Sălaj), în anul 1208 și ocupația principală a locuitorilor ei: “vânătorii de bouri din satul Ip“. Ceea ce ne confirmă că în acele vremuri, bourii încă hălăduiau și în Transilvania, nu doar în Moldova. Vânătorii pe nume Anania, Azarie și Misail îi solicită regelui Andrei al II-lea (1205 – 1235) acordarea ținutul Dendas.
Un alt oraș menționat la începutul secolului XIII este Bistrița. Prima mențiune este din jurul anilor 1203, legată de “întemeierea” lui, făcută de către coloniștii franci veniți din Valea Moselei, Principatul Luxemburg. În anul 1206, orașul va fi recolonizat cu sași și ulterior, ridicat la rangul de comitat, în anul 1222.
Legat de “întemeierea” sa, într-un document din anul 1295 se menționează însă, că la venirea primilor coloni, în 1203, aici exista o populație română destul de numeroasă, organizată într-o localitate de tip rural, cunoscută sub numele de Villa Latina. Lângă această localitate, colonii aduși de către coroana maghiară și-au întemeiat, la rândul lor, o nouă localitate pe care au numit-o Rossmarct. Cetatea Bistriței s-a format prin unirea celor două sate.
Partea de jos a orașului, locuită de români, avea să fie numită în documentele ulterioare, Klein Wall(ac)dorf (micul sat valah) sau Alsowalldorf (satul valah de jos). Primii conducători administrativi ai cetății sunt amintiți în anul 1274, “magister” Paulus de Rodna și Bistrița (Bysterce) și în 1295, “magister” Vivianus.
În timp însă, sașii își vor extinde autoritatea asupra întregii localități, impunând până și numele cetății: Nossen, “al nostru”, în locul celui mai vechi de Bistrița. Românilor, cu timpul, le-au fost restrase drepturile, interzicându-le construcția bisericilor sau chiar să le repare pe cele ruinate, să participe la breslele orașului și la conducerea lui, ajungând chiar să fie alungați din cetate.
Aceste fapte ale sașilor, sprijiniți de coroana maghiară, vor conduce, de-a lungul timpului, la escaladarea unui numeros șir de conflicte între români și sași: “Oamenii care locuiesc pădurile, … nu îi lasă în pace pe noii locuitori, stau la pândă prin tufișuri și năpustindu-se asupra bărbaților germani, îi ucid, răpindu-le oile și dând foc satelor lor.” (Kisch Oscar – Evenimente mai însemnate din istoria Bistriței și ținutul Nossen).

Ahtum, voievodul Banatului | Invazia tatară în Transilvania (1241 – 1243) >