Vechea Civilizaţie Europeană

< Teoria Originii Indo-Europene | Descoperiri care răstoarnă teoria “popoarelor indo-europene” de origine asiatică >

După concepţia generală a cercetătorilor şi istoricilor, dar si a noastra prin educatie, oamenii neoliticului trăiau rudimentar folosindu-se de unelte de lemn şi piatră cioplită pentru a supravieţui; totuşi foloseau SCRISUL! Ridicându-se cu greu din starea de semi- sălbăticie constuiau centre metalurgice, fortificaţii gigantice şi sanctuare strict orientate după poziţia astrelor!
De ce apar aceste discrepanţe uriaşe între cărţile actuale, consacrate, ale unor istorici, şi, noile descoperiri arheologice ? Pentru că în general noi oamenii avem tendinţa de a fi dogmatici, mult prea comozi să încercăm să ne modificăm anumite mentalităţi. Refuzăm să credem că înaintea actualei civilizaţii a existat o altă civilizaţie care a putut să strălucească prin grandoarea şi realozarile ei. Şi urme ale acestei civilizaţii sunt răspândite peste tot pe pământ, dar, şi la ora actuală sunt studiate doar ca simple ciudăţenii şi nu omologate ca realităţi istorice. Dar aceasta este cu totul altă poveste, care nu intră oarecum în cuprinsul acestei lucrări.
Teoria originii indo-europenilor avea însă să fie contestată şi infirmată chiar de la începutul secolului al XX-lea.
După ce insistase pe încercarea dovedirii posibilităţii existenţei indo-europenilor numiţi popoare kurgan, Marija Gimbutas, avea să realizeze în baza descoperirilor arheologice făcute în ţara noastră şi nu numai, că adevărata vatră a civilizaţiei europene este spaţiul carpato-balcanic şi nu cel asiatic. La nu mult timp după constatarea ei, cercetătorii ruşi Boris Perlov şi A.Kifişin, vor şoca lumea ştiinţifică europeană cu concluziile lor. Cei doi vor susţine teza apariţiei lui Homo Sapiens în spaţiul carpato-balcanic, generarea unei marii civilizaţii neolitice, precum şi existenţa scrisului la aceştia înainte de civilizaţia sumeriană.
Rând pe rand istoricii şi cercetătorii se vor ralia la aceste concluzii, dovedite tot mai insistent de către cursul descoperirilor arheologice din ultimii ani.
„Locuitorii de la nordul Dunarii de jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii” (Louis de la Valle). „Locurile primare ale Dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României.Într-adevar, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor să fie plasată la nordul şi sudul Dunarii” (Gordon W.Childe). „ Spatiul din care au pornit indo-europeni este situat între Valea Dunării, Marea Egee [Marea Tracică] şi Marea Neagră” (Bosch Gimpera). „Strămoşii etnici ai Românilor urcă neîndoielnic pâna în primele vârste ale Umanităţii, civilizatia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării.” (Eugene Pittard) . „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de azi” (Daniel Ruzzo). „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astazi poporul Român, răspândindu-se apoi spre răsărit şi spre apus” (William Schiller). „România e vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 – 3500 i.e.n…. cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria” (John Mandis). „ Limba română este o limbă – cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei „ (Par Olof Ekstrom). „Drumul parcurs de arienii carpatici până la ajungerea lor în India i-a purtat prin nordul Mării Negre si cel al Caspicei” (Cambridge History of India, 1922).
Cine erau aceşti locuitori ai Vechii Civilizaţii Europene ?
Grecii îi numeau „Pelasgi”.
La venirea lor în Europa în mileniul al II-lea i.Chr., triburile grecilor aveau să întâlnească răspândit în spaţiul Carpatic, în Peninsula Balcanică, în insulele Mării Egee şi în estul Asiei Mici, marele popor pelasg.
Primul care avea să-i menţioneze în scrierile sale, Homer (sec.VIII i.Chr.) îi aminteşte ca fiind aliaţi ai troienilor (troienii făceau şi ei parte defapt din marele popor pelasg) ; Asius din Samos (sec.VI î.Chr) ne transmite că primul lor rege, născut din pământ numit Pelasgus şi-a transmis numele poporului său ; Hecateus din Milet (550-480 î.Chr) îl identifica pe Pelasgus ca fiind fiul lui Zeus, iar tara în care domnea, Pelasgia ; Ephorus (cca.400-330 î.Chr.), în baza unui text a lui Hesiod, vorbind despre pelasgi îi identifică pe aceştia ca fiind băştinaşii Balcanilor, popor războinic care traia după un mod de viata militar [Stratiokon Bion].
Identitatea pelasgilor mai este menţionată şi în operele literare sau istorice ale lui Eschil, Sofocle, Euripide, Dionisie din Halicarnas, Pausanias, Strabon, Ovidiu s.a.
Părintele istoriei Herodot (481-425 i.Chr.) ne transmite, în felul lui de grec superior şi câteva amănunte despre limba pelasgă.
„De ce limbă s-au folosit pelasgii, eu cu siguranţa nu pot să afirm; dar dacă ne este permis să facem o concluzie după pelasgii ce mai există şi astazi în orasul Crestonia deasupra tursenilor şi cari locuiau odata în regiunea numită astăzi Thessaliotis … de asemenea, dacă vom avea în vederea limba pelasgilor, care au întemeiat oraşele Placvia şi Scylace din Hellespont şi care locuise mai inainte laolaltă cu athenienii, atunci vom putea face concluzia că pelasgii s-au folosit de o limbă barbară… În ce priveste însă neamul hellenilor, aceştia înca de la inceputurile lor s-au folosit întotdeauna de aceeaşi limbă, însă diferită de a neamului pelasg … Pelasgii însişi erau un popor de neam barbar” (Herodot – Istorii)
Poetul Eschyl (525-456 î.Chr), în lucrarea sa Prometeu încătuşat, ni-l înfăţişează pe Prometheu depănând amintirile legate de civilizarea pelasgilor: „Aceşti oameni, nu cunoşteau nici arta cum să construiască case de caramizi la lumina Soarelui, nici modul cum să lucreze lemnele, ci locuiau pe sub pământ în ascunsurile cele întunecate ale cavernelor, întocmai ca furnicile cele agile; ei nu aveau nici un semn sigur ca să cunoască când are să fie iarnă, când are să sosească primavara, anotimpul floriilor, când are să fie vară, anotimpul fructelor, ci duceau o viaţă de pe o zi pe alta, lipsiţi de orice cunoştinţe, până când eu i-am învăţat să cunoască răsăritul stelelor şi apusul lor, lucruri de altminterea greu de însemnat. Afara de acestea eu i-am învăţat sistemul tuturor ştiinţelor utile; eu am aflat modul de scriere şi cum oamenii pot să ţina în minte toate ştiinţele; eu, cel dintâi am prins în jug animalele, ce pot servi la transporturi. Nime altul decât eu singur am inventat corăbiile cu pânze, ca oamenii să poata trece peste mare… Mai înainte, dacă se întampla ca cineva să se bolnavească, el murea din lipsa mijloacelor de vindecare, până când eu le-am arătat cum au să compună medicamentele şi cum se pot vindeca de toate boalele; eu am introdus diferite moduri de a cunoaşte viitorul… şi, în fine, cine poate să afirme că ar fi aflat mai înainte de mine lucrurile cele folositoare ascunse sub pământ, cum sunt arama, fierul, argintul şi aurul?”
Tot Eschil vorbind despre expansiunea pelasgă pune în gura regelui Pelasg din Argos cuvintele: „Eu sunt Pelasg… Domnul acestei ţări. Gintea pelasgilor, numită astfel cu tot dreptul după numele meu, regele lor, stăpâneste această ţară. Eu domnesc peste tot pământul, din care se scoboară râul Algos şi Stymonul, ce curge din partea de unde apune Soarele. Între hotarele împărăţiei mele se află şi ţara perhibilor (din nordul Thessaliei) şi ţinuturile de dincolo de Pind lângă paeoni şi munţii Dodonei (Epirul). Marea întrerupe, ce e drept, hotarele ţării mele, însă domnia mea se extinde şi dincolo de mare, iar numele ţari acesteia este Alpia”.
Nicolae Densuşineanu (1846 – 1911) a fost primul, şi deocamdată singurul, care a încercat să închege cât de cât o istorie a primilor europeni în a sa celebră lucrare, contestată de mulţi istorici, Dacia Preistorică.
‘’Înainte de civilizaţiunea greacă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ.
Pelasgii au fost adevăraţii fondatori ai stării noastre actuale ( . . . )
Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai progresată.’’
’’ ( . . . ) (pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. (. . . ) Pentru poporul grec, pelasgii erau ’’ cei mai vechi oameni de pe pământ ’’. Rasa lor li se părea atât de arhaică,atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele graceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.’’
’’Arcazii, popor pastoral şi viteaz, după cum ne spune Pausanias (istoric grec sec II d.Chr.), căci cel dintâi om născut pe pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţiile frigului, a ploilor şi a căldurilor ; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie ; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruien i cu rădăcini ( . . . ).’’
Şi totuşi care ar fi putut fi motivele generatoare ale unei mari civilizaţii neolitice în zona carpato – balcanică.
Ultima glaciaţiune care a durat peste 100.000 de ani avea să se încheie în jurul anilor 10.000 i.Chr. Populaţiile umane existente în această eră glaciară extinsă, caracterizată prin perioade de reducere pe durate lungi a temperaturii climatice şi avansarea gheţarilor spre sudul continentului european, aveau să fie decimate datorită conditiilor climatice aspre şi a lipsei de hrana. În schimb spaţiul carpato-dunăreano-balcanic a fost favorizat climatic, datorită dublei curburi a lanţului carpatin şi a poziţionării paralele a Munţilor Carpaţi şi Muntilor Balcanici, care au asigurat posibilitatea existenţei unei enclave umane, în condiţii favorizante pentru dezvoltarea une civilizaţii umane ulterioare.
N.J.Jirov concluzionează în celebra sa carte ’’ Atlantida ’’ ca: ’’ Civilizaţiile primare au fost cele de munte. Astfel cultura sumerienilor din Mesopotania a fost creată de oameni veniţi din ţinuturile muntoase. Cultura chineză şi cea indiană au fost întemeiate de asemenea de triburi muntene. Cele mai dezvoltate culturi din ambele Americi au apărut în regiuni de munte şi pe platouri.’’ Iar ca o completare folosim si afirmaţia lui Jaques de Launay : ‘’civilizaţia se dezvoltă în zonele temperate caracterizate prin ierni aspre şi veri cu căldură normală.’’
Zonele montane şi înaltele platouri ofereau peşteri în care oamenii se puteau adăposti ; piatră şi lemn ca material de construcţii pentru case, cetati, fortificatii şi sanctuare; apă curată atât de vitală existenţei fiinţei umane; hrană suficientă şi bună sub formă animală, rezultată din vânat şi pescuit, sau vegetală din diferite plante, fructe sau diverse rădăcini. Marile zone de păşune au concretizat omul ideea de a-şi asigura un trai mai sigur, prin creşterea animalelor (iniţial oi apoi vite), practicand transhumanta, ocazie cu care a descoperit marile câmpii sudice si estice, câmpii care l-au făcut să viseze la sedentarizare. Astfel incepe marea perioada a agricultorilor, care învaţă din instinct să supravieţuiască folosindu-se de un complex de plante şi animale: grâu – orez, oaie – capră – vite – porc – câine şi ulterior şi cal.
Acum apar şi relaţiile interumane dintre diversele comunităţi, în primul rând prin necesitatea schimbului de produse specifice zonei de habitat (băştinaşii montani cu cei de la câmpie). Dar aceste relaţii nu se limitează doar cu atât, ci ele converg spre forma mai complexă facilitând apariţia unor mari grupări umane care, sub conducerea unor oameni mai dotaţi din punct intelectual şi spiritual s-au extins paşnic şi spre alte zone ale Europei.
Extinderea pelasgilor nu s-a limitat la teritoriul României. Urme şi dovezi ale existenţei lor apar şi în Ucraina şi actuala Republică Moldovă, Ungaria şi sudul Slovaciei, întreagă zona Balcanică inclusiv Grecia şi insulele limitrofe, zonele de coastă ale Asiei Mici, Italia şi Sudul Franţei, coastele Mediteraniene ale Spaniei. Inventarele arheologice care relevă existenţa lor sunt imense, începând cu vestigii ale unor aşezări paşnice, cetăţi şi ziduri de apărare, sanctuare şi obiecte de cult, obiecte de muncă şi de luptă, opere de artă neegalate, construcţii megalitice.
Si astfel se concretizează un sumum de factori determinanţi în geneza Vechii Civilizaţii Europene, factorii de mediu, geografici şi climatici.
Rasa albă s-a născut în spaţiul in Europa de est, în vastul spatiu carpato- balcanic extins până în zona caucaziană, de unde s-au extins prin migratii succesive, determinate de suprapopulare, în întreaga Europă, cu preponderenţă în jurul bazinului mediteranian, fapt care le-a adus şi supranumele de ‘’popoare ale mării’’
Primii greci sosiţi în spatiul Est European acordau pelasgilor atributul de “divini” adica oameni asemeni zeilor. Credeau că “locuiesc în părţile Greciei dinainte de cele doua diluvii legendare (…) din timpul regelui Ogyges si altul din timpul lui Deucalion, care domniseră (…) inainte de timpurile lui Noe” (Nicolae Densusianu – Dacia Preistorica)
Strabon afirma în Geografia sa, că odată cu invazia triburilor greceşti în spatiul capato-pontico-balcanic, aceştia au întâlnit „pe Hiperboreeni <care > locuiau deasupra Pontului Euxin şi a Istrului”, iar, Apolonius din Rodos, în Argonautice, confirma ca :” Hiperboreeni sunt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei”.
Herodot pomeneşte despre aceasta civilizaţie, explicând chiar şi fenomenul expansiunii lor : “Tracii …… au trecut în Asia şi s-au numit bitinii. Mai înainte – după câte spun ei – purtau numele de strimonii, fiindca locuiseră pe malurile Strimoniului. Au fost scoşi – zic ei – din ţara lor de catre teucrii şi misieni” (V,27) , “ Singurii oameni despre care am putut afla trăiesc dincolo de Istru sunt un neam cu numele de sigini. Ei se folosesc de haine ca şi ale mezilor. Acest neam e raspandit până în regiunea eneţilor care locuiesc lânga Adriatica . Ei susţin că sunt colonisti mezi. Cum s-au aşezat aici mezi un pot să-mi dau seama, dar într-un timp foarte indelungat totul este cu putinţa….(V,9).
Totusi Herodot face o mică confuzie, care lui însuşi i se pare la nealocul ei, confundându-i pe mezi, popor care între anii 612 – 549 i.Chr. aveau să intemeieze un imperiu în nordul Iranului, cu moesii. Totul se datorează deformării informaţiei, a numelui tribului ce trăia în nordul şi sudul Dunării, moesii cu mezi. Tot istoricul grec, însă în capitolul V.27, se va corecta numindu-i pe aceştia mysii; moesii numiţi şi mysi erau un trib geto-dacic care a ocupat vaste teritorii la sud si nord de Dunare până la invazia romană, şi ocuparea Balcanilor de către acestia. Numele comunităţii misilor avea să fie binecunoscut şi în vremea răscoalei Asăneştilor, din anul 1185 d.Chr., când cronicarul Nicetas Choniates, afirma că acestia acum se numesc vlahi.(!).
Remarcabil este faptul că Herodot explică fenomenul marii expansiuni a pelasgilor: tracii care sau împraştiat şi prin Asia, mysii (moesii) care sau extins din nordul şi sudul Dunării până pe ambele maluri ale Mari Adriatice, generand popoarele care se vor ocupa vaste teritorii în Serbia, Bosnia – Hertegovina, Croatia, nordul Italiei (tribul eneţilor care se declară colonisti (!) a moesilor/mysilor, vor fonda oraşul Veneţia).
Este posibil ca şi confuzia făcută de către Herodot legat de moesi-mysii cu mezii, să-i fi dus pe cercetatori la geneza teoriei expansiunii popoarelor iraniene pe teritoriul european şi nord asiatic, nedovedită în fapt, nici din punct de vedere istoric-documentar sau arheologic.
Această expansiune sustinută de către Herodot se va extinde în mileniul al III, pe fondul dezvoltării agriculturii şi cresterii populaţiei:
-spre nord – estul Europei unde vor ocupa vaste ţinuturi în zona Munţilor Caucaz, a Mării Caspice şi Mării Aral,
-spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Mării Egee (ducând scrierea pelasgă în Creta).
-spre sud-est în Sumer ( scrierea pelasga generând proto-scrierea sumeriană şi elamita şi apoi cuneiforma).
-spre nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor).
-spre centrul Asiei în zona Bazinului Tarim (dovadă mumiile din deşertul Taklamakan)
-spre India, în jurul anilor 1700 (pomeniţi de cronicile Văii Indusului ca Arieni )
Aceste mişcări ale populaţiei pelasge au fost ciclice, permiţându-le să ocupe mare parte a Europei, Asiei Mici şi Orientale, parte din subcontinentul Indian şi Africa de Nord (Egiptul) , repetându-se la anumite intervale, determinate de suprapopulaţie şi de spaţiu vital existenţei.
Celebra epopee sanscrită “ Ramayana “, scrisă în secolul IV î.Chr., alcătuită din 24.000 de distihuri, prezintă epopeea prinţului Rama descrind în mod clar şi distinct aceste masive mişcări de populaţii dinspre zona Carpaţilor şi a Caucazului, către alte spaţii.
Demn de remarcat în aceasta epopee este faptul că prinţul Rama este identificat ca “preot scit”. Ori numele de Sciţia era in antichitate denumirea unui spaţiu care cuprindea o parte din Dacia (Doborgea) sub numele de Sciţia Mică şi stepele nord – pontice, sub numele de Sciţia Mare. Termenul Sciţia defineste o provincie istorică şi mai puţin o regiune locuită de sciţi. În urma unei revelaţii divine Rama ajunge conducatorul spiritual al poporului său. Pe fondul iscării unor divergenţe între conducatorii pelasgi, Rama îşi va duce adepţii spre India, spre noi teritorii. Miscarea este masivă, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India şi Ceylonul. Rama este prezentat nu ca şi un cuceritor, dornic de expansiune ci ca şi “conducator al popoarelor, domnul lumii, stăpânul sufletului său şi dragostea oamenilor, tatăl şi mama supuşilor săi; el a ştiut să unească toate fiinţele într-un lanţ unic al iubirii” ( E.Schure – Marii Iniţiaţi)
În alt spaţiu geografic, în jurul anilor 1250 – 1100 î.Chr., populaţii pelasge din nordul Balcanilor, triburi ilire, trace şi predacice, numite de către istorici ’’ triburile câmpurilor de urne ‘’, datorită faptului că-şi incinerau morţii (obicei utilizat si de arienii din India), organizează o campanie împotriva triburilor greceşti – aheene. Angrenând în această mişcare şi triburile doriene, distrug lumea aheeană din Grecia peninsulară, se răspândesc în Grecia insulară, trec în Asia Mică, regatul Hitit, Fenicia, Palestina şi ajung până în Egipt unde cu mare greutate sunt respinşi de către Merneptah, în anul 1221 î.Hr.
Cronicile greceşti numesc această campanie de recucerire -’’ întoarcerea Heraclizilor ’’, iar egiptenii nu uită să specifice că atacatorii au fost – ’’popoarele mării’’. Se cuvine a face aici o mică paranteză legată de atributul acordat pelasgilor ’’heraclizi’’, adică urmaşi ai lui Hercule. Prin aceasta grecii recunoasteau că cel mai celebru erou al mitologiei ’’lor’’ a fost pelasg. Expresia „intoarcerea Heraclizilor „ se refera la pretentiile legitime a populaiilor pelasge asupra tinuturilor egiptene care le apartinuseră până la venirea triburilor semitice din care faceau parte şi egiptenii.
Mileniul II î.Hr. va fi mileniul în care marele imperiu pelasg se destramă, populaţia scindându-se în triburi, cu identitate diferită determinată de spaţiul geografic de habitat.
De aici înainte izvoarele antice îi vor trata pe descendenţii poporului pelasg în Europa cu denumiri zonale : iberi în Spania ; gali în Franţa; etrusci şi latini în Italia ; arimani în Germania; traci şi iliri în Balcani ; geto-daci în Dacia ; dar, toţi vorbitori de latină barbară , proto- latina.
Cum arătau aceşti pelasgi ne-o spun reprezentările de pe vase ceramice şi statuetele descoperite.
Din punct de vedere antropologic pelasgii sunt diferiţi de greci şi egipteni : având chipul oval, alungit, bărbia retrasă, fruntea înaltă, nasul drept (roman!), ochi mari denotând vivacitate şi inteligenţă, carnaţie albă contrastând puternic cu părul bogat blond sau castaniu. Bărbaţii erau medii de înălţime, puternici, foarte agili, iar femeile mignone, delicate, deosebit de frumoase şi suple.
Iată cum în sec. VII – VI î. Hr. într-o Europă dominată de un Homo sapiens aflat în epoca pietrei (după cum afirmă marii cercetători ai istoriei), primitiv şi sălbatic îşi afirmă prezenţa un tip antropologic deosebit. ‘’ Un asemenea tip uman, zvelt, fin, specific, deşi unele trăsături se întâlnesc şi la alte popoare mediteraneene, apare curios dacă este comparat cu imaginea general admisă despre omul din neolitic şi chiar antic ( . . . )
Locul de unde a venit populaţia respectivă (care a adus cu ea şi obişnuinţa folosirii metalelor neferoase) rămâne încă incert. Caracteristicile antropologice elimină Africa, Asia şi Grecia continentală, iar printre popoarele din Orientul Mijlociu nu se numărau prea multe de navigatori în mileniul al III-lea î. Hr. Oricum, argumente de ordin istoric şi cultural, la care se adaugă diferenţele majore privind însăşi concepţiile despreom, Univers, viaţă, societate, religie etc. a cretanilor, par să excludă Orientul Mijlociu, rămânând deschise doar două posibilităţi : emigrarea unei populaţii necunoscute din Asia Mică, ori, din Sud-Estul Europei (. . .) ’’ ( Dan Apostol în Terra – Planeta Vieţii, vorbind despre cretani, popor de origine pelasgă ).
Un asemenea popor generat trebuia să aibă o limbă proprie, unitară, în stadiul incipient.
Civilizaţiile umane vechi au apărut în mai multe zone ale Pământului, în enclave lingvistice specifice, de unde s-au extins apoi circumferic :
-astfel în Asia, populaţiile irano – indiene (dravidiană) formate pe podişurile munţilor Himalaia, s-au extins apoi în zona peninsulei indiene şi a Asiei de Vest. Aceste populatii au un fond comun de cuvinte, dovedind o rădăcina comună, dravidiana;
-civilizaţia născută pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, asiro – babiloniană a generat apariţia popoarelor din Orientul Mijlociu. Limba vorbită era o limbă semită din care s-au format ulterior limbile arabe şi ebraice actuale şi vechile limbi feniciene, egiptene, arameice, abisiniene;
-civilizaţia chino – mongolă născută pe platourile Tibetane s-au extins în întreaga Asie Centrală şi de Est. Limbile chineză, mongolă, coreană, japoneză şi celelalte din zonă au un fond comun la fel fiind generate de aceaşi limbă unică.
Grecii afirmă că la venirea lor în Europa, pelasgii vorbeau o limbă BARBARĂ , mult diferită de a lor, fără să-i amintească caracterul.
Care este caracterul acestei limbi ni-l comunică însă Quintilian (35 – 100 d.Chr.), afirmând că, dacă, se adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară.
Cicero numeşte limba poporului lui ca o limbă barbară coruptă – Barbaries domestica. Astfel după unii autori, limba barbară avea caracterele unei limbi latine vulgare sau rustice. De altfel ei etichetau ca limbă barbară toate dialectele populaţiilor de rasă pelasgă, indiferent că erau din Spania, Gallia, Dacia, Germania sau Tracia. Iar la rândul lor, romanii erau consideraţi de greci vorbitori de limbă barbară.
Isidor din Sevilla ne spune că cea mai veche limbă latină a fost numită lingua prisca, adică, limba bătrână.
Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atât de apropiată de latina literară ; afirmând el însuşi că a devenit un poet get.
Putem afirma cu toată convingerea şi în conformitate cu concluziile trase de iluştri istorici, că limba civilizaţiei pelasge a fost o PROTOLATINA, sau altfel zis o latină vulgară.
Un alt argument important în susţinerea acestei afirmaţii este de ordin geografic. Spaţiul sud-european de la vest la est este ocupat de popoare de limbă latină (cu mici enclave), rezultate nu din romanizarea lor cu romanii, ci, din originea lor comună pelasgă.
Pe parcursul istoriei această limbă ‘’bătrână’’ îşi va păstra unitatea, fiind suportul pe care se vor construi limbile latine europene. Diferenţele lingvistice dintre ele au fost cauzate de aşezarea geografică şi influenţele produse de popoarele care au venit ulterior, pe parcursul istoriei, în contact. Astfel limbile : italiană, franceză, spaniolă şi portugheză au suferit influenţe germanice, iar româna, slavone.
’’ Limbile indo – europene evidenţiază numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât printr-o unitate lingvistică genuină, o limbă comuna, ce presupune o patrie comună şi un popor iniţial ’’. (!) ( I.H.Crişan – Spiritualitatea geto–dacilor ).

< Teoria Originii Indo-Europene | Descoperiri care răstoarnă teoria “popoarelor indo-europene” de origine asiatică >