Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Nicolae Alexandru Basarab (1352 – 1364) | Radu I (1377 – 1383) >
Vladislav I (n.1325, d.1377) a fost domnitorul Ţării Româneşti între anii 1364 – 1377, fiind fiul domnitorului Nicolae Alexandru Basarab şi al doamnei Maria Lackfy. Vladislav I ia avut ca fraţi pe Radu I, cel care va domni intre anii 1377 şi 1383 şi pe prinţul Nicolae, cel care nu va domni niciodata şi va muri de tânăr în anul 1366. Vladislav va mai avea două surori vitrege, în urma căsătoriei tatălui său cu Clara de Doboca, pe Anca, căsătorită ulterior cu Stefan Uros al V-lea al Serbiei (1355-1371) , şi Ana, căsătorită cu Ioan Straţimir, ţarul de Vidin (1371-1396).
Prin virtutea acestor relaţii matrimoniale, Vladislav I era văr cu Voievodul Transilvaniei , Nicolae Lackfy (1367-1368) , şi rudă directă cu familia Lackfy, cei care vor fi voievozi ai Transilvaniei, neîntrerupt între anii 1356 – 1376; fiind în acelaşi timp şi nepotul ţarului vlaho-bulgar, Ioan Alexandru, iar fiul acestuia şi asociat la tron, Ioan Straţimir, este văr şi cumnat în acelaşi timp, iar ţarul Serbiei Ştefan Uroş al IV-lea, îi este de asemenea cumnat.
Domnia lui se va petrece în timpul unui proces de fărâmiţare a statelor sud-europene. În Peninsula Balcanică statele mari, Imperiul bizantin, Serbia şi Vlaho-Bulgaria se desfac în stătuleţe învrăjbite între ele, împărţite la rândul lor de numeroase cnezate şi despotate cu dorintă de autonomie, dar ameninţate permanent de expansiunea maghiarilor şi a catolicismului, şi ulterior a otomanilor.
Pe fondul acestor schimbari, şi de slăbire a influenţei bizantine şi vlaho-bulgare, Vladislav I va fi singurul care îşi va continua politica dusă de tatăl său, de întregire a teritoriului tării şi de consolidare a puterii ei, economice dar şi militare.
În regatul maghiar se manifesta acelaşi proces de fărâmiţare feudală, prin care marii nobili încercau să impiedice întărirea autoritătii regelui. Încercând să evite, generarea unei crize interne, Ludovic I de Anjou, va cauta să devieze aceste tendiţe complotiste ale supuşilor săi spre actiuni de politică externă, respectiv expansiunea catolicismului şi a graniţelor regatului.
Vladilslav I se va înscăuna ca Domn al Ţării Româneşti la 6 noiembrie 1364, actul lui fiind considerat ca un afront adus regatului maghiar şi regelui Ludovic, prin simplul fapt că nu i se ceruse acestuia aprobarea ?!
Acesta pretenţie absurdă se va amplifica şi prin emiterea unei declaraţii oficiale de către cancelaria maghiară în anul 1365, prin care Vlaicu este considerat „uzurpator” deoarece nu si-a depus omagiul de vasalitate în faţa regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou (1342 – 1382). Este foarte ciudată afirmaţia coroanei maghiare prin care-l numeşte pe Vladislav I, „uzurpator”, ţinând cont că acesta era fiul lui Nicolae Alexandru Basarab, cel care nu acceptase nici o formă de vasalitate faţă de coroana maghiară pe toata durata domniei lui.
Care erau însă motivele unor astfel de pretenţii şi declaraţii absurde ? Pentru a putea explica acest lucru este cel mai bine să cunoaştem situatia regatului şi a regelui maghiar în acei ani 1360 – 1365.
Conflictele dintre Bogdan, Voievod de Maramures cel numit „infidelul” , şi regii maghiari, se vor întinde pe o durata de 23 de ani (1342-1365), se vor finaliza cu trecerea lui Bogdan in Modova, alungarea familiei Dragoşeştilor, supuşi ai coroanei maghiare, contestarea suveranitatii maghiare şi întemeierea unui nou stat independent şi suveran. Exact în aceasi perioada domnitorii Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru şi Vladislav I refuzau vasalitatea maghiară, opunându-se autoritătii regelui maghiar. Toate acestea aveau însă să culmineze şi cu o puternică răscoală a ţăranilor români din Floreşti, Cluj aliaţi cu mesteşugarii din Cluj, care în inima administraţiei transilvane, aveau să atace moşiile mănăstirii de la Mănăştur, provocând mari distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti.
Neputincios în faţa „necredincioşiilor români”, regele Ludovic I de Anjou al Ungariei va emite un decret prin care se conferea nobililor maghiari drepturi sporite asupra tărănimii, menţionând printre altele şi dreptul de a nimici, „pe făcătorii de rele de orice neam, şi mai ales pe români „ !.
Implicat se pare înca în lupte duse contra lui Bogdan Voda, Ludovic I nu va ataca înca Ţara Românească, mutându-şi însă atenţia asupra Ţaratului de la Vidin, condus de către Ivan Straţimir (1365-1396), cumnatul lui Vladislav I. În urma luptelor duse, în anul 1365, maghiarii ocupă cetatea Vidinului şi-l iau pe Ivan Straţimir ca şi ostatic, fiind dus ulterior atât el cat si familia lui în prizonierat în Croaţia. Ţaratul Vidinului este transformat în anul 1366 în Banatul Bulgariei, aparţinător de coroana maghiară , ca un punct de sprijin al ofensivei catolice asupra ţinuturilor de la nord şi sud de Dunare. Acestă ocupaţie maghiară şi a aplicarii în forţă a politici de convertire a populatiei bulgare la catolicism, va provoca mari nemulţumiri în zonă.
In urma diferendelor apărute în urma cuceririi Ţaratului Vidinului şi luarea în prizonierat al cumnatului său, Vladislav va ocupa în anul 1368 Banatul Severinului. Ca răspuns la aceasta ostilitate, regele maghiar Ludovic I organizează în cursul anului 1368 o campanie militară de pedepsire a domnitorului muntean. Oștile maghiare vor intra pe două direcţii în Ţara Românească: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania, de unde venea armata condusă de voievodul Nicolae Lackfi., spre sud-vest.
Intenţia maghiarilor de a-l prinde în încercuire pe Vladislav nu reuseste. Domnitorul român îşi va împărţi la randului lui, armata în două. Corpul de oaste condus de el personal va surprinde în Banatul Severinului armata maghiară, înfrângând-o şi decimând-o. În acelaşi timp, al doilea corp de oaste condus de pârcălabul Dragomir se va retrage până pe malurile răului Ialomiţa, în apropiere de Târgovişte. Urmare a atacului maghiar aceştia sunt înfrânti şi siliţi să se retragă spre munţi, fiind insă urmăriţi de oastea maghiară condusă de voievodul Nicolae Lackfi. Undeva pe cursul superior al Dâmboviţei, oastea româna avea să se reorganizeze, şi să-i atragă în capcana pe maghiari. Parcalabul Dragomir va înfrange într-un mod sângeros armata maghiară, însuşi voievodul Transilvaniei, Nicolae fiind ucis : „şi când ungurii din amintita oaste au dat dosul şi sau pus pe fugă, nimerind ei in locuri înămolite şi mlăştinoase, întărite, mulţi dintre ei au fost măcelăriţi de români şi numai câţiva au scăpat, cu marea primejdie a vieţii şi cu paguba avutului; şi corpul neînsufleţit al acelui Nicolae Voievodul , smuls cu mare încleştare, din mâinile românilor l-au adus în Ungaria” (Cronica lui Ioan de Târnave).
În urma eşuării campaniei regelui maghiar şi alungarii acestuia peste Carpaţi, românii reocupă ţinuturile Făgăraşului şi Amlaşului.
Având avantajul recuceririi Severinului şi înfrângerii oştilor maghiare, Vladislav I, intră la cererea populaţiei vlaho-bulgare, în Ţaratul Vidinului, eliberându-l de sub ocupaţia maghiară, la12 august 1369.
Pe fondul ameninţării otomane, relaţiile dintre coroana maghiară si domnitorul Ţării Romaneşti se îmbunătăţesc, Ludovic va recunoaşte în schimbul prestării formale a unui angajament de vasalitate, toate posesiunile şi titlurile lui Vladislav , iar ţarul Straţimir va fi eliberat de către Ludovic, şi repus în drepturi, de conducător al vlaho-bulgarilor nord – vestici.
În urma victorilor sale, Vladislav I, întemeiează al doilea scaun metropolitan ortodox la Severin, pe lângă cel existent la Argeş. Convertirea unei mari mase de populaţie la ortodoxism din Banatul Severinului şi rezultatele militare obtinute de către domnitorul român îl vor determina pe Papa Urban al V-lea (1362-1370) să-l invite pe acesta, printr-o scrisoare datată in anul 1370, să treacă în „sânul şi ascultarea catolicismului”. Cu toate că nu va face acest lucru , va îngădui totuşi construirea de doua biserici catolice la Argeş şi Târgovişte.
Anul 1369, este si anul primei incursiuni a otomanilor la nord de Dunăre, pe teritorul românesc. Pe fondul încercării, refacerii unitătii statului vlaho-bulgar şi a slăbirii influenţei politice şi militare a lui Vladislav, la sud de Dunare, ţarul de Târnovo, Ioan Alexandru se aliază cu turcii. La cererea acestuia turcii trec Dunărea şi pradă sudul Munteniei. Vladislav, ajutat de ruda sa prin aliantă Ladislau de Doboca, reuşeşte să-i înfrângă pe otomani şi să-i alunge la sud de Dunăre: „Am poruncit <scrie Vladislav> să se ridice o oaste puternică împotriva necredincioşilor turci şi a împă¬ratului de la Tîrnovo , . . Ladislau de Doboca . . . năvălind cu noi şi cu oastea noastra, s-a luptat vitejeste împotriva prea cruzilor şi necredincioşilor turci şi a împăratului de la Tîrnovo, savârşind acolo isprăvi ostăşeşti prea stralucite şi vrednice de cinste . . .”
Pe fondul încercării stopării expansiunii otomane în Balcani, regele sârb Vukaşin Mrnjavcevici, va încerca realizarea unei alianţe creştine. Cei care vor răspunde acestui deziderat vor fi doar bizantinii prin câteva contingente de oaste, şi Vladislav I. Voievodul muntean îi va sprijini pe sârbi în virtutea înrudirii lui cu regele sârb Stefan Uros al V-lea al Serbiei, soţ al surorii lui, dar care murise chiar în anul 1371, urmându-i Vukaşin. În marea bătălie de la Cirmen, pe malurile râului Mariţa, din 26 septembrie 1371 , armatele otomane conduse de către Şâhin Pasa, vor distruge armata creştina, iar regele Vukaşin şi fratele său despotul Ugljesa al Macedoniei, vor pieri în această lupta. Vladislav cu puţină oaste rămasă se va retrage la nord de Dunare, iar bizantinii vor deveni stat vasal al turcilor.
Aceasta înfrangere va afecta întreaga Peninsula Balcanică, Murad I va începe între anii 1372 şi 1374 o companie de anexare a unor întinse teritorii, ocupând cnezatele sârbeşti şi bulgare, graniţa otomană tinzând să ajungă până la Dunăre.
Dintre adversarii de la Cirmen singurul care ramăsese încă neînvins era Vladislav I. Murad avea să dorească, la sfârşitul anului 1374, invadarea Ţării Româneşti, dar va fi obligat să renunţe fiind împiedicat de răzvratirea fiului său, Savci Bei, care împreună cu bizantinii, urmărea să-l înlocuiască, şi să-i succeada la conducere.
În faţa ameninţării otomane, dar şi al nesiguranţei găsirii unor aliaţi împotriva acestora, Vladislav, îl numeste în anul 1374, ca domn asociat pe fratele lui Radu I.
Actul lui Murad de a nu ataca Ţara Românească a fost, se pare înteles de către, Ludovic I, ca şi o posibilă aliere a turcilor cu domnitorul român în vederea atacării Ungariei. Ludovic avea să-i scrie lui Benedict Henfi despre acest fapt: „multe zvonuri despre Laicu Voda şi despre turci, cari se zic a fi confederati, ni se aduc înainte”.
Acest lucru, dar şi trădarea unor boieri de a lui Vladislav, pomeniţi în cronici: Stoican, fiul lui Dragomir, Danciul, Voicul, fiul lui Radoslav şi” Selibor, curteanul intim a lui Laicu Voievod”, nemultumiti de autocratismul voievodului şi refugiaţi la curtea regală maghiară aveau să ducaă la iscarea unor noi divergente între domnitorul român şi Ludovic I.
Primul gest ameninţător a lui Ludovic este făcut la 16 martie 1373, când printr-un act emis de cancelaria regală se interzice importul sării din Ţara Românească, fapt care va afecta visteria domnitorului muntean. În sprijinul lui vine şi Papa Grigore al XII-lea pe care-l refuzase Vladislav, la 1370, în intenţia de convertire a lui la catolicism, care emite o circulară, la 15 mai al aceluiasi an. 1373, prin care solicită arhiepiscopului Strigoniu si episcopului Transilvaniei să afurisească ,,pe toţi locuitorii care vor vinde arme românilor şi turcilor“ Toate aceste afirmatii, combinate cu fuga boierilor munteni în Transilvania, la16 iulie 1374, care-l acuzau pe domnitor de alianta cu turcii aveau sa ducă la începutul unor noi conflicte militare dintre maghiari şi români.
Ludovic îşi începe campania militară împotriva lui Vladislav, în anul 1375, atacând Banatul de Severin şi cucerind cetatea Severinului, dar nu pentru mult timp, pentru că în timpul luptelor din anii 1376 – 1377, românii recuceresc aceasta provincie. Se pare că în timpul luptelor din anul 1377, Vladislav I va fi ucis, iar fratele său Radu I îi va urma la tron.
Nu avem la cunoştiinţă dacă Vladislav ar fi avut descendenţi, mai ales că la domnie îi urmează fratele lui. De fapt nici nu ştim dacă a fost căsătorit, deoarece nu se face această menţiune nici într-o cronică.
Domnia lui pe lângă faptul că a fost una de intense frământari sociale şi militare, a adus şi bunastarea şi dezvoltarea tării.
Avea să încurajeze comertul pe teritoriul ţării, emiţând la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii braşoveni, plata doar a unei mici părţi (a 30-a parte), ca vamă din valoarea produselor comercializate. Este primul voievod român care bate monedă, ducaţi de argint în jurul anului 1365, înlocuind astfel circulaţia banilor bizantini.
Vladislav I este înmormântat în Biserica Domnească de la Curtea de Arges, după unii istorici, iar după alţii, la Mănăstirea Vodiţa, lângă Severin, mănăstire ctitorită de el în anul 1374/5.
Dramaturgul Alexandru Davila (1862-1929) avea să-i închine un adevarat omagiu în opera lui „Vlaicu Vodă”, considerându-l domnul hotărâtor în menţinerea şi întărirea independentei Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea.
< Nicolae Alexandru Basarab (1352 – 1364) | Radu I (1377 – 1383) >