Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Cronica notarului Anonymus decriptată | Oameni şi Lupi >
Nu cunoaștem foarte multe despre religia dacilor chiar dacă în decursul istorie sau elaborat mii de lucrări despre credința geto-dacilor și zeul lor, Zamolxe. Scopul prezentului capitol este de a prezenta câteva din textele antice care îl menționează pe zeul geților și al tracilor, și, de a face câteva comentarii și observații asupra fenomenului zamolxian, cu implicații asupra religiei geto-dacilor.
Primul cronicar antic care îl „descoperă” pe Zamolxis este părintele istoriei Herodot (484 – 425 î.Hr.) :’’Iată cum se cred nemuritori geţii : ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zamolxis. Unii dintre ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucruri de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol : unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe ( cu vârful în sus ), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pa cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare geţii socot că Zeul este binevoitor ; iar dacă nu moare aduc învinuiri solului, zicând că e un ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceeaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgaţile în sus, spre cer şi ameninţă divinitatea care provoacă aceste fenomene , deoarece ei cred că nu există un alt Zeu în afară de al lor.
Aşa am aflat eu de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi a Pontului Euxin, Zamolxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samos şi anume a lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, stânse bogăţii mari şi după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zamolxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora, a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor murii, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogăţiile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, al a poruncit să i se clădească o lociunţă subpământeană. Când a fost gata, Zamolxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.
În privinţa lui Zamolxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult ; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zamolxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine.’’
Mențiuni despre Zamolxis, după Herodot:
Platon ( 427 – 347 î.Hr. – în Charmides ) ’’Tot aşa stau lucrurile Carmide şi cu acest descântec. Eu <Socrate> l-am învăţat acolo în oaste de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că medicii aveau dreptate să cuvânteze aşa cum v-am arătat adineauri. Dar, Zalmoxis, adaugă el, regele vostru, care este un Zeu, ne spune că, după cum nu trebuie să căutăm a griji ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul. Iată de ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli : pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.
Dacă întregul este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă . Căci, ziceau el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în intregul său – vin de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindeca cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Când mă învață leacul și descântecele, spunea: Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta este cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă (a sufletului și a trupului). Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să-mi încredințezi mai întăi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe, Carmide”
Mnaseas (sec. II î.Hr. – fragment de Lexicon ) – ’’geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zamolxis’’
Diodor din Sicilia (c. 80 – 21 î.Hr. – Biblioteca istorică ) :’’într-adevăr, se povesteşte că, la arieni, Zathraustes a făcut să se creadă că o bună zeitate i-a încredinţat legile. La aşa numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zamolxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor. Tot astfel la iudei, Moise spunea că legiuirea o datorează zeului lor, invocat de iudei sub numele de Ioa.’’
Strabon (c. 63 î.Hr. – 23 – Geogr.VII. ): ’’se povesteşte că unul dintre geţii cu numele Zamolxis a fost sclavul lui Pythagoras şi cu acest prilej a învăţat de la filosof unele stiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii. După ce s-a întors în patrie, el a câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. În cele din urmă, l-a îînduplecat pe rege să împărtăşască domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât inainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră ; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis’’ (. . .)
’’Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme în Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voia zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin.’’ (. . .)
’’ Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci moptivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte sau brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi /theosebi /si / capnobaţi /. Unii traci, spunea scesta îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se / ctişti /; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie.’’
Pomponius Mela (sec. I d.Chr.): „ disprețul morții la Geți provine din cauze variate: unii cred că se vor reîntoarce sufletele celor morți; alții că de și nu se întorc totuși nu se sting, ci trec către locuri mai fericite, alții în fine că pier, dar că aceasta este mai bine decât a trai”
Lucian din Samosata (cca.125-180): “ (vorbind despre legislatori) dintre barbari, cei doi Cirus, scitul Anacharsis, tracul Zamolxis, italicul Numa; chiar și spartanul Licurg, atenienii Phokion si Tellos (cei șapte înțelepți în afară de Periandros”
Apuleius (cca. 125 – 200 d.Chr. – Apologia): “Același Platon ne-a lăsat scris urmatoarele, într-un alt dialog despre un oarecare Zalmoxis, de neam trac, dar un barbat [care se ocupa de medicină] cu această știință : « iar vorbele frumoase sânt [ca niște] descântece». Dar dacă lucrurile stau așa, de ce să nu-mi fie îngăduit să cunosc, fie bunele cuvinte ale lui Zalmoxis, fie ceremoniile preoțesti ale lui Zoroastru?”
Clemens Flavius Alexandrinul (cca.150 – 216 d.Chr.): “Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei. Îmi pare că ei au simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit. La rândul lor, acești bărbați au aratat că întelepciunea lor este în folosul obștii; [așa sânt] toți brahmanii, odrișii și geții.”
“Geții, un neam barbar care a gustat și el din filozofie, aleg în fiecare an un sol [spre a-l trimite] semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiații lui Pitagora. Așadar este injunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filozofia. Cei care nu sunt aleși se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiți de un prilej fericit “
Herodian ( 232 – 304 d.Chr. – Viaţa lui Pitagora) :’’Pythagoras, mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea ’’zalmos’’. Îndrăgindu-l, Pythagoras l-a învăţat să cerceteze fenomenele cereşti şi (să se priceapă) la sacrificii şi la alte ceremonii în cinstea zeilor. Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca pe Heracles. Dionisophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pythagoras, că a căzut în mâinile hoţilor şi a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pythagoras, care a fugit şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zamolxis înseamnă ’’bărbat străin’’.
Porfir (233 – 305 d.Chr.): „Dionysophanes spune despre el <Zamolxis> că i-ar fi robit lui Pitagora, după ce fusese prins de tâlhari și însemnat; atunci când Pitagora a fost prins în mijlocul revoltei și a fugit, <Zamolxis> și-a acoperit fruntea pentru a-și ascunde însemnele (stigmata).”
Celelalte sute de texte apărute la cronicarii antici și bizantini sunt repetative, adăugandu-se variațiuni pe aceași temă, mai ales de scriitorii creștini.
Din miile de studii făcute asupra lui Zamolxis au rezultat la fel variate atribuirii și însușiri ale personajului. Victor Kernbach în Dicționarul de mitologie face un un cumul din calitățile și veleitățile lui Zamolxis : ’’Astfel, Zamolxe a fost : daimon getic (Herodot), sclav a lui Pytagoras (Herodot, Strabon, Celsus, Origene), iniţiat în Egipt (Strabon, Iordanes), înţelept prepitagoreic (Hetodot ), erou civilizator zeificat ( Herodot, Strabon), mag şi medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu (Platon), legislator (Diodor din Sicilia , filosof savant (Iordanes), profet ( Strabon), reformator religios, cultural, politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinităţii daco-getice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat ( Celsus), divinitate feminină ( Suidas), Hyperboreu (Clement), şaman (E.R.Dodds), zeu dionisiac după modelul Sabazius (Grigore G.Tocilescu), zeu celest şi atmosferic (Vasile Pârvan), zeu uranian (Mircea Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu htonic ( Hadrian Daicoviciu), zeu htonic (I.I.Russu), divinitate iniţiatică ( Traian Herseni), profet htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (Radu Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Alexandru Busuioceanu), zeul totemic întruchipând ursul (Romulus Vulcănescu), un zeu care reapare periodic (Alexandru Popescu) Zeul Moş (Nicolae Densuşianu, Romulus Vulcănescu ).’’
*
Chiar la începutul prezentarii lui Zamolxis, Herodot, menționează faptul că acesta mai era numit și Gebelezis. Ghebeleizis era de fapt un supranume (cognomen) , forma sacră prin care era venerat Zamolxis. Traducerea lui este „Zeul din munte al dacilor” . Gebel, înseamnă pământ, lai, este numele autohton al geto-dacilor iar zis, deformat din zeus, însemană zeu.Ca o paranteză să reamintesc că dacii se numeau pe ei înșiși, lai; termenul de daci le fusese dat de către romani, așa cum grecii îi botezaseră, geți.
Dacii aveau o admirație religioasă pentru munți, de unde puteau găsi calea mai usor spre Zamolxis, de aceea toate sanctuarele lor sacre sunt așezate în vârf de munte. Lactantius acuzând-o cu rea voință pe mama lui Galerius, afirma despre ea că „ era adoratoare a zeilor munților și <o > femeie foarte superstițioasă”.
Textul lui Herodot abundă însă de patriotism elen: Zamolxis prin învătăturile sale nu putea fi decât sclav a lui Pitagora, îndoctrinat cu modul de viata ionian, deprinderile erau însușite din legături cu grecii , geții erau săraci cu duhul în raport cu grecii, ajungând în final să-l nege chiar și pe Zamolxis.
Herodot conștient de faptul că Zamolxis și cultul lui era anterior lui Pitagora și filozofiei acestuia: “ mi se pare, însă că el a trăit cu mulți ani înainte de Pitagora”, nu putea să conceapă cum într-o lume barbară poate exista un nivel al filozofiei și educației atât de elevat.
Învătăturile lui Zamolxis erau axate în primul rând pe viața de zi cu zi, ducerea unei vieți raționale, abținerea de la excese alimentare sau bahice, ducând până la renunțarea produsele din carne. in favoarea alimentației cu miere,lapte și brânza. Descoperirea existenței acestei conduite propovăduite de Zamolxis la geți, era considerată de către Herodot (484 – 545 i.Chr.) ca fiind imposibilă, deoarece Pitagora (580 – 595 i.Chr.) și adepții lui, încercau educarea grecilor cu aceste principii riguroase, cu privire la hrana și conduită, care erau de cele mai multe ori ignorate atât de aristocrație cât și de populația orașelor.
Pitagoricienii credeau în natura distinctă a sufletului față de acea a trupului. Pitagora suținea că sufletul este pur și nevinovat, dar aflat închis într-un trup ca într-un mormânt. Filozofia zamolxiană era mai presus de această teorie pitagoreică, considerând sufletul unitate cu trupul, vindecarea trupului nu se putea face fară vindecarea sufletului, dar nici invers.
Grecii afirmau în mod convins că filozofia era apanajul lor personal, negândindu-se că un popor “sărac cu duhul” putea să învețe filozofie, darmite astrologie sau fizică, învățătura facută cu dăruință și pasiune de către Deceneu, semenilor lui. Cunoștiințele astrale ale dacilor, a ciclului lunii, a mersului anotimpurilor avea să-i ducă la realizarea, în zona sanctuarelor, a unor adevărate calendare de măsurare a timpului de o exactitate rară. Durata anului calculată de daci era de 365,24 de zile , anul tropic calculat în ziua de azi cu exactitate computerizată are 365,242198 zile. Raportat la matematică, cele mai impresionante instrumente descoperite in Dacia, descoperire care aveau să-i uimească efectiv pe realizatorii englezi a unei emisiuni de popularizare a istorie, era compasul; compas descoperit în multitudine de forme și dimensiuni.
Dar cea ce avea să-l surprindă în mod deosebit pe Herodot, era credința geților în nemurire, credință neîntâlnită la nici un popor antic.
Geții se avântau în luptă fără frică pentru viața lor, și se bucurau, sărbătorind moartea unui semen de al lor, pe când în contrapartida la nașterea unui copil, plângeau.
Alexandru D. Xenopol numea această virtute a geților: “ disprețul ce-l arătau pentru viață și apetitul lor de moarte „ (!)
Prezența lui Zamolxis la geți și traci este misterioasă, zeu sau trimis al Ziditorului lumii precum: Moise, conducătorul evreilor ;Zarathustra, profetul persan; Budha, înţeleptul poporului indian; Iisus Cristos, Fiul şi mesager al Lui Dumnezeu, generator al creştinismului Mahomed, profet al Islamului.
În acest context, Diodor din Sicilia (cca.80 – 21 i.Chr.) amintind depre Zarathustra cel care primise legile de la o zeitate buna, si, despre Moise care la rândul lui primise legile de la zeul iudeilor, numit Ioa, menționa că si Zamolxis „ pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor <a geților>”. Hestia (greaca veche: Ἑστία ) în mitologia greacă este zeița căminului, a focului sfânt, prima fiică a lui Cronos și Rheei, soră a lui Zeus, Poseidon, Demetra, Hera și Hades. Euripide o indentifică însă cu Geea (personificarea Pământului) afirmând despre ea :’’Tu, Maică Glie, muritorii înţelepţi te numesc Hestia.’’ Dar sensul cuvântului Hestia este unul mult mai complex şi relevant :’’ Cea care dă impuls tuturor lucrurilor’’.
Legile despre care pomenește Diodor din Sicilia, numite „belagine” erau după cum spune Strabon (cca.63 – 23 i.Chr.): “un codice de legi vechi de 6000 de ani..” . Platon ( 427 – 347 i.Chr.) mult înainte de Strabon confirmase și el existența acestor legi vechi: ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei <Dacia> ,au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”.
Aceste învățături și legi ale lui Zamoxis aveau să-i însoțească pe geto-daci în lungul curs al istoriei ulterioare, valahii numindu-și ulterior legile Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo, în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo. Nicolae Densusianu avea să o numească însă Lex Antiqua Valachorum.
Anacharsis (cca. 590 – 550 i.Chr.)
Chiar dacă în prezent nu mai este amintit în carțile de istorie, în dictionarele enciclopedice sau în cărti de culturalizare, Anacharsis a fost unul dintre personajele cele mai misterioase, care s-a născut în Dobrogea, fiind considerat de către greci unul dintre cei șapte întelepți ai lumii.
Referitor la acest personaj, Herodot, scrie, „ Lânga Pontul Euxin <Marea Neagră> , către care și-a îndreptat Darius expediția sa , locuiesc în afară de șciți, cele mai inapoiate neamuri din câte există în vreo țară. Căci din toate neamurile de dincoace de Pont nu putem aminti pe nici unul care să fi dat dovadă de înțelepciune și nu cunoaștem nici un învătat , cu excepția neamului scit <get din Sciția Minor – Dobrogea> a lui Anacharsis. Neamul scit, între toate neamurile pe care le cunoastem, a descoperit , cu nespusă cumințenie, cel mai însemnat lucru pentru viața bine orânduită a oamenilor.” (IV. 46).
Anacharsis era fiul unui șef scit <get> pe nume Gnurus, după alți autori Daucetas și al unei grecoaice; având ca frate pe Caduides, regele sciților <șef al unei uniuni de triburi traco-dacice> (Diogenes Laertius). În privința originii mamei sale nu putem să fim foarte siguri, deoarece atât Herodot cât și ceilalți cronicari greci, pentru a exalta virtuțiile grecilor, vor afirma întotdeauna că personalitățile catalogate de ei ca „barbari”, obligatoriu trebuiau să aibă mama grecoiacă.
De altfel Herodot povestind despre un alt personaj, născut la Histria, pe nume Skyles, îi conferă și acestuia originea grecească prin descendenta maternă. În lipsă de informații despre acesta, istoricul grec îi conferă și acestuia parte din biografia lui Anacharsis, respectiv interesul acordat față de cultura greacă, precum și uciderea lui de către sciți, urmare a participarii acestuia la misterele dionisiace oficiate de către greci.
Inteligența lui Anacharsis și spiritul lui inovator se va impune însă în fața triburilor gete existente în Doborgea și nu numai, îndemnându-i pe oameni să adopte un curs temperat de viață și să evite orice fel de excese.
În dorința de a-și îmbogăti cunoștiintele și de a cunoaste modul de viată grec, Anacharsis va merge în anul 589 9.Chr. la Atena, unde va încerca să-l cunoască, în primul rând pe Solon (n.640/638 i.Chr – d. 560/558 i.Chr.), faimos om de stat atenian, legislator și poet, considerat unul din cei mai mari întelepți greci.
Hermippus povestește foarte plastic modul în care s-au cunoscut cei doi. Atunci când Anacharsis a descins la Atena i-a trimis un mesaj lui Solon: “Am călătorit până aici de departe pentru a te face prietenul meu.” Solon i-a răspuns, “Este mai bine să-ți faci prieteni acasă ” Atunci scitul i-a răspuns, “Atunci este necesar pentru tine, să fii acasă, pentru a te face prieten cu mine.” Solon a râs şi apoi a acceptat ca ei sa devină prieteni.
Aflând că Solon era implicat la acea vreme într-o reformă a justiției și a legilor grecești, Anacharsis a facut următoarea afirmație: “Legile sunt pânze de paianjen subțiri, care prinde muște mici, dar nu poate să le rețină pe cele mai mari”.
Mult interesat de modul de viată elen avea să fie surprins însă de unele aspecte ale laturii politice ale democrației grecești, și ” își <va> exprima surprinderea asupra faptului că în Grecia oamenii deștepți vorbesc, iar prostii decid” Fire deschisă dar destul de acidă, discursurile sale, devenite proverbiale printre atenieni vor fi numite „discursuri scitice”.
Anacharsis a fost primul străin „barbar” , care a primit privilegiile de cetăţenie ateniană. El a fost socotit de unii autori antici ca unul dintre cei sapte intelepti ai Greciei. Se mai spunea despre el că a fost iniţiat în Misterele de la Eleusis, sărbătoare bi-anuală care se ținea în Grecia și erau dedicate zeiței Demetra, zeița culturii și a roadelor pământului, și fiicei sale Persefona, din recunoștiință pentru darul agriculturii. Conform legendei , eleusinii erau protejați de către Demetra fiindca se arătaseră primitori față de ea, când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, în timpul căutării fiicei sale, Persefona răpită de către Hades, zeul Infernului.
NIci una din lucrarile atribuite lui in antichitate nu au supraviețuit. Cronicarii greci afirmă că ar fi scris mai multe cărți, care din păcate nu i-au supraviețuit. Grecii menționează, în deosebi, despre doua cărți: una care făcea o comparație între legile sciților și legile grecilor, și o alta. care era primul tratat de artă a războiului.
Anacharsis era faimos pentru simplitatea modului său de viață, fapt consemnat de către Cicero (106 i.Chr.-43 i.Chr.) : „ Salutări de la Anacharsis lui Hanno: îmbrăcăminte meu este o manta scitica, pantofii mei sunt tălpile picioarelor, patul meu este pământul, mâncarea mea este doar condimentată de foame – şi nu am mânca nimic, decât lapte şi brânză şi carne. Vino şi mă vizitezi, şi mă vei găsi în pace. Vrei să-mi dai ceva. Mai bine dă-l concetățenilor tăi, sau zeilor nemuritori. „
Spirit modest, Anacharsis îndemna în același timp la o viață cumpătată și la moderație. Referindu-se la patima băuturii, puternic încetățenită atât la șciți cât și la greci, va face urmatoarea afirmație: „vinul se face din trei tipuri de cirochini de struguri, primul ciorchine este al plăcerii,al doilea al beției, iar al treilea al dezgustului.” Pe care ulterior o va completa la o petrecere, când fiind insultat de către un tanar, îi va replica acestuia: “ O tinere, dacă acum, când ești tânăr, nu poți suporta vinul, atunci când vei fi bătrân, va trebui să suporți apa!”
Astfel, el a devenit un fel de simbol pentru atenieni, care au înscris pe statuia lui inscripția: ” ține-ți în frâu limba, dorințele și pasiunile tale.”
Mică parte din gândirea lui s-a păstrat, preluată ulterior de către autorii greci. Asemeni profunzimei fabulelor lui Esop (cca. 620 – 560 i.Chr.), maximele lui strălucesc prin inteligență și profunzime.
„Întrebat care este cel mai sigur vas de navigație, Anacharsis a rapuns, cel care este ancorat în port.”
“Întrebat de un grec daca nu îl deranjează faptul că este scit, Anacharis a raspuns, Da. Țara mea este o rușine pentru mine, dar tu ești o rușine pentru țara ta. “
Atingător de prietenia lui cu Solon , Anacharsis va raspunde că “a fost mult mai bine să aibă un singur prieten de mare valoare, decât mulți prieteni care nu sunt buni de nimic”
Modul său de viață simplu, firea lui iscoditoare se regăsește și în scrisoarea adresată bogatului rege al Lidienilor, Cresus (cca.595 – 546 i.Chr.): „O, rege al Lidienilor, am venit în țara grecilor, în scopul de a mă familiariza cu obiceiurile și instituțiile lor, dar eu nu am nevoie de aur, și voi fi destul de mulțumit dacă voi reveni in Sciția, om mai bun decât am plecat. Cu toate aceastea , voi veni la Sardes, căci asa cum cred, este foarte avantajos să devin prietenul tău” .
Conform lui Herodot, Anacharsis se va întoarce în Dobrogea, unde va fi ucis de regele Saulios, datorită orientarii lui spre obiceiurile grecești și a încercării promovării cultului Cibelei, cult neaceptat de sciți <geți>.
Diogenes Laertius ne transmite însă o altă variantă, afirmând că Anacharsis ar fi fost ucis de fratele său Caduides, în timpul unei vânători, sau în timpul unui ceremonial de comemorare a Cibelei, Marea Mamă a Zeilor.
Memoria existenței lui a fost păstrată, în timp, de cronicarii greci și romani și nu numai, astfel incât Leon Diaconul , relatând despre luptele dintre rușii lui Sviatoslav și bizantini, undeva pe cursul Dunării în anul 972 îi numește pe ruși „sciți” cu obiceiuri barbare: „ Căci, se spune că ei ar fi dedați ceremoniilor eline <păgâne>, săvârșind sacrificii și libații în maniera elină <păgână> fiind ințiați în acestea, fie de Anacharsis și Zamolxis, filozofii lor, fie de tovarasii lui Ahile” .
Celebru în timpul antichității, prima calitate atribuită lui Anaharsis este întelepciunea, urmată de modestie și reținere. El nu aparține nici unei școli filozofice , dar figura lui a fost folosiă pentru a exprima percepte morale, dar mai ales, pentru a critica comportamentul excesiv al grecilor. Tot ca și Zamolxis, Anacharsis este văzut în primul rând barbar și întelept în același timp. Zamolxis este asociat cu Anacharsis, de unii autori, și în calitate de filozof, nu numai de zeu proteguitor al geților și al tracilor.
*
„ Misteriile trace ale zeiței Cybele au fost instituite, potrivit tradiției, de către regele frigian Midas, după cum arata Clement din Alexandria. În multe privințe, aceste misterii erau asemănătoare misteriilor lui Dionysos. Pe alta parte, ele erau deosebite de misteriile lui Attis, tot de origine frigiană, care avea să apară în epoca elenistică.
Misteriile zeiței frigiene Cybele se desfășurau în munți, în obscuritatea nopții, la lumina făcliilor, însoțite de muzica asurzitoare a tobelor mari și a cazanelor de bronz lovite puternic, în timp ce, din când în când, răsuna ritmul alert al fluierului sau al naiului. Participanții la aceste misterii traco-frigiene ale Cybelei erau cuprinși de așa zisul „”corybantism”” . Această stare se manifesta prin compulsiunea de a juca, de a dansa, compulsiune ce persista un timp îndelungat. Corybantii erau preoți ai zeitei Cybele, fiind considerați fii ai lui Corybas (fiul zeitei Cybele), și erau în număr de trei sau noua. Dansurile lor se executau în sunetul cimbalelor, al tobelor mari, al imnurilor cântate cu voce tare, al scuturilor lovite unele de altele și al săbiilor ciocnite intre ele. Corybantismul era un dans contagios, similar celebrului Dance de Saint Guy, din evul mediu francez, care cuprindea sate întregi în epidemia sa de dans săltăreț, executat la sunetul viorilor, al flautelor, și al tobelor. Cei cuprinși de corybantism aveau viziuni extatice, provocate de consumul de alcool în exces și de utilizarea unor substante halcionogene (poate canabis)” ( Misteriiile lui Zalmoxis – Constantin Daniel)
Toxaris (sec. VII – VI i.Chr. ?)
“Nu Anacharsis a venit primul la Atena din Scitia , dornic a se instrui în cultura greacă, ci înaintea lui a venit Toxaris un bărbat întelept și iubitor de frumos, care năzuia să cunoască cele mai bune rânduieli. Cât priveste obârșia lui, nu se tragea din vreun neam regesc, nici nu se numara printre purtătorii de pileus, ci era unul din sciții cei mulți și din popor, așa cum sunt la ei așa numiții «cei cu opt picioare», adică să fie stăpân pe doi boi și o cărută. Acest Toxaris nu s-a mai intors în Scitia, ci a murit la Atena și nu după multă vreme a fost trecut în rândul semizeilor, iar atenienii îi jertfesc Medicului străin.
Acest nume l-a dobândit [Toxaris] după ce ajunsese semizeu. Poate că n-ar strica să lămuresc care este pricina denumirii și pentru ce motiv a fost socotit în rândul semizeilor, fiind considerat ca unul dintre urmașii lui Asclepios [și acesta] ca să vă dați seama și voi că nu numai la sciți exista datina de a-i face pe oameni nemuritori și de a-i trimite lui Zamolxis soli, ci și atenienii au dreptul să-i zeifice pe sciți în Grecia.” (Lucian din Samosata – Scitul sau oaspetele )
Zamolxe nu a fost singurul motiv de admirație pentru greci ci și Anacharsis. Dar, se pare conform lui Lucian din Samosata (125 – 192 d.Chr.) că înaintea lui ar mai fi existat un filozof get, care i-ar fi impresionat pe greci. Din păcate nu avem prea multe informații istorice despre el. Uni autori neagă existența lui Toxaris, susținând că ar fi fost un personaj imaginar creat de Lucian. De altfel Lucian îl mai prezintă pe acest personaj într-un capitol intitulat Toxaris sau prietenia.
Important însă este mesajul transmis de Lucian din Samosata, despre daci. tocmai când aceștia erau, parte intrați sub ocupație romană.
Ca o parenteză de final, tot Lucian mai amintește, într-un capitol numit Cum trebuie scrisă istoria despre posibilitatea iscării unui razboi; război pe care nu-l vede dacât între “geți si celți, fie între inzi și bactrii – căci împotriva noastră nimeni nu va indrăzni să porneasca acum, când totul ne este supus !”.
Lucian din Samosata, avea la cunoștiința de ocuparea unei parti a Daciei, și transformarea ei în provincie romană, elogiind puterea militară romană care reușise să ocupe Regatul lui Decebal (“acum când totul ne este supus”), dar in sufletul lui se temea totuși de dacii liberi, și, despre care spera că nu vor porni impotriva Romei, ci doar vor isca vreun război cu celții, celți care la acea vreme erau plecați de demult din vecinătatea Daciei (?!).
Geto-daci, tribul bessilor la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai
Mănăstirea Sfintei Ecaterina, aflată în sudul Peninsulei Sinai (Egipt) este cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole. Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).
În anul 337 d.Chr., mama Impăratului Roman, Constantin cel Mare (306 – 337) , Elena dispune construirea la poalele muntelui a unei capele, închinată Rugului Aprins.
Între anii 527 si 565 d.Chr., Împaratul Iustinian (527 – 565) ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins. Mănăstirea va pastră acest nume până în secolul al IX-lea, când unui preot i se va revela într-o viziune că moaștele Sfintei Ecaternina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642 m). După găsirea moaștelor, acestea vor fi aduse în mănăstire și așezare într-o raclă de argint. Din acel moment lăcașul de cult va purta numele Sfintei Ecaterina. Ecaterina a a fost o martiră creștină, torturată și ucisă în anul 305 d.Chr. prin decapitare.
Partea surprinzătoare a evenimentelor petrecute în anii 527 – 565, este faptul că Iustinian a trimis în Sinai, o sută de familii de “servitori/sclavi ai romanilor” după cum menționează în lucrarile sale, Patriarhul Ortodox al Alexandriei, Eutychius (877 – 940), cunoscut și sub numele arab de Sa’id ibn Batriq, cu scopul de a construi mănăstirea, ai sluji și a o apăra. În lucrarile sale, Eutychius, scrise în limba arabă acești sclavi ai romanilor sunt numiți “Abid – al – Rum“. Descendenții acestora trăiau și în timpul Patriarhului, numindu-se Lahmiyin. Termenul de Lahm, derivă de la valahi – V-lahmiyimi (în limba arabă neexistând litera V la început de cuvânt), pe calea lai – lahi – vlahi.
Povestind despre construirea mănăstirii, și a locului hotărât pentru amplasamentul ei, Patriarhul Eutychius, reda discuția dintre Imparatul Iustinian și funcționarul trimis pentru administrarea construcției:
“Auzind călugarii de evlavia lui Iustinian, merseră la el cu rugămintea de a le face o mănăstire, întrucât ei n-aveau încă un adăpost și trăiau împrăștiați în preajma rugului din care vorbise Dumnezeu lui Moise. Împăratul trimise pe un legat al său și-i dete puteri depline să clădeasca o astfel de mănăstire. Acesta gândea s-o zidească pe munte, însă, din pricina lipsei de apa, își schimbă planul și o înălță jos, la poale.
Intors la Constantinopol, îi vorbi Împăratul:
– De ce n-ai zidit mănăstirea în vârful muntelui?
-Am zidit mănăstirea lângă rug și apa, de-aș fi zidit-o pe vârf, călugarii ar fi ramas fără apă; și dacă vreodata ar fi fost împrejurați, li s-ar fi tăiat apa și-ar fi murit de sete.
Împăratul zise:
– Cel puțin trebuia să nivelezi muntele spre miazănoapte, ca într-acolo să nu-i vatame nimeni!
– De-am fi pus la cheltuială întreg tezaurul Egiptului, Romei si Siriei, tot n-am fi putut nivela muntele!
Imparatul se mânie foarte și porunci să i se taie capul. Trimise apoi un alt legat și cu el o sută de sclavi ai Romei (bessi, subl.n), cu soțiile și copiii lor… și le zidi case în afara mănăstirii, unde să poată locui și străjui mănăstirea și călugării.”
Anterior însă, Patriarhului de la Alexandria, în anul 570, pelerinul Antoninus Placentinus, vizitând acele locuri, menționa că la Mănăstire se vorbeau cinci limbi: latina, greaca, siriaca, egipteana și bessa. Afirmația lui Placentinus este cea mai pertinentă, privind identificarea sclavilor romani duși de Iustinian, cunoscuți în istoria antică cu numele de bessi, ținând cont și de faptul că acesta vizitase mănăstirea imediat după ridicarea ei.
Tribul Bessilor făceau parte din marele popor geto-dacic, care ocupaseră inițial teritoriul cuprins între Munții Balcanici și Munti Rodopi, pe Valea Râului Marița. Ulterior parte din ei, după ocupația romana, vor emigra în Dobrogea (zona Histriei) și în Carpații septentrionali. Herodot îi descrie ca pe o castă-preoțească, iar Strabon îi menționează ca fiind cel mai feroce trib dacic din Peninsula Balcanică.
Care au fost motivele pentru care Iustinian a optat pentru un neam dacic, bessi in cazul nostru:
– în primul rand pentru că erau unul din cele mai războinice triburi, aptitudini utile pentru apărarea mănăstirii;
– faptul că bessi erau homines religiosi, supuși voinței conducătorului lor, dar și castei sihaștrilor polistai ; polistaii erau considerați o castă anterioră ca obiceiuri, esenienilor (Flavius Iosephus – Antichitati Iudaice ) ;
– erau foarte buni constructori în piatră, dovadă construcția ulterioară a clădirii;
– erau buni agricultori, ei și urmașii lor fiind singurii agricultori din toată masa de beduini care îi inconjoară;
– Iustinian, avea mare incredere în ei, acești bessi fiind considerați “cea mai buna garnizoană” după cum consemnează în scrierile sale unul din generalii împăratului);
– un alt motiv pentru care Iustinian avea mare incredere în ei, era faptul că se înrudea cu ei (!); unchiul său Împăratul Iustin I (518 – 527) era de origine dac (!).
Prezenta bessilor, ca oameni religiosi nu este unică în Orientul Mijlociu, în Viața Sfântului Teodosie se pomenește că în mănăstirea întemeiată la răsărit de Betleem, în secolul al VI-lea, existau patru biserici: una pentru bolnavii mintali, și trei în care se slujea în limbile greacă, armeană și bessică. În secolele VI-VII, mai existau în Palestina, două mănăstiri cu numele de Soubiba, una cu oficiere în limba besică și una de limbă siriană.
*
Construcția mănăstirii și a fortăreței, realizată de “coloniști bessi” este grandioasă, un colos din piatră realizat din blocuri masive de granit, cu ziduri inalte de la 8 la 35 de metri, înconjurată cu grădini și chiparoși.
După încheierea lucrărilor de construcții această comunitate de daci a ramas în continuare, în slujba mănăstirii, fiind numiți de arabi și cu termenul de “ilah”, fiind însă recunoscuți ca și creștini aduși de la Marea Neagră, din țara valahilor (bilad-al-Aflah).
După Hegira (622 – începutul erei islamice) pe fondul intrării în contact cu triburile beduinilor din zonă, în timp și comunitatea bessică se va islamiza, fiind cunoscuții sub numele de Ghebalie (Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya), “oamenii de munte”. Termenul de beduin vine din cuvântul arab, badawi, „locuitor al deşertului“. Există beduini sedentari şi beduini nomazi care se trag, potrivit legendei, din Yarab, Tatăl arabilor. Fiecare neam are un teritoriu tribal, pe care se mişcă în căutarea hranei.
Informații despre comunitatea bessilor vor fi consemnate de numeroși călători și pelerini.
În secolul al XVI-lea, un călător ceh, Cristope Harant, menționează despre ei faptul că își numeau căpeteniile cu termenul de “capi”
Elvețianul, Johann Ludwig Burckardt (1784 – 1817) în urma călătoriei făcute la Muntele Sinai și Mănăstirea Sf.Ecaterina în anul 1816, scrie despre „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai: „Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi îi numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.
Referitor la comunitatea bessilor, profesorul american Edward Robinson (1794-1863) supranumit și “Părintele geografiei biblice”, îl cita, în anul 1841, pe egumenul Mănăstirii Sfânta Ecaterina în cartea sa, “Cercetari biblice în Palestina și țările adiacente”, : “Iustinian, zidind mănăstirea, trimisese o sută de prizonieri valahi. In cursul vremii, cum năvăliseră arabii și răpiseră mănăstirii multe din posesii, urmașii acestor valahi au devenit musulmani și au adoptat obiceiurile arabe”.
Un alt cercetător orientalist, profesorul Edward Henry Palmer (1840 – 1882), menționa, în anul 1872, în cartea “Deșertul Exodului”, existenta valahilor Gebalieh: “Acest trib se zice a fi de obârșie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi, așezați de Iustinian, să păzeasca mănăstirea. Ei înșiși cred să fi venit dintr-o țară numită “Llah” (Valahia) și trăsăturile lor deosebite de ale obișnuitului tip de beduini, par a favoriza presupunerea”.
Folcloristul și muzicologul ieșean, Teodor Burada (1839-1923) aflat într-o călătorie în zona, în anul 1914, menționează despre această comunitate: „Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”.
Lina Eckenstein (1857 – 1931), care a fost asistenta arheologului britanic Flinders Petrie (1853-1942) în timpul săpăturile arheologice de la Serabit el-Khadim, afirmă, în lucrarea sa “Istoria Sinaiului”, aparută în anul 1921, la Londra, în capitolul al XII-lea (“Construirea Mănăstirii”), că: “Pentru a securiza construcția, robi romani au fost aduși de la Marea Neagră (tradițional din Valahia), o suta ca număr, și transferați în Sinai, împreună cu soțiile și copiii lor, împreună cu o suta de bărbați, cu soțiile și copiii lor, din Egipt. Locuințe au fost ridicate pentru ei în Muntele Sinai, pentru ca ei să poată păzi mănăstirea și pe călugari. (…) Așezământul lor era cunoscut sub numele “Deir Abid” (Mănăstirea sclavilor) și descendenții lor au continuat să trăiască acolo, până la răspândirea credinței musulmane”. In capitolul al XVII-lea (Sinai in secolul nouasprezece) autoarea confirma afirmația de mai sus: “Sunt, de asemenea, Gebeliyeh, așa-numiții robi ai mănăstirii, ce descind direct din cei patru sute de sclavi valahi și egipteni pe care împăratul i-a mutat în peninsula. Zona lor cuprinde Wadi el-Sheikh și imediata vecinătate a mănăstirii. Sefii lor seici, în 1870, erau Awwad Ibn Atiyeh, Eid Ibn Suad si Suleiman Ibn Ghanaim”. În același capitol, Lina Eckenstein estima numarul “Gebeliyeh”, la începutul secolului al XX-lea, la 400-500 de oameni.
C. S. Jarvis (1879 – 1953), guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, menționa în lucrarea sa “Ieri și azi în Sinai”, scrisă in anul 1931 că: “Printre cei ce ajuta pe călugari în treburile mănăstirii, se afla o ciudată rasă de oameni, ziși Gebali. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmașii robilor valahi, trimiși de Iustinian în veacul al sașelea, pentru a servi mănăstiri… Mai există aproximativ 400; ei trăiesc în afara zidurilor mănăstirii. Au fost obligați să treacă la religia mahomedană, puțin timp după Hegira (622)”.
Scriitorul și diplomatul român de origine aromâna, Marcu Beza (1882 – 1949), care între anii 1931-1939 a fost Consul General al României la Ierusalim, călătorind în Peninsula Sinai avea să povestească în articolul “Urme românești la Ierusalim, Muntele Sinai și Mănăstirea Sfântul Sava”, publicat în anul 1932, în revista “Boabe de Grâu”, că atunci când a ajuns la Mănăstirea Sfânta Ecaterina avea să afle, că în gradina mănăstirii fusese îngropată, în anul1750, cea din urmă femeie creștina a tribului Gebalieh. În timpul acestei vizite, avea să discute cu arhiepiscopului Porfirios, de la care va primi cartea grecească: “Sfânta Mănăstire Sinai”, a lui Pericle Grigoriade, tipărită la Ierusalim, în 1875, carte care cuprindea informații despre coloniștii Gebalieh.
Ca o completare la cele povestite mai sus, voi reda o descriere făcută de scriitorul Mihnea Gheorghiu (1919 – 2011), în urma unei călătorii desfăşurată în nordul Africii :’’ Într-un oraş dintr-o pitorească regiune nord – africană am cunoscut un profesor de filologie localnică. Trecut de prima tinereţe, cu pielea de culoarea aramei, cu ochii albaştri şi cu părul roşu-castaniu inelat, reprezenta o populaţie străveche, a cărei limbă şi cultură se pare că n-au fost încă definitiv identificate în cadrul istoric al lumii arabe înconjurătoare. Era berber. Vorbind despre avatarurile lingvistice popoarelor africane, cu câteva exemple de etimologii necunoscute, mi-a dat şi o informaţie extraordinară, cuvintele berbere ’’fotă’’ şi ’’brâu’’ inexistente în lexicul neamurilor vecine, vin – zicea el – de undeva nu se şti de unde. Am citit în privirile lui stupefacţia, atunci când i-am spus că acestea sunt în acelaşi timp, cuvinte vechi româneşti inexistente, de asemenea, în limba vecinilor noştri.’’ (Cornel Birsan – Revansa Daciei).
Interesant este însă faptul că între domnitorii români ai evului mediu, și nu numai, și Mănăstirea Sf.Ecaterina a existat o legătură, bazată probabil pe această „descindere „a bessilor în Peninsula Sinai. Și în același timp, aproape în permanență Țările Române erau reprezentate la mănăstire de un călugar român, unii dintre ei fiind chiar la conducere, precum Ioachim Valahul, care în anul 1533 a fost starețul mănăstirii, acesta fiind, mult sprijinit, de către Domnul Țării Moldovei, Petru Rareș.
Petre Schiopul, domn al Moldovei între anii 1574 -1591, considera mănăstirea ca pe un posibil loc de refugiu în cazul maziliri, Alexandru Mircea-Voda, domn al Țări Românești între anii 1568 – 1577 a zidit în anul 1576, Paraclistul Sf. Ioan Botezătorul, în fața bisericii principale a mănăstirii, dăruind acesteia “sate, pământuri și venituri în Țara Românească”, Ieremia Movilă, domnul Moldovei între anii 1595 – 1606, a dăruit călugărilor un Evangheliar frumos împodobit (care este până azi o piesa de excepție în biblioteca mănăstirii),Vasile Lupu, domn al Moldovei între anii 1634 – 1653 a donat permanent mari sume de bani și a asigurat cu personal proteția așezământului, Doamna Elena Cantacuzino, mama domnitorului Șerban Cantacuzino al Țării Românești între anii 1678 – 1688. în anul 1682 a făcut pelerinaje la mănăstire împreună cu fiul ei, Mihai Cantacuzino (vel spătar, adică mare comandant al armatei) și cu o suită de 200 de călăreți. Spătarul Mihai Cantacuzino impresionat de frumusețea și prestigiul așezământului, când s-a intors în țară, a ctitorit pe Valea Prahovei, un așezământ care avea să perpetueze până în zilele noastre, pe harta României, numele Muntelui Sinai “unde a făcut Dumnezeu vorba cu Moise proroc”, este vorba de Sinaia, Constantin Brâncoveanu, voievodul Țării Românești, a făcut în anii 1696 “danii” substanțiale așezământului, printre altele a donat mănăstirii și un portret de o reală calitate artistică, inscriptionat cu numele donatorului: Constantinus Brankovan, Supremus Valachiae Transalpinae Princeps. Ae (ta) tis 42. A(nn)o D(omi)ni 1696.
Și alți domni și-au adus contribuția lor la sustinerea mănăstirii precum: Radu Vodă cel Mare, Neagoe Basarab, Mihail Racoviță, Grigore Ghica, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Mavrogheni.
Din păcate aceste relații nu au rămas în continuare, fapt regretabil, deoarece bibloteca de la Mănăstirea Sf.Ecaterina este a doua ca valoare și mărime, după cea de la Vatican, cele mai bine de 3500 de documente și manuscrise nefiind cercetate de către istoricii români, pentru a afla depre o altfel de istorie a neamului nostru.
*
Astăzi beduinii valahi își cunosc legenda originii lor, aceasta transmitându-se oral din generație în generație. Ei își ccontinuă viața lânga mănăstire, cultivându-și pământul, crescând animale și implicându-se în activitățile monahilor Numărând în jur de 4000 de suflete beduinii Gebelie sunt împărțiți în patru clanuri, fiecare clan avand subgrupuri: Awlad Jindi, cu patru subgrupuri: Abu Kristian, Abu Jaes, Abu Masaud și El Diquni, clanul Awlad Saleem, cu ramurile Abu el Heim, Abu Mugannam, Al Agra și Abu Meqbil, clanul Hamayda, cu diviziunile Abu Hajazi, Abu Musaad, El Sana și El Hashash, și clanul Wahabet, cu ramurile Abu Heb, Abu Karsh, Abu Ghnimen, El Whebi, El Heneni, Abu Saeid.
Parte din ei își duc viata în continuă migrare funcție de anotimp. În timpul verii caută locurile aflate la altitudine pe muntele Sinai, reminiscență a legăturii dacilor cu munții. Când temperaturile scad se mută la poalele munților implicându-se și ei în activitătile mănăstirii.
În anii 1970, s-au făcut o serie de analize pe eșantione de sânge prelevate de la membrii acestei comunități Gebalie. În urma analizelor s-a constatat că aceștia au un ADN total diferit de cel a populațiilor triburilor beduine din zona.
Istoria acestor „coloniști” bessi, este o altă bucățică de istorie uitată și furată românilor.
Codex Rohonczi, o Evanghelie Apocrifă
Manuscrisul Codex Rohonczi este numit după orasul Rohonc (actualul Rechnitz), situat la limita de frontieră dintre Austria și Ungaria, locul unde el a fost păstrat în biblioteca contelui maghiar Gustav Batthyany. În anul 1838 contele şi-a donat întreaga bibliotecă Academiei de Ştiinţe a Ungariei, cărţi şi manuscrise printre care se găsea şi codicele în cauză.
Codicele a fost analizat şi studiat de către o serie de cercetători, precum Ferenc Toldy, Pal Hunfalvy, Josef Jiricek, Konstantin Josef Jiricek, Bernard Julg, Nemeti Kalman,Vajda Jozsef, Attila Nyri, s.a., fără nici un rezultat, privind întelegerea şi traducerea lui.
Legat de limba şi caracterele de scris în care a fost redactat, majoritatea dintre cercetători au opinat spre forma de scriere paleo-maghiară, cumană sau cu caractere secuieşti (“rovásírás”); dupa alţii caracterul scrisului ar fi conform inscripţiilor făcute de călugării din peşterile Dobrogei; cercetătorul indian M.K.Singh propune o variantă de scris tip indiană, Brahmi-Hindi
În anul 2002, cercetătoarea în filologie şi arheologie, Viorica Enachiuc, publica o lucrare dedicată studiului şi traducerii codexului Rohonczi, în care face afirmaţia că limba în care sa scris documentul este “danubiana vulgata”’ iar alfabetul este “dac”. În traducerea textului propus de autoare ne este prezentat un domnitor român pe nume Vlad, care în secolul al XI, între anii 1064 – 1101, poartă războaie împotriva pecenegilor, cumanilor, ungurilor şi goţilor.
Reacţia cercetatorilor de la acea vreme va fi pro şi contra.
Argumentele contra însă dovedesc faptul că traducerea textului este de fapt o “poveste” inventată de autoare pentru a justifica existenţa şi continuitatea poporului român într-o periodă săraca în informaţii (secolele X-XI).
Făcând o observaţie pertinentă a textului doamnei Viorica Enachiuc putem constata faptul că pretinsul alfabet dacic, este fals, iar limba “inventată” de către domnia sa, nu are nici o legătura cu limba latina clasică sau latina vulgară. În secolul al XI-lea limba româna era deja structurata ca mod de utilizare şi exprimare, dovedite prin textele româneşti vechi ulterioare. Textul istoriei lui Vlad abundă de interpretari poetice, dezarmante prin lirismul şi mobilizarea patriotică de care dă dovadă imaginaţia autoarei. Prezentarea personalităţii, unui oarecare domnitor Vlad, în acel secol al XI-lea nu este analizată prin studiul comparativ, cu alte documente ale timpului, care, nu menţionează existenţa unui stat/voievodat incipient românesc aflat în relatiile presupuse de autoarea traducerii manuscrisului.
Analizând documentul codexului, fără a încerca a efectua nici o traducere a textului, observăm prin studiul pictogramelor care însoţesc textul cu totul altă “poveste” decât cea prezentată de către Viorica Enachiuc; pictograme care sunt interpretate de către autoare funcţie de aspectul narat, convenabil evenimentului prezentat.
Prin pictogramele prezentate autorul codexului ne prezintă de fapt o “istorie” biblică a lui Isus Christos şi a creştinismului, care este mai mult ca sigur relevată şi prin textul adiacent, suplimentar şi complementar acestor imagini.
Am selectat la intâmplare câteva din pictogramele existente în Codex Rononczi, pentru a încerca o descriere a evenimentelor şi personajelor prezentate în aceaste grafii schiţate în grabă.
Naşterea lui Isus este vestită de către o stea calăzuitoare pentru magi. Aceştia călătoresc la Ierusalim, şi-l chestionează pe regele Irod în legătura cu aceaştă naştere mult aşteptată (fig.1). Irod, temându-se ca Isus să nu-i ia locul, îi trimite pe magi la Betleem pentru a cerceta adevărul. Interesant este faptul că în schiţa sunt prezentaţi doi magi care sunt în discuţii cu Irod, (cel din dreapta imaginii) şi nu trei. Realitatea însă este faptul că în evanghelii nu se vorbeşte de numarul de magi. Abia în tradiţia populară creştină ulterioară se spune că erau în număr de trei.
Graficianul figureaza naşterea lui Isus, în prezenţa celor doi părinţi ai lui, Maria şi Iosif, sugerând locul naşterii ca fiind la mare distanţă de Ierusalim (fig.2). Deasupra celor trei personaje, în textul care însoţeşte miniatura, în rândul al doilea, se pare că este scris numele lui Isus Christos.
La aflarea veştii naşterii lui Mesia (fig.3), regele Irod, porunceşte uciderea tuturor pruncilor de doi ani, şi mai mici de doi ani.
În fig.4 ne este prezentată intrarea lui Isus în Ierusalim, călare pe măgar, imagine consacrată în concepţia populară creştină. In faţa lui este figurat Templul lui Solomon, şi doua personaje contrastante, una care se pare că-l saluta pe Isus, iar cealaltă est înarmată cu un bici cu trei curele şi bile de plumb la capătul lor.
Miniaturistul ne prezintă (fig.5), celebra Cină de Taina (Isus reprezentat in dreapta imaginii).
Isus este prins în grădina Ghetsimani, de către populaţia răzvrătită împotriva lui, condusă de Iuda (fig.6). Se remarca în stânga miniaturii populatia înarmată, iar in dreapta, Fiul Omului şi apostolii săi.
Isus este dus la Caiafa spre judecată (fig.7). În spatele Mântuitorului este nelipsita paza armată, reprezentată printr-un soldat.
Isus suferă martiriul.Este legat de un stâlp de tortură şi bătut cu biciul. În spatele lui unul dintre călăi îi aşeză coroana de spini pe cap (fig.8). Isus este aşezat de călăii săi pe un tron, in batjocură, având in continuare coroana de spini (fig.9) ; Pilat asistă la supliciul lui Isus.
În cele trei miniaturi (fig.10,11,12) este prezentat drumul lui Isus către „Locul Căpătânii” (Golgota) batjocorit şi chinuit, răstignirea lui între cei doi tâlhari, şi clasica prezentare a lui pe cruce.
Se remarca în fig.12, înscrisul pus deasupra capului „ Acesta este Iisus, regele iudeilor”, precum şi numele lui în primul rând de text.
Trupul lui Isus este pus în mormântul săpat în stânca (fig.13, partea de sus), Mariei i se arată îngerul care îi transmite faptul că Mesia a inviat (fig.13, stanga); Maria găseşte într-adevăr mormântul gol (fig.13,dreapta).
In fig. 14 este prezentată învierea lui Isus dintr-un mormânt păzit de către soldaţii romani.
Isus se arată Mariei Magdalena şi altor oameni care mergeau la o ţarină (fig.15)
“ La urmă, pe când cei unsprezece (apostoli) şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa lor şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat. Şi le-a zis: Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”(fig.16) (Evanghelia după Marcu, 14,15, cap.16)
Nu sunt un specialist în studiul Bibliei, mă limitez doar la aceste miniaturi, dar studiul lor în amănunt poate duce la descifirarea textului, plecând mai ales de la numele lui Isus Christos, care este menţionat în multe locuri pe miniaturi şi în textul codicelui, dar şi la alte nume biblice cunoscute.
Textul doamnei Viorica Enachiuc nu are nici o legătură cu ilustraţiile manuscrisului, fiind pur si simplu inventat, fără nici o bază lingvistică reală.Românii secolelor al X-XI vorbeau deja română veche, şi scriau cu caractere slavone şi latine.
Asemeni cercetătorului indian, Mahesh Kumar Singh, consider că textul din codice este o evanghelie apocrifă, fără nici o legatura cu istoria românilor din secolele IX-XI-lea.
Totuşi, pentru că există, o observaţie de sfârsit, este interesant faptul că autorul codexului îşi împodobeşte textul, la şfârşitul unor capitole cu standardul dacic.
Există totuşi o legatura între daci/valahi şi acest manuscris, sau autorul şi-a împodobit, pur şi simplu textul cu reprezentarea unui şarpe, obicei larg răspândit si alţi cronicari medievali.
Timpul ne va spune adevărul.