Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Dacii şi Imperiul Roman | Sanctuarul Dacic de la Gradiştea Muncelului >
Dion Chrysostomos, Dion din Prusa sau Dio Cocceianus (cca. 40 – cca. 120 d. Hr.), filozof, scriitor şi istoric roman, este primul istoric antic care a trăit printre geto – daci o perioadă mai lungă de timp. Fiind un opozant deschis al împăratului Domiţian, a fost alungat de la Roma, astfel încât, între anii 87 – 97, el va rătăci în ţinuturile Traciei, Misiei şi Dobrogei, ţară a geţilor. Dion va ajunge în ţara geţilor, tocmai în vremea marilor pregătiri militare ale acestora în vederea înfruntării legiunilor romane. Istoricul descrie foarte plastic, dar şi ironic faţă de prezenţa lui, periplul lui într-o ţară veşnic ameninţată de războaie.
“Se întâmplă că am făcut acum o călătorie lungă, drept la Istru, şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace. Se întâmplă că am făcut o călătorie lungă, drept la Istros şi în ţara geţilor sau a mysilor, aşa cum îi numeste Homeros, fie cum e denumit astăzi poporul.
Am mers acolo nu ca neguţător de mărfuri, nici să adun purtători de bagaje în serviciul unei tabere militare sau îngrijitori de boi, nici nu am dus vreo solie pentru aliaţi sau vreo alta cu nume frumos, (…) dezbrăcat, fără coif şi scut, neavând lance şi nici vreo altă armă.
Aşa încât m-am mirat cum de mă rabdară, când m-au văzut, căci nu eram un om care să ştie să călărească, nici arcaş priceput (nici ostaş cu arme grele), nici aruncător de lănci sau pietre, dintre soldaţii uşor înarmaţi şi fără scut. Nu puteam nici să tai lemne din pădure sau să sap un şanţ, nici să cosesc fân într-o poiană duşmană, deoarece mereu m-aş fi întors speriat. (Nu puteam nici) să construiesc un cort sau lucrări de întăritură, aşa cum desigur (fac) unii oameni de serviciu ai armatei care urmează lagărele.
Fiind nefolositor la toate acestea, am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi ca nişte cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna şi înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele.
În mijlocul acestor oameni deosebiţi, eu singur mă înfăţişam grozav de nepăsător, un spectator foarte paşnic al războiului, neputincios la trup, înaintat în vârstă, om care nu purta sceptrul de aur, nici pănglicuţele sfinte ale vreunui zeu, care venise pe drumul unde îl mâna nevoia, în tabăra ostăşească, (…) ci doritor de a vedea oamenii luptând, [unii] pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi patrie”.
Despre lumea daco – getă, Dion Chrysostomos a scris o lucrare numită “Getica “, din pacate, pierdută, şi din care ne-au parvenit doar câteva pasaje. Ulterior, Lucius Cassius Dio, Dio Cassius (cca. 150 – 235), consulul roman cu veleităţi de istoric, va prelua de la Chrysostomos parte din informaţiile acetuia privitor la daci şi le va folosi în scrierea operei sale în 80 de volume “Istoria Romană”.
“Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnie pentru că era foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani.
Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi, cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului.
Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, <vara anului 87 > dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevar, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi beieţii tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti ş,i de cele mai multe ori, nu izbândea.
Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian, şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Dio Cassius descrie evenimentele petrecute în Dacia la mai bine de 100 de ani după cele întâmplate, preluând şi prelucrând informaţii şi date de la cronicarii anteriori. Datorită acestui fapt, va interpreta unele informaţii după interesul personal, pentru preaslăvirea puterii romane, deformând unele realităţi.
Războiul dus între Domiţian şi Duras – Diurpaneus, atacul pus la cale de romani prin persoana lui Cornelius Fuscus, este atribuit în mod greşit, perioadei lui Decebal. Atât cronicarii cât şi istoricii actuali, prezintă înfrângerea lui Cornelius Fuscus de către dacii aflaţi sub conducerea lui Duras – Diurpaneus. Este mai mult ca sigur că Decebal a participat în calitate de comandant al oştilor dace la înfrangerea legiunilor romane, posibil ca şi confruntarea finală dintre oştile lui Fuscus şi oştile romane să fi fost conduse de acesta.
Cert este faptul că, după luptele cu romanii, Duras – Diurpaneus, se retrage de la conducerea regatului dac, în fruntea acestuia fiind numit Decebal ( 87 – 106 d. Hr.)
Înfrângerea legiunilor lui Fuscus nu va fi acceptată de către Domiţian, astfel că, în anul 88 d. Hr., acesta îşi trimite din nou legiunile romane în Dacia, sub conducerea generalului Lucius Tettius Iulianus.
“În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune, luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelari pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas care venea, ca demnitate, îndată după Decebal ; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea, tăie copacii din preajma lor la o oarecare înălţime şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Retragerea romană va fi cauzată şi de o altă şiretenie a lui Decebal. Conştient de puterea armatei romane, acesta încheiase anterior o serie de tratate de pace şi ajutoarare cu triburile cvazilor şi marcomanilor din Câmpia Pannonică, asftfel că aceştia vor interveni în noul conflictul daco – roman, atacând ţinuturile romane de dincolo de Dunăre. Pe fondul eliminării ameninţării, Domiţian va lua decizia, în anul 89, de a iniţia o campanie de pacificare a acestora. Fiind însă înfrânt de aceştia, pentru a nu fi prins în “cleşte” de o alianţă a triburilor panonice şi daci, Domiţian va solicita o pace de compromis cu Decebal.
“Domiţian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutasera împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimiseseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domiţian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el, Domiţian, îi refuzase mai înainte, deşi regele i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vina el însuşi să stea de vorbă cu Domiţian, ci l-a trimis pe Diegis împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domiţian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost cu adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaţilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca un biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a lui, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domiţian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. (Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe). Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împăratesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care aduse împăraţia însuşi în stare de robie. “ (Dio Cassius – Istoria Romană).
Este interesant de amintit faptul că Dio Cassius menţionează în acest text despre solul lui Decebal, Diegis, frate al regelui dac. Strategia lui Domiţian se pare că era aceea de a şi-l apropria pe Diegis, desemnându-l pur şi simplu ca viitor rege al dacilor în locul lui Decebal, încercând prin aceasta să creeze premizele unui conflict dintre cei doi daci.
Hispanicul Marţial (40 – 102/104 d. Hr.), în “Epigramele “, merge mai departe, elogiind, în mod artificial poetic, spre slava împăratului, bucuria lui Diegis de a-l cunoaşte pe Domiţian: “ Diegis, locuitor de pe ţărmul care acum ne aparţine, a venit să te vadă, o, Germanicus, tocmai de pe apele Istrului, care se află sub stăpânirea ta. Bucuros şi uimit când a văzut pe stăpânul lumii, se zice că ar fi spus celor ce-l însoţeau: Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit să privesc atât de aproape Zeul pe care el îl cinsteste atât de departe”.
Diegis nu va pica însă în capcana întinsă de către Domiţian.
Diplomat iscusit, de o şiretenie legendară, Decebal va fi cel care va impune însă termenii tratatului de pace. Va accepta să devină rege clientelar al Romei, primind în schimb subsidii băneşti anuale (este vorba de acea mare “strâmtoare” pe care o avea regele dac) şi ajutor tehnic. Nu va restitui însă prizonierii de război şi nici insignele romane capturate de către daci în luptele purtate cu aceştia.
Ajutorul tehnic implica alocarea de către romani a unor specialişti în construcţii de drumuri şi fortificaţii de apărare, Decebal derulând pe o durată de circa 12 ani un vast program de construcţii militare şi civile.
Fapt care-l va face pe Titus Statilius Criton, viitorul medic a lui Traian, să scrie: “ regii geţilor, inspirând superstiţie şi concordie (deisidaimonian kai homonoian), prin înşelătorie şi şarlatanie (apatei kai goeteiai), aspirau deja la lucruri mari“.
Pregătirile militare ale dacilor nu erau însă mai prejos de cele ale romanilor care aveau să-si consolideze capacitatea de luptă din zona Danubiană, prin construirea unor fortificaţii militare şi amenajarea unor drumuri de interes strategic la sud de Dunăre, la Cazane.
Urmare a dispreţului (contemtus – Pliniu) pe care îl afişau dacii faţă de Imperiul roman şi a umilirii acestora, prin plata unui tribut acordat “barbarilor”, urmare a defectuosul tratat încheiat în anul 89 (Criton), noul împărat înscăunat în anul 98 d. Hr., Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 sept. 53 – d. 9 aug. 117), va iniţia un program de măsuri privind o invazie în Dacia, vizitând în acest sens, în iarna anului 98 – 99, frontiera danubiană.
Primul război dacic a lui Traian (101 – 102)
Data începerii primului război dacic este 25 martie 101, când fraţii Arvali, colegiu de 12 preoţi romani, reuniţi într-o adunare extraordinară, vor solicita lui Jupiter Optimus Maximus ajutorul în noua campanie romană.
“După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele savârşite de aceştia şi era copleşit când se gîndea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit.
Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domiţian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu împăratul Traian.
Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos (începuse să domnească la vârsta de patruzeci şi doi de ani) ş înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi, iar cu sufletul era la înălţime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de batrâneţe. De aceea Decebal se temea de [Traian] pe bună dreptate. (Dio Cassius – Istoria Romană)
Ajuns la Dunăre, Traian trece fluviul pe un pod de vase la Lederata, vis-a-vis de oraşul Viminacium, din Moesia Superioară, urmând traseul Arcidava (Varadia), Berzobis (Birzava) spre Aizis (Pogonis) spre a ajunge la Tibiscum (Jupa). Aici se realizează joncţiunea cu forţele romane plecate de la Drobeta şi Dierna prin defileul Cerna – Timiş spre Tibiscum.
Legiunile romane reunite pătrund pe defileul Bistrei spre depresiunea Haţegului. Dacii se retrag consolidându-şi forţele în despresiunea Haţegului, la Tapae, loc unde se va da bătălia.
‚Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii, sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace.
Dar Traian dădu lupta cu ei, şi văzu pe mulţi dintre ai săi ucişi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nici propriile sale veşminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jerfă pentru morţi. “ (Dio Cassius – Istoria Romană)
Bătălia de la Tapae, din toamna anului 101, se va dovedi deosebit de sângeroasă, căzând pe câmpul de lupta mii de soldaţi atât de partea romanilor, cât şi de partea dacilor, fără niciun rezultat decisiv pentru nicio parte implicată în conflict.
În această situaţie, Decebal, pentru a-şi putea reorganiza apărarea şi a putea contraataca, va solicita pacea. În acelasi timp, Traian, conştient de pericolul campării pe timp de iarnă într-un teritoriu duşman, va accepta şi se va retrage spre Dunăre.
“Decebal a trimis soli chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi – ca mai înainte – ci pe cei mai buni dintre pileaţ.
Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de vorbă deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute iar daca nu, cel puţin să trimită Traian pe cineva care să se înţeleagă cu el. Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului.
Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat <nu a dorit , subl.n., la fel ca şi în războiul cu Domiţian > să se întâlnească cu aceştia, ci a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele, maşinile de război cucerite [de la romani], precum şi steagul luat de la Fuscus. Decebal a trimis lui Traian soli dintre pileaţi. Aceştia sunt, la ei, oamenii cei mai onoraţi. Trimisese comaţi mai înainte. Aceştia se bucură de mai puţină trecere la ei. Venind aceia [pileaţii] la Traian, aruncară la pământ armele, îşi legară mâinile la spate şi, în felul captivilor, l-au rugat pe Traian să stea de vorbă cu Decebal. (Dio Cassius – Istoria Romană)
Aşa zisa victorie a lui Traian avea să fie sărbatorită cu mare fast însă la Roma, ca prima mare victorie a romanilor asupra dacilor, după peste 140 de ani de la primele confruntări ale acestora cu regele dac Cotiso. “Traian îşi sărbători triumful şi fu numit « Dacicul ». Dădu lupte de gladiatori în teatru (căci îi făceau plăcere) şi readuse pe scenă actori de pantomimă (era îndrăgostit de unul dintre aceştia, Pylades); deşi iubea faptele de arme, nu se îngrijea mai puţin de celelalte şi de împărţirea dreptăţii. El prezida judecăţile, când în Forul lui August, când sub porticul numit al Liviei, adesea şi în alte părţi.” (Dio Cassius – Istoria Romană) .
Decebal însă nu va sarbatori, excelent strateg, va pregăti un puternic contraatac împotriva romanilor, deschizând un al doilea front în Bărăgan şi Dobrogea. Un corp de armată dacă aliată cu burii şi cu roxolanii lui Susagas trec, în iarna anilor 101 – 102, Dunărea, pe gheaţă, şi intră în Moesia Inferior, atacând garnizoanele şi fortificaţiile militare din zonă. Slab păzite, acestea sunt uşor cucerite, devastate şi arse de către coaliţia geto-buro-roxolană.
Traian va interveni, alegând calea apei, pe Dunăre, pentru a se deplasa în zona de conflict, ajungând până la Oescus (Ghighen, Bulgaria). Aici, forţele militare romane se vor angaja în luptă cu coaliţia, reuşind să-i respingă peste fluviu, după o serie de lupte doesebit de sângeroase.
Romanii, în urmărirea lor, pătrund în Dobrogea, unde, la Adamclisi, se va da una din cele mai cumplite bătălii din războaiele daco – romane. Victoria romanilor va fi obţinută, însă, ca urmare a trădării aliaţilor lui Decebal, dintre care şi unii conducători daci: “Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian… Spunea < Decebal> că dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei or fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă, privind nepăsători cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor ramâne fără aliaţi.” (Dio Cassius – Istoria Romană)
Aflat singur în faţa ameninţării romane, Decebal va recurge la un gest de compromis : “Prin forţă, Decebal n-a izbutit. Dar era cât pe ce să-l ucidă pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câţiva dezertori <foşti soldaţi romani , subl.n.>, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul din ei a fost bănuit şi prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.” (Dio Cassius – Istoria Romană)
Deschiderea frontului de către dacii din Moesia şi încercarea de asasinat a lui Decebal asupra lui Traian, aveau să declanşeze în vara anului 102 d. Hr. o nouă campanie militară romană îndreptată spre centrul regatului Daciei, Transilvania de Vest.
Generalii Lusius Quietus şi Manius Laberius Maximus pătrund în defileul Haţegului pe două trasee diferite, cucerind rând pe rând aşezările şi fortificaţiile dacice şi dându-le pradă focului, “ocupând cu mari primejdii colină după colină, şi se apropia(u) de capitala dacilor.” (Dio Cassius – Istoria Romană). Riposta dacilor, rămaşi fără aliaţi, va fi cea de suprem sacrificiu pentru apărarea Sarmisegetusei, capitala regatului dac. Copleşiţi numeric de agresivitatea legiunilor romane, dacii se vor retrage până la hotarele Sarmisegetusei, Decebal ajungând să ia în considerare predarea necondiţionată sau solicitarea unei păci de compromis. Determinant pentru hotărârea lui a fost şi faptul că Maniu Laberius Maximus avea să ia ca prizonieră pe sora lui. Pentru a evita vărsarea de sânge inutilă în acea situaţie critică pentru existenţa statului dac, Decebal va solicita, lui Traian, pacea.
“Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Decebal era gata să primească orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere după pierderile suferite atunci.
În acest timp, Decebal a trimis soli pe cei mai buni pileaţi şi se ruga de împărat, prin mijlocirea lor ; nimic mai mult decât că este gata să încheie pace în condiţiile impuse. Anume, să dea înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor.
Să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul roman (căci Decebal atrăgea la sine prin momeli pe foarte mulţi oameni viteji). De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la Traian, căzu la pământ spre a i se închina şi azvârli armele.” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Istovit de vicisitudinile războiul dac, dar mai ales rămas fără finanţele necesare purtării războiului, Traian acceptă pacea, cu condiţia acceptării de către Decebal a condiţiilor impuse. Cu această ocazie, se realizează prima întâlnire faţă în faţă dintre cei doi conducători. Cu toate că Dio Cassius menţionează că regele dac s-ar fi închinat în genunchi împăratului roman, scena LXXV-a de pe Columna lui Traian îl prezintă pe Decebal, demn, cerându-i împăratului, prin braţul ridicat în semn de rugă, pacea pentru supuşii lui.
Victoria lui Traian asupra dacilor va fi sărbătorită cu mult fast, împăratul fiind salutat pentru a patra oară ca imperator ş primind supranumele de Dacicus.
Decebal se va vedea nevoit să predea mare parte din arme, maşinile de război, specialiştii militari şi dezertorii romani, să darâme o serie din fortificaţiile lui, să cedeze mari teritorii din regatului lui, şi, mai ales, să nu aibă alţi prieteni sau duşmani decât cei ai romanilor.
Protectoratul roman avea să se extindă asupra unei părţi a Tării Haţegului, sudul Banatului, parte a Olteniei, zone din Muntenia Dunăreana şi sudul Moldovei.
Traian şi-a sărbătorit cu mult fast, la Roma, victoria zdobitoare, în viziunea cetăţenilor romani, asupra dacilor. Emisiunile monetare ulterioare războiului dacic îl vor reprezenta pe Traian într-un car triumfal, având la picioarele lui Dacia, în genunchi, care îi oferă împăratului un scut. Prin această propagandă însă Traian îşi pregătea cetăţenii şi supuşii pentru acceptarea şi finanţarea unui nou război contra dacilor.
“El nu renunţase deloc la cucerirea Daciei şi celebrarea victoriilor din primul conflict trebuia să pregătească din punct de vedere propagandistic desăvârşirea lor, adică lichidarea statului dac. Dar şi Decebal cunoştea intenţiile reale ale lui Traian şi se prepara, la rândul său, pentru ultima confruntare. Era chiar hotărât s-o ia înaintea lui Traian“ (Eugen Cizek – Epoca lui Traian).
Al doilea război dacic al lui Traian (105 – 106)
Nu la mult timp după terminarea primului război dacic, Traian avea să reia pregătirile militare în fortăreţele şi garnizoanele de le sud de Dunăre şi în Pannonia. În vederea asigurării comunicaţiilor dintre cele două maluri ale Dunarii, Traian ordonă construirea unui pod permanent de piatră . Locul ales este Drobeta, localitate care controla mai multe drumuri de acces spre centrul regatului dac, zona în care Dunărea avea o laţime medie de cca.1100 m şi o adâncime la mijloc de circa 30 m. Arhitectul însărcinat cu realizarea lucrarii, Apollodor din Damasc, avea să construiască un pod în lungime de 1135 m, susţinut pe 20 de pile din piatră legată cu ciment roman. Suprastructura podului avea să fie realizată din lemn.
Decebal, la rândul său, s-a pregătit activ de rezistenţă, luând toate măsurile care îi stăteau în putinţă. Astfel, dacii au trecut febril la reconstruirea cetăţilor demantelate la încheierea păcii şi au început să atragă meşteri şi fugari din imperiu. Totodată, regele dac a luat iniţiativa purtării unor tratative cu vecinii în scopul reînchegării alianţelor militare ce se vădiseră atât de importante în războiul anterior. Mai mult, sub conducerea lui Decebal, dacii au declanşat atacuri asupra iazygilor, aliaţii romanilor, alungându-i de pe o parte a teritoriilor învecinate cu statul său, în scopul de a-şi asigura flancul vestic în cazul noilor confruntări cu imperiul.
Măsurile de organizare şi apărare a lui Decebal nu vor trece neobservate de către romani, astfel ca aceştia îi adresează un ultimatum regelui dac, cerându-i să oprească preparativele de război şi implicit predarea armelor.
Decebal însă va riposta atacând garnizoanele romane de pe teritoriile cedate acestora la sfârşitul primului război. Pentru a-şi putea prelungi pregătirile de război, Decebal va atrage în capcană pe Cneius Pompeius Longins, general roman de vază, luându-l prizonier.
“Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni a cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el şi, după ce-l convinse să vină, cu gând să-l facă să i se supună, îl prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că [Longinus] nu voia să marturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat.
Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia – în schimbul eliberării lui Longinus – să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i plătească banii care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate că nici nu-l preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii prea mari.
Decebal mai stătea în cumpană, neştiind ce să facă. Dar între timp Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască de loc ce are în gând şi să nu i se pună o pază aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o duca lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit.
După ce libertul plecă, Longinus bău otrava în timpul nopţii şi muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i dea în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. Şi trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute.
Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe aceia, şi nu-i dădu nici pe libert, socotind că viaţa libertului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului decât înmormântarea lui Longinus” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Capturarea lui Longinus şi moartea acestuia vor fi în defavoarea lui Decebal.
Senatul < va> decreta că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou cu război împotriva aceluia” (Dio Cassius – Istoria Romană).
“Traian trecu Istrul pe acest pod şi-a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de vrednicie (Dio Cassius – Istoria Romană).
Traian desfăşurase legiunile romane încă din primăvara anului 105 de-a lungul Dunării şi acestea vor trece fluviul, sub conducerea lui Traian, spre sfârşitul verii, ocupând Oltenia şi Muntenia până spre munţii Carpaţi. Invazia romană se va desfăşura prudent şi foarte lent, Traian temându-se de deznădejdia dacilor dar şi de geniul militar a lui Decebal. Împăratul roman nu va pătrunde în Transilvania, legiunile lui fiind supuse veşnicelor atacuri ale dacilor, preferând să ierneze în aceste ţinuturi mai deshise şi sigure, pentru a evita picarea într-o eventuală capcană.
În primăvara anului 106, Traian îşi va reporni campania împotriva dacilor, împărţindu-şi legiunile în cinci armate. Patru armate vor înainta spre centrul regatului dac, pe cursul văilor Cerna – Timiş – Bistra, Jiu şi Olt, iar a cincea armată va pătrunde de la Issacea, pe valea Siretului, spre sudul şi nordul Moldovei, cu scopul de a nu permite dacilor moldavi şi aliaţilor de peste Prut să poată veni în ajutorul lui Decebal.
Prinş în cleşte şi lipsiţi de sprijinul aliaţilor, dar şi puşi în faţa trădării unor conaţionali de-ai lor, dacii se vor vedea nevoiţi să lupte cu disperare pentru fiecare palmă de pământ, aşezare şi cetate. Rând pe rând, cetăţile şi fortificaţiile vor fi cucerite şi arse de către romani, aceştia ajungând la zidurile capitalei lui Decebal, Sarmisegetusa.
Conştienţi de dârzenia dar şi de şiretenia dacilor, romanii vor construi vis-a-vis de cetate o puternică fortificaţie – agger – pentru a nu fi surprinşi de contraatacurile acestora. Apărătorii cetăţii vor respinge primele asalturi romane, chiar dacă aceştia vor folosi şi complicate maşini de luptă.
Probabil urmare a unui act de trădare, romanii vor afla de traseul conductelor de apă potabilă care alimentau cetatea. Romanii vor tăia aceste conducte, lăsând pe apărători fără sursa de apă. În această situaţie, urmare, se pare, şi a unui contraactac nereuşit asupra fortificaţiei romane, mare parte din daci, în frunte cu Decebal, vor căuta cale de scăpare, dând foc cetăţii şi încercând să se replieze spre nord, pentru a-şi organiza o nouă linie de apărare. Romanii nu vor cuceri decât o cetate în flăcări, care va arde până la temelii.
Decebal, în fruntea unor forţe destul de considerabile, se va retrage spre nord estul Transivlaniei, încercând să-şi reorganizeze o nouă armată, cu sprijinul, probabil, al roxolanilor şi bastarnilor, foştii săi aliaţi.
Columna ne prezintă, în scenele ei, luptele ulterioare dintre Decebal şi legiunile romane.
Însă, din nou, trădarea va fi cea care va duce la moartea lui Decebal şi sfârşitul Regatului Dac. Foştii aliaţi ai lui Decebal, roxolanii şi bastarnii, se pare, se vor supune romanilor, iar mare parte a conducătorilor daci vor trece de partea acestora, Decebal aflându-se în situaţia de a fi părăsit de luptătorii săi.
Unii istorici sunt de părerea că în această situaţie, Decebal al fi încercat să se deplaseze spre estul Transilvaniei, spre Ţara Bârsei, unde s-ar mai fi putut sprijini pe unele grupări dacice, în zonă existând un vast sistem de apărare. Însă, un detaşament roman condus de către Tiberius Claudius Maximus, îl ajunge din urmă în zona Harghitei actuale. Însoţit doar de o mână de oameni, fideli lui, înconjurat de romani, Decebal, pentru a nu cădea viu în mâna acestora, şi a-i servi ca trofeu lui Traian, se sinucide.
“Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului şi că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma” (Dio Cassius – Istoria Romană).
Romanii vor mai avea însă de înfruntat, un timp destul de îndelungat, grupări armate ale dacilor şi aliaţilor lor, bastarnii şi sarmaţii din nordul şi estul Transilvaniei, fiind nevoiţi să se angajeze în lupte crâncene cu aceştia. Însuşi Traian îşi va aşeza tabăra la Porolissum (Moigrad, Salaj), pentru a putea mai bine coordona aceste operaţiuni. Romanii nu vor îndrăzni însă să-şi extindă cucerirea spre nord, stabilindu-se astfel o graniţă “limes”, de-a lungul malurilor râurilor Someş şi Criş, între ei şi triburile dacice libere.
La 11 august 106, însă, războiul daco – roman era considerat în mod oficial, încheiat, iar Dacia proclamată provincie romană.
După moartea lui Decebal “fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargeţia din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea, aduse râul din nou în albia lui.
Tot cu oamenii aceia [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplale, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea (Dio Cassius – Istoria Romană).
Uriaşele prăzi luate din Dacia, ca şi tezaurul dacic descoperit de romani în urma trădării lui Bicilis, după cum afirmă scriitorul Ioannes Lydos pe baza textelor lui Criton, medicul lui Traian, au fost fabuloase, ridicându-se la 5 milioane de libre de aur (1.625.000 kg) şi 10 milioane de libre de argint (3.270.000 kg). Chiar dacă istoricul francez Carcopino consideră că aceste cifre erau exagerate, reducându-le cu 10 (165.000 kg aur şi 331.000 kg de argint), cantitatea este totuşi imensă. Marele Imperiu Roman cunoaşte un salt economic foarte mare, guvernanţii lui putând să se angajeze la o serie de lucrări monumentale care se văd şi la ora actuală în Italia ; toate acestea pe aurul geto – dacilor.
“După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumarate solii din partea altor barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. De asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată.
Întemeiază biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât [spre a-i sluji] ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţa columna şi, în felul acesta, făcu o piaţă netedă.
Între multe alte onoruri votate de senat pentru el, a fost şi epitetul de Optimus, adică « Cel mai bun ». El mergea întotdeauna pe jos, împreună cu întreaga lui oştire, îşi ţinea soldaţii în bună rânduială la orice marş şi-i aşeza, când într-un fel, când într-altul. Iar râurile le trecea pe jos, ca şi aceia “ (Dio Cassius – Istoria Romană).
’’În afara faptului de a fi distrus o veche civilizaţie şi puternică organizaţie statală care de milenii apără poarta Europei, Traian a scos din vechile – tainiţe – ale Daciei aceste uriaşe cantităţi de aur şi argint pentru a le pune în circulaţie pe piaţa lumii. Aceste metale preţioase, au fost motorul, care de-a lungul veacurilor, au pus în mişcare popoarele pentru a crea, la început în cadrul Imperiului Roman, aceste realizări de o nepreţuită valoare, apoi preluate spre zonele nordice ale Europei sau în alte zone unde au contribuit şi mai contribuie încă într-o mare măsură la realizarea noilor civilizaţii ale acestor popoare’’ (Radu Stan Carpianu – Enigma Insulei).
Pomenind despre Traian, peste aproape 250 de ani de la ocuparea Daciei, Împăratul Flavius Claudius Iulianus, cunoscut sub numele de Iulian Apostatul (361 – 363), în lucrarea sa, Cezarii, pune pe seama lui Traian urmatorul discurs: “ Eu, Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trait cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinta, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi inclinaţi să întreprindă o călătorie. Am făcut această expediţie în cinci ani“.
< Dacii şi Imperiul Roman | Sanctuarul Dacic de la Gradiştea Muncelului >