Ausoni, anti, vlahi ( 527 – 619 )

Dacia de la Constatin cel Mare la Iustinian cel Mare ( 322 – 527) | Istoria Transilvaniei până în anul 997 >

Începând din secolul al V-lea, menţiuni referitoare la daci, carpi sau carpodaci dispar din documente şi cărţile istoricilor timpului că nume. Datorită invaziei triburilor migratoare, a numărului mare de popoare, cu nume ciudate, neromanice, scriitorii bizantini şi nu numai ei, vor face confuzii între ei, atribuindu-le uneori fapte şi evenimente care, de fapt, fuseseră făcute de alţii, caz concret – scriitorul got Iordanes care atribuie faptele antice ale geto-dacilor goţilor.
Ultima menţiune clară despre geto-daci este cea din anul 381 când carpodacii aliaţi cu goţii invadează Imperiul Roman şi sunt înfrânţi de către Teodosiu I (379 – 395).
După această dată, ei sunt confundaţi cu goţii, gepizii sau sarmaţii. În timpul lui Attila, îi vom întâlni pe dacii nord-estici, dacii mari, botezaţi sub numele de ausoni.
Ausonii erau un trib antic care a populat mare parte a Italiei între anii 1240 – 850 î. Hr. Numele dat de către cronicarii bizantini dacilor, de ausoni, este direct legat de limba folosită. Conform istoricilor antici, ausonii vorbeau o limbă pre-latină. În timpul vizitei lui la huni, povestind despre ausoni, Priscus remarcă asemănarea limbii dacilor cu cea a romanilor, sesizând însă diferenţele. Acest lucru îl determină să considere că dacii vorbeau o pre-latină asemănătoare cu limba ausonilor antici. Este o nouă confirmare a existenţei unei limbi pre-latine în Europa care, ulterior, a generat celelalte limbi romanice.
Istoricul got Iordanes, care în anul 551 a alcătuit o Cronică Universală şi o Istorie a goţilor, povestind despre Ermanaric, conducător al goţilor până în anul 376, aminteşte că acesta pornise o campanie de cucerire a veneţilor, populaţie care trăia în nord-vestul Italiei. Veneţii erau un popor antic care a avut perioada de maximă de înflorire între VI – I î. Hr. Cercetătorii europeni afirmă că limba folosită de ei avea multe similitudini cu limba latină şi alte limbi italice, fiind pre – latina sau proto-latina europeană.
În mod surprinzător, asemeni lui Priscus, Iordanes menţionează că şi alte triburi de la nord şi sud de Dunăre erau înrudiţi cu aceştia: anti şi sclavini: “ .. cum am arătat la începutul expunerii noaste, când am înşirat toate neamurile, se trag dintr-o singură tulpină, iar acum apar sub trei nume: veneţi, anti şi sclavini. Deşi acum , < în jurul anilor 550) datorită păcatelor noastre se poartă pretutindeni că nişte fiare sălbatice, …”
Afirmaţia făcută de Iordanes, atingător de înrudirea veneţilor cu antii şi sclavinii, duce la confirmarea ipotezei că antii şi sclavinii vorbeau o limbă romanică, dar nu latina vorbită în Imperiul Bizantin, ci o formă mai veche, descinsă din proto-latina vorbită de veneţi.
Aceasta informaţie poate clarifica de ce dacii nu au mai fost menţionaţi în cronicile bizantine, numele lor a fost schimbat de istoricii timpului, care după 280 de ani după părăsirea Daciei de către romani nu mai conştientizau legătura populaţiei băştinaşe dace a timpului cu vechii geto-daci. Abia peste circa 600 de ani, cronicarii bizantini Ioan Kinnamos şi Kekaumenos, vor face legătura între vlahi (valahi) şi anticii geto – daci.
Este mai mult ca sigur că anti înrudiţi prin limbajul lor ciudat romanic cu veneţii să fi fost, de fapt, băştinaşii geto-daci. Faptul că sclavinii, slavi de origine, sunt prezentaţi ca şi populaţie romanică este datorită faptului că aceştia trăiau într-un spaţiu romanic şi erau aliaţii antilor, fiind obligaţi să folosească limba apropiaţilor lor.
În sprijinul acestei informaţii vom apela la Mauricius, care, în lucrarea sa Strategicon, îi descrie pe aceşti misterioşi anti: “Neamurile slavilor şi antilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu rabdă nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai cu seamă în ţara lor < ! >. Au mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul, ploaia, goliciunea trupului şi lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc, unde au nevoie. Dacă întâmplător străinul a fost păgubit din lipsa de grijă a celui care l-a primit, vecinul acestuia porneşte cu război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă să-şi răzbune oaspetele.
Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi până la nesfârşit ca celelalte neamuri, ci hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni. Au o mulţime de animale de tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei < cereală specifică dacilor > şi porumb.
Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe dintre ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bună voie, deoarece nu mai socotesc viaţă traiul petrecut în văduvie < tradiţie a triburilor daco-tracice >.
Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălti greu de pătruns şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din pricina împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă. Duc o viaţă de jaf şi le place să-şi încerce duşmanii în locurile încurcate, înguste şi stâncoase < strategie dacă şi ulterior valahă >
Folosesc cu pricepere năvălirile repezi, înfruntările pe neaşteptate şi loviturile pe furiş, ziua şi noaptea, şi născocesc multe căi de înfruntate. Sunt iscusiţi şi în trecerea râurilor, mai mult ca toţi, şi se împotrivesc cu tărie în apă. … Se înarmează cu două suliţi mici de fiecare bărbat , iar unii din ei cu scuturi temeinice, dar greu de purtat. Folosesc şi arcuri de lemn cu săgeţi mici, unse cu otrava, care e vătămătoare, dacă cel lovit de ele nu ia o băutura împotriva otrăvii sau alt ajutor scornit de minţile vracilor ori nu-şi taie repede rana, că să nu îmbolnăvească tot trupul.
Sunt nestăpâniţi şi răzbunători, nu cunosc rânduiala şi nici nu căută să se prindă în lupta închegată sau să iasă în locuri descoperite şi netede; sau, dacă se întâmplă că au îndrăzneala în clipa încăierării, scot numai strigăte şi se mişcă puţin înainte. Dacă duşmanii rânduiţi în faţă se trag îndărăt la strigătele lor, ei se avântă mai cu tărie; dacă nu, se întorc pe unde au venit şi nu se grăbesc să încerce puterea duşmanilor, ci fug în păduri, deoarece acolo au multa îndemânare şi ajutor şi se pricep să lupte cu iscusinţă în locuri strâmte. Şi de multe ori aduc prăzi, pe care, cu oarecare tulburare, le lasă fără să le bage în seama şi fug în păduri, iar cei care rătăcesc şi se îndreaptă spre prăzi îi înfruntă cu uşurinţă şi le pricinuiesc pagube. Asemenea isprăvi sunt gata să facă în tot felul şi de bună voie, că să-şi veteme duşmanii.
Sunt cu totul fără credinţă <creştină > şi lipsiţi de cuvânt faţă de înţelegerile făcute, urmându-le mai mult de teama decât cu daruri, şi se lasă duşi când de un gând, când de altul: ori nu se înţeleg, ori se înţeleg, dar undata vin alţii şi calcă hotărârile luate. < peste aproape 500 (1060) de ani, istoricul armean Kekaumenos avea şi el la rându-l lui să le facă o asemenea “reclamă” şi vlahilor: Neamul vlahilor este cu totul necredincios şi spurcat, neavând credinţa dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten, ci umbla pe toţi să-i însele şi minte straşnic şi fură mult” >.
Deoarece au mulţi regi şi nu se înţeleg între dânşii, e nimerit ca pe unii dintre ei să-i mânuim cu vorbe şi daruri, mai ales pe cei din aproprierea hotarelor noastre, iar împotriva celorlalţi să pornim cu război, pentru că duşmănia faţă de toţi să nu ducă la unire sau la o singura stăpânire < Herodot: Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţa şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. > .( Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R, 1970)
Marele istoric bizantin, Procopius din Caesarea (500 – 565), care a trăit în acea perioadă, ne aduce alte informaţii despre anti: “Neamurile acestea, sclavinii şi antii, nu sunt conduse de un singur om, ci trăiesc încă din vechime în rânduială democratică şi de aceea treburile lor, atât cele prielnice cât şi cele neprielnice, sunt totdeauna dezbătute de către obşte. La fel sunt comune la aceşti barbari mai toate celelalte obiceiuri ale lor încă din vechime.
Cred că este un singur Dumnezeu, <Zamolxe> , făuritorul fulgerului şi singurul stăpân al tuturor lucrurilor şi îi jertfesc boi şi alte animale de tot felul. < jertfa specifică dacică > Ei nu ştiu ce-i aceea soartă nemiloasă, nici nu mărturisesc că ea ar avea înrâurire asupra oamenilor. Când îi ameninţă moartea, fie că se îmbolnăvesc, fie că pornesc la război, făgăduiesc lui Dumnezeu <Zamolxe> că, dacă vor scăpa cu viaţă, îi vor aduce o jertfa; iar după ce scăpă, îi jertfesc ceea ce au făgăduit şi cred că şi-au răscumpărat viaţa cu preţul acestei jertfe. Ei mai cinstesc şi râuri, nimfe şi alte zeităţi şi jertfesc tuturor acestora, iar cu prilejul jertfelor fac prorociri.
Locuiesc în colibe jalnice, răzleţiţi mult unii de alţii şi mereu se muta dintr-un loc în altul. Când pornesc în lupta, cel mai mulţi merg pe jos împotriva duşmanului; poartă în mâini scuturi mici şi lănci; dar nu-şi pun niciodată platoşa. Unii n-au nici cămaşă, nici manta; ci îmbracă numai nişte pantaloni până la părţile ruşinoase şi pornesc aşa la luptă împotriva duşmanilor. Amândouă neamurile au o singură limba, cu totul barbară.
Nici la înfăţişare nu se deosebesc cu ceva între ei. Toţi sunt înalţi şi foarte voinici. Culoarea pielii nu e prea albă, aceea a parului nu e prea blondă şi nici nu bate cu totul în negru, ci sunt toţi roşcovani. Duc o viaţă aspră şi neîngrijtă, la fel ca massagetii, şi sunt mereu plini de murdărie, ca şi aceia.
Dar nu-s răutăcioşi, nici vicleni, şi în simplitatea lor păstrează felul de a fi al hunilor. Până şi numele sclavinilor şi antilor era unul singur la început. Intr-adevăr, şi unii şi alţii, se numeau altădată “spori”, poate pentru faptul că locuiesc sporadic, în corturi împrăştiate. De aceea au şi mult pământ; căci cea mai mare parte a ţărmului de dincolo al Istrului este locuit de dânşii. Aşa stau lucrurile cu neamul acesta” (.( Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000 , Ed. Academiei R.S.R, 1970)
Eliminând exagerările şi modul tendenţios îi care prezintă, Procopius face practic o descriere a urmaşilor dacilor. Se pare că sclavinii adoptaseră unele obiceiuri de la daci, tot aşa cum precum şi aceştia au împrumutat de la slavi alte obiceiuri.
Aceşti anti, daci băştinaşi, conform, descrierii lui Mauricius, vor trai la nord de Dunăre în condiţiile dificile ale veşnicelor invazii romane, gote, vandale, hune, slave şi a altor popoare migratoare adoptând un stil de viaţă care le putea permite supravieţuirea şi continuitatea. Ei sunt menţionaţi de istoricii timpului sub numele de argaragantes şi limigantes.
Însă ei nu se vor limita doar să se apere, angajându-se în conflicte militare de anvergura atât cu bizantinii cât şi cu popoarele migratoare. În general istoricii noştri îi consideră, în mod greşit, pe anti ca fiind populaţie de origine slavă iar pe argaragantes şi limigantes ca şi sarmaţi, uitând însă că Dio Cassius (155-229) îi numeşte pe dacii din afara Imperiului Roman, „Dakoi prosoroi” sau în latină „Daci limitanei” adică „dacii din vecinătate”.
Prima menţiune despre o invazie a antilor la sud de Dunăre este datată în jurul anilor 518. Motivul acestei reacţii ofensive sunt lucrările de refacere a fortificaţiilor şi castrelor de pe linia limesului Dunării de către bizantini, comandate de către împăratul Anastasius I (491 – 518) Generalul bizantin Germanus, magister militum per Thraciam, nepot al nou instalatului împăratului Iustin I ( 518 – 527), va interveni în fruntea legiunilor şi va obţine o victorie zdrobitoare. Procopius din Caesarea (500 – 565) avea să menţioneze în scris aceste evenimente: “Când Iustin, unchiul lui Germanus, se suise pe tron, antii, care locuiesc aproape de sclavini, trecuseră Istrul cu oaste multă şi cotropiră teritoriul roman. Nu mult înainte împăratul făcuse pe Germanus comandantul armatei din întreaga Tracie. Acolo se încăierase cu ostile duşmane, le biruise în lupta şi le măcelărise aproape pe toate…”
Interesant este de amintit faptul că Împăratul Iustin I era de origine dacică, născut în districtul Bederiana din provincia Dacia Aureliana. Încă de tânăr îl va impresiona prin fizicul lui pe Leon I ( 457-474), impara al Bizanţului, care îl va primi în corpul de elită al gărzii palatului – Excubitorii. Însuşi Leon I Tracul era de origine traco-dacică.
Un alt magister militum Ilirycum, Mundo, va lupta în anul 529 în Iliria împotriva invaziei geţilor. Istoricii îi identifica pe aceşti geţi cu goţii sau cu bulgarii, aceste confuzii fiind la ordinea zilei în scrierile cronicarilor bizantini. Atacul unei populaţii cu nume de geţi în provincia Ilyricum, nu poate fi echivalată decât cu antii şi posibil sclavinii din sudul Banatului. În anul 530, Munda îşi va deplasa legiunile pentru apărarea Traciei invadată de bulgari.
Între anii 530 – 533, în timpul domniei împăratului Iustinian cel Mare (527 – 565), Chilbudios, magister militum per Thraciam, va purta lupte contra atacurilor bulgarilor, sclavinilor şi antilor. Numit ca responsabil cu paza limesului dunărean, Chilbudios va reuşi să blocheze invaziile şi să-i împingă peste Dunăre. Chilbudios va muri pe câmpul de luptă în anul 533 în timpul unei confruntări cu sclavinii. În mod ciudat, urmare a apariţiei unui conflict armat între sclavini şi anti, un ant luat prizonier de sclavini va fi identificat ca fiind general roman Chilbudios. Antii îl vor revendica pe acesta de la sclavini şi vor încerca să-l şantajeze pe împăratul Iustinian, solicitându-i acestuia păstrarea generalului în schimbul unor facilitaţi.
Ca răspuns la intruziunile sclavinilor şi antilor în imperiul bizantin între anii 535 – 540, Împăratul Iustinian cel Mare ( 527 – 565) va demara una din cele mai pretenţioase proiecte privind refacerea sistemului de apărare de pe linia limesului Dunării. Se vor reface fortificaţii şi castre militare, se vor fortifica cetăţi precum Durostroum, Histrita, Dinogetia, Ulmetum, Tomis şi multe altele, însă rezultatul acestei investiţii va fi nul, din contră, securizarea graniţei va ambiţiona şefii triburilor care se vor vedea lipsiţi de bunuri, şi-şi vor intensifica atacurile la sud de Dunăre.
În iarna dintre anii 545/546, sclavinii şi antii vor trece pe un pod de gheaţă Dunărea şi vor pătrunde şi devasta mari zone din Tracia şi Ilyria în cursul anului 546. Informaţia ne este dată atât de Iordanes: “ acestea sunt nenorocirile suportate de statul roman, în afară de atacurile zilnice ale bulgarilor, antilor şi scalvinilor” , cât şi de Procopius : “Apoi când mezii şi săracanii devastau o mare parte din teritoriul Asiei, iar hunii, sclavinii şi antii răvăşeau aproape toata Europa, distrugând până la pământ unele oraşe, iar pe altele golindu-le bine de bani, ducând pe oameni în sclavie cu toate averile şi pustiind ţara de locuitori în nâvâliri aproape zilnice…”
Faimosul general bizantin Narses reuşeşte să-i înfrângă, prinzându-i într-o ambuscadă. Cu această ocazie, ar fi fost prins şi falsul Chilbudios, dus la Constantinopol şi închis.
În faţa invaziilor neamurilor “barbare”, Împăratul Iustinian va încerca să-şi şi atragă de partea lui pe anti considerându-i pe aceştia că fiind capabili să se opună kutrigurilor şi sclavinilor cu care aceştia se aflau uneori şi în conflict. Iustinian le va ceda teritoriul din jurul cetăţii Turris de la gura râului Siret. Documentele timpului nu ne spun dacă această ofertă a fost acceptată de către anti, însă îi întâlnim ulterior pe aceştia în calitate de aliaţi – foederati în armata bizantină.
Un astfel de caz de aliere este menţionat de către Procopius din Caezarea în anul 557, când ostile bizantine confruntate cu atacul masiv al ostrogoţilor se vor alia cu hunii, sclavinii şi antii: “ Douăzeci de zile după căderea cetăţii Portus, a oraşului şi a portului, sosiră Martinus şi Valerianus, aducând 1600 de soldaţi călări. Cei mai mulţi dintre ei erau huni, sclavini şi anti care îşi au sălaşurile dincolo de fluviul Istru, nu departe de ţărm. Belisarius se bucură de venirea lor şi socoti că de acum vor lupta împotriva duşmanilor…”
Între anii 536 – 550, Împăratul Iustinian cel Mare va începe construcţia cetăţii şi a mănăstirii Sfânta Ecaterina pe muntele Sinai (în actualul Egipt). Pentru construirea, apărarea şi administrarea ei sunt duse o sută de familii de daci dunăreni, se pare că bessi, împreuna cu familiilor lor, conform informaţiilor transmise de către Procopius. Aceşti daci vor rămâne până în zilele noastre păzitori ai mănăstirii, fiind cunoscuţi sub numele de Gaballyya – munteni.
Ultima informaţie despre dacii anti o avem din anul 602, în timpul confruntărilor dintre bizantini şi bulgari, conform scrierii lui Theophanes Confessor .
Alte informaţii, lacunare despre daci/valahi le avem de la cronicarul Petrus Patricius care îi numeşte pe carpi “obraznici şi îngâmfaţi“ în secolul VI d. Hr. sau menţionarea vlahilor în Legenda Sf. Dumitru din Salonic (sec. VII).

Împăratul Mauriciu (582 – 602) şi fratele său Petrus, conducător militar al Traciei, se vor confrunta cu o puternică invazie a bulgarilor în Tracia. Bizantinii vor apela la aliaţii lor, antii, chemându-i în ajutor. Dar bulgarii prevăzători îi vor ataca pe acesta din urma provocându-le mari pierderi omeneşti. Mulţi dintre supravieţuitorii anti se vor alătura trupelor bizantine care cantonau în imediata apropriere a Dunării.
Prima menţiune despre băştinaşii daco-geţi, sub formă de vlahi, o avem de la cronicarul Georgio Cedrenus, care aminteşte despre luptele vlaho-ricnilor, vlahii sudici pe malul râului Richios, aliaţi cu slavii împotriva Salonicului, între anii 617 – 619.

Chiril şi Metodie ( secolul IX)

Două personaje istorice ale secolului al IX-lea vor influenţa indirect cultura şi civilizaţia româneasca atât în sens pozitiv dar şi negativ prin măsurile luate de unele personaje ale timpului datorită ignoranţei lor.
Constantin, numit ulterior Chiril (826 – cca.869) şi Mihail, numit ulterior Metodie (827 – 885) s-au născut la Tesalonic într-o familie aristocratică. Tatăl lor, Leon, era drungarios, respectiv guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicţie cuprindea şi slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Urmare a poziţiei tatălui lor, cei doi fraţi vor beneficia de o educaţie aleasă.
După moartea timpurie a tatălui lor au fost crescuţi sub protecţia unchiului lor, Teoctist, demnitar de rang înalt al imperiului bizantin, fiind responsabil cu comunicaţiile poştale şi cu relaţiile diplomatice.
Constantin îşi va începe studiile la Universitatea din Constantinopol de tematică religioasă în special. Aici se va hirotonisi ca şi diacon.
Mihail a ocupat iniţial o funcţie în cadrul administraţiei imperiului, după care s-a retras la o mănăstire de la Muntele Olimp unde s-a călugărit, adoptând numele de Metodie.
Cei doi fraţi au conceput un alfabet slavonesc, supranumit chirilic, după alţi cercetători, glagolitic, prin preluarea şi adaptarea unor litere din alfabetul grecesc, folosindu-l pentru traducerea Scripturilor din greaca în slavona. Alfabetul are 43 de semne slave, din care 27 au şi valoare numerică, slavo-cifre.
Papa de la Roma, Adrian al II-lea (867-972) avea să-l hirotonisească ca şi episcop pe Metodie în urma cercetării ortodoxiei celor doi fraţi. Constantin la rândul lui avea să îmbrace rasa monahală într-o biserică greacă din Roma, adoptând numele de Chiril.
Papa Ioan al VIII-lea (872 – 882) a aprobat, în ciuda opoziţiei clerului german, folosirea slavonei la Sfânta Liturghie, dar cu condiţia că întâi se citea Evanghelia în latină şi abia după acea în slavă.
Introducerea scrierii chirilice în ţara noastră avea să fie o influenţă negativă iniţial. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, redactată în anul 1716 în limba latină afirma că la noi s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenţa (1432), respectiv la aproape 400 de ani după Marea Schismă survenită în anul 1054.
Domnitorul Alexandru cel Bun avea să între în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol prin impunerea lui Iosif că Mitropolit al Moldovei, în locul acestuia fiind propus un mitropolit grec. În urma negocierilor duse de către Grigore Tamblac, acesta va obţine hrisovul de recunoaştere a lui Iosif.
Iosif se va dovedi însă răzbunător, sfătuindu-l pe Alexandru cel Buna să ardă toate cărţile şi manuscrisele cu caractere latine, şi să se treacă definitiv la scrierea tuturor documentelor doar cu caracterele alfabetului chirilic.
Prin acest gest nesăbuit se vor distruge multe acte şi documente atingătoare de istorie veche a românilor, din cele care puţine au mai rămas în urma altor acţiuni distructive provocate cu voia sau din ignoranţă de-a lungul a 1000 de ani de lupte şi războaie în care au fost implicaţi cu sau fără voia lor, daco – valahii.

Dacia de la Constatin cel Mare la Iustinian cel Mare ( 322 – 527) | Istoria Transilvaniei până în anul 997 >