Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Geţi şi Macedonieni | Epoca lui Burebista >
Sfârşitul secolului III î. Hr. va aduce asupra popoarelor geto-dacice invazia triburilor celtice şi a bastarnilor, grup de populaţie germanic, invazii care vor determina realizarea unor uniuni puternice de triburi geto-dacice, create în special în scopul de a se apăra împotriva invadatorilor : piephigi, în zona centrală a Munteniei, în jurul Argeşului, siensii în zona Vrancei, buridavensii în Oltenia, ratacensi/racatensii în Maramures şi pe Târnave şi predavensii în regiunea Crişurilor.
Invazia acestora era determinată în primul rând de bogăţia naturală a ţinuturilor carpato-pontice. Polibiu (200 – 118 î. Hr.), scriitor grec, ne oferă o imagine plastică a acelor timpuri: “ În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisita de toţi ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug miere, ceară, peşte sărat. În schimb, primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem un schimb reciproc. Uneori, la nevoie, ne dau ei <geţii> . Alteori iau dânşii de la noi”
Atingător de aceste invazii de triburi germanice avem şi prima informaţie referitoare la daci.
Bastarnii erau un popor germanic, originar din centrul Europei. În jurul anului 200 î. Hr., aceştia s-au deplasat la nord de gurile Dunării, conform menţiunii făcute de către geograful Demetrios din Callatis. În decursul timpului, aceştia se vor extinde şi pe actualul teritoriu al Republicii Moldova, de unde îşi vor începe atacurile peste Prut, cu ţinta Moldova şi Transilvania.
Intenţia lor de a pătrunde în Transilvania a provocat reacţia triburilor locale de daci. Istoricul roman, de origine celtă, Gnaeus Pompeius Trogus (sec. I î. Hr.) avea să menţioneze aceste evenimente, confirmând totodată şi legătura dintre geţi şi dacii: “Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor. În vremea regelui Oroles, se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă şotiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce, prin vitejia lor, au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte” (Trogus Pompeius).
în opinia majoritară a istoricilor, regele Oroles era un conducător al unei puternice uniuni de triburi din sud-estul Transilvaniei şi posibil şi vestul Modovei, pe linia Carpaţilor Orientali. În încercarea sa de a se opune invaziei bastarnilor, acesta va fi înfrânt. Pentru a-şi redisciplina supuşii, i-a obligat pe aceştia la o serie de umilinţe morale care vor fi determinante ulterior, reuşind să-i înfrângă pe bastarni şi să-i alunge de pe teritoriile lor.
Din păcate, istoricul roman nu datează aceste evenimente, astfel încât, istoricii şi cercetătorii nu pot face decât presupuneri despre perioada în care s-a petrecut acest eveniment. În general se admite că aceste războaie daco – bastarne s-au desfăşurat într-o perioadă cuprinsă între sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I î. Hr. ( cca. 110 – 90 î. Hr. ?)
În urmă cu 20 de ani, la Racos (Braşov) au fost descoperite trei sanctuare dacice circulare, care se află pe locul doi ca mărime, după cele de la Sarmisegetusa. Aceste sanctuare, deosebit de valoroase din punct de vedere arheologic, atestă faptul că, în această zonă, a Ţării Bârsei, exista un puternic regat dacic, înainte de Burebista. Pe lângă cele trei sanctuare circulare, s-a mai descoperit unul, cu baze de coloane din tuf vulcanic. Cetatea de la Racoş era împărţită în două sectoare: partea NV, care avea un rol religios, şi cea de SE, cu rol militar, de apărare. Aşezările de la Racoş sânt cu 200 sau 300 de ani mai vechi decât cele din Munţii Orăştiei. Se pare că încă din secolele V – IV î.e.n. aici exista un regat puternic, bine clădit şi apărat. În sanctuarul dacic de la Racoş s-au găsit cuie dacice de fier în formă de cap de lebădă care nu ruginesc niciodată. Testate cu raze X, s-a descoperit că, intr-adevăr, cuiele au peste 2000 de ani, iar în componenţa lor intră fier pur (99,97 % ), magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. În lume mai sunt două exemple de astfel de fier inoxidabil: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de NASA. S-au mai găsit şi nişte calupuri de fier dacic de peste 40 de kg, cu toate că, la acea vreme, romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25 kg.
În Ţara Bârsei au mai fost descoperite şi alte aşezări geto-dacice, la Pietrele lui Solomon, Răcădau, Râşnov, Zărneşti, Feldioara, Teliu, Rupea ş.a. La Pietrele lui Solomon au fost găsite urmele unei fortificaţii, mai exact baza unui turn dacic, precum şi rămăşitele unui val de apărare.
Despre alţi conducători de triburi sau uniuni de triburi getice din secolul II î. Hr. ne aminteşte o inscripţie descoperită la Histria. Cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre după eliberarea de sub dominaţia macedoneană au căutat sprijinul conducătorilor geţi din Dobrogea, acceptând chiar un statut de suzeranitate, obligându-se să plătească un tribut anual în schimbul apărării. Cetatea Histria aflată în sfera de influenţă a regelui get Remaxos avea să se confrunte cu o agresiune din partea „tracilor” regelui Zoltes. Cine erau aceşti doi conducători. După opinia generală a istoricilor, se pare că Remaxos era conducătorul unei puternice uniuni de triburi din Dobrogea, dincolo de Dunăre, în Câmpia Munteană; la rândul lui, Zoltes era un conducător al unui trib sau uniune de triburi getice aflate la sud de Dunăre şi Dobrogea. Bunăstarea cetăţii şi bogăţia recoltelor aveau să-l determine pe Zoltes, asociat şi cu „tâlhari”, să efectueze o serie de expediţii de jaf. În această situaţie, grecii, pentru a-şi proteja avuţiile, hotărăsc numirea unui sol care să negocieze pacea cu Zoltes în schimbul unei sume de bani.
‚Sfatul şi Poporul a găsit cu cale; preşedinte al Adunării fiind Dionysios a lui Bianor, Apollonios a lui Celobrotos a spus: Întrucât Agathocles a lui Antiphilos, coborâtor dintr-un părinte binefăcător al obştii, se poartă faţă de cetate şi de cetăţeni ca un om vrednic şi de semăna, dovedindu-şi în chipul cel mai deplin, cu vorba şi fapta, râvna faţă de popor, în orice împrejurare grea pentru cetate, precum şi în toate dregătoriile, însărcinările şi slujbele; şi mai întâi, într-o vreme când cetatea este bântuită de tulburări, iar tracii <geţii>, în număr mare, atacau oraşul şi teritoriul, când grânele stăteau să dea în pârg iar cetăţenii se frământau foarte, a fost ales căpetenie a arcaşilor, şi strângând oşteni cu plată, Agathocles a ştiut să păzească ţarinile, dând putinţă fiecăruia să-şi strângă grânele fără vătămare; iar când tracii <geţii> din jurul lui Zoltes au pătruns cu oaste mare în Scytia <Scitia Minor=Dobrogea>, către oraşele greceşti de sub oblăduirea regelui Rhemaxos, (tot el) ales sol, a pornit în ţară străina, străbătând pământurile mai multor noroade şi, înfruntând primejdiile de tot felul, a convins pe barbari nu numai sa cruţe cetatea, dar şi să (….) adunate înainte de tâlhari (….) ce se aflau la ordinul lui Zoltes (….) sa mântuiască toate (…) şi împreuna cu ei s-a grăbit (…) cetatea să plătească cinci <talanţi de aur > pentru ca să cadă la înţelegere cu cetatea în privinţa hranei. (Inscripţia de la Histria)
Solul numit de către greci, Agathocles, avea să ajungă la un compromis cu Zoltes şi complicii lui „tâlharii”, în schimbul unei sume destul de mare de bani (5 talanţi de aur). Nu avem de ştire dacă aceşti bani au ajuns la Zoltes, sau nu, dar cert este însă faptul că conducătorul get avea să organizeze o nouă campanie de jaf îndreptata contra cetăţii şi ţinuturile Histriei.
Când după aceasta, aceiaşi <barbari> au năpădit ţinutul şi au prins să asedieze Bizone şi să pustiească teritoriul, grânele noastre fiind (şi de data aceasta) gata să dea în pârg, ales sol şi pornind spre locul unde se afla oastea, rânduit de cetăţeni să răscumpere după putinţa teritoriul şi recolta, i-a convins pe Zoltes şi pe traci <geţi>, cu preţ de 600 de galbeni, să nu pătrundă în teritoriu, nici să se apropie de oraş, ceea ce a îngăduit cetăţenilor să rămână stăpâni pe toate grânele de pe ogoare.
Şi iarăşi, ales sol în Tracia şi la căpetenia acestora Zoltes, a reînnoit învoielile şi înţelegerile încheiate cu ei; şi simţind că se strâng laolaltă tâlharii mulţi, a adus faptul la cunoştinţa lui Zoltes, dând de ştire şi cetăţenilor după întoarcerea sa acasă: din care pricină uneltirea a rămas fără urmări. (Inscripţia de la Histria)
Grecii vor reveni din nou la masa de tratative cu Zoltes, reuşind să-l convingă pe acesta în schimbul a 600 de galbeni, să nu le calce hotarele. Din nou, nu avem ştire despre faptul dacă acesta a primit banii sau nu, sau dacă nu a fost doar amăgit de greci, cunoscându-se bine versatilitatea acestora spre înşelăciune. Nemulţumit, Zoltes va intra din nou în ţinuturile Histriei. În această situaţie, grecii apelează la regele Remaxos, care trecuse Dunărea în Dobrogea în vederea ridicării tributului de la aceştia, cerându-i acestuia un număr de 100 de călăreţi pentru apărarea cetăţii. Ciudat este faptul că Remaxos nu le va acorda ajutorul promis, inscripţia nu pomeneşte motivul, dar este mai mult ca sigur neplata tributului către el.
Zoltes va reveni însă din nou în forţă: „ Iar mai târziu, calcând tracii jurămintele şi învoiala şi tot dând năvală (pe pământurile cetăţii), ales de popor comandant <Agathocles> cu puteri depline al teritoriului şi strângând oşteni voluntari, dintre cetăţeni şi barbarii adăpostiţi în cetate, a păzit ogoarele şi turmele şi grânele până la trecerea (spre noi) a regelui Remaxos. Iar după ce regele a trecut pe malul din faţă, nelăsând în urmă-i străji de teamă şi trimiţând numai vestitori ca să cearăa tributul, ales sol şi pornind la drum pe apă, l-a convins pe regele Remaxos să dea spre pază cetăţii călăreţi o sută; iar când tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor, iar aceştia de frica au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază, <au> trimis sol la feciorul regelui, Phradmon, l-a convins pe acesta să dea cetăţii călăreţi şase sute, care, întrecând oastea vrăjmaşilor, au înfrânt pe căpetenia acestora Zoltes….” (Inscripţia de la Histria)
Urmare a marilor pierderi suferite în urma invaziei lui Zoltes, grecii vor apela la fiul lui Remaxos, Phradmon, care va interveni cu un număr de 600 de călăreţi care îl vor înfrunta pe Zoltes şi „tâlharii” lui, îl vor învinge şi-l vor alunga la sud de Dobrogea.
Tot în secolul al II-lea se aminteşte de existenţa unui rege dac Rubobostes şi a unui fenomen deosebit ’’ incrementa Dacorum per Rubobostes regem ’’adică < creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes >. (Gnaeus Pompeius Trogus ).
Cine este acest rege dac rămâne un mister, cronicile vremii nu ne oferă alte informaţii sau acestea au fost pierdute.
Este mai mult ca sigur că, în timpul acestui rege dac transilvănean, să se fi realizat unirea triburilor dacice sub o singură conducere, înainte de anul 168 î. Hr., ca răspuns la invazia şi dorinţa de dominaţie a celţilor.
O altă menţiune misterioasă, datată tot în secolul doi, pomeneşte despre vizita în „ţara dacilor” a unui dregător chinez, Tcang K’ian, supus al regelui Wou-ti (140-87), în căutare de viţă de vie nobilă.
*
La cumpăna dintre secolele III si II î. Hr. , asupra Peninsulei Balcanice se va abate una din cele mai mari ameninţări ale istoriei de până atunci: romanii. În timpul celui de-al doilea război punic (218 – 201 î. Hr.), legiunile romane vor pătrunde în Iliria şi o vor ocupa, creând aici un puternic avanpost militar de unde îşi vor începe atacurile asupra populaţiilor tracice învecinate. După bătălia de la Pydna, din anul 169 î. Hr., regatul macedonean este împărţit în patru părţi, dar clientelare Republicii Romane. În scurt timp însă, stătuleţele artificial create de romani sunt desfiinţate de către aceştia, Macedonia fiind transformată în provincie romană în anul 146 î. Hr.
Intruziunea romanilor nu va fi însă văzuta cu ochi buni de către triburile ilire, tracice şi celtice existente în zonă, fapt ce va duce la veşnice conflicte armate între părţile în cauză. În anul 109/6 î. Hr. se vor vedea implicaţi în aceste lupte, fără voie, şi daco-geţii. Urmărind trupele în retragere ale celţilor, romanii vor trece dincolo de Dunăre, atacând, printre altele, şi comunităţile daco-getice din zona. În această situaţie, daco-geţii se vor alia cu celţii şi tracii de peste Dunăre şi vor pătrunde în teritoriile controlate de romani. În faţa unei asemenea ameninţări, M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, va fi nevoit să i-a urgent măsuri de apărare şi, ulterior, atac, pentru înfrângerea şi respingerea daco-geţilor peste Dunăre. Evenimentul în sine este primul conflict armat dintre daci şi viitorii lor duşmani, romanii.
Din păcate, nu avem cunoştinţă despre numele conducătorilor daco-geţi a triburilor/uniunilor de triburi intrate în conflict cu romanii.
Singura menţiune despre existenţa unui rege dac/get este cea de pe buza unui vas pentru păstrarea proviziilor, Thiamarcos (BASILEO THIAMARCOS EPOIEI), inscripţie scrisă cu caractere greceşti, descoperită la Buridava (Ocniţa, Vâlcea). După opinia istoricilor, acest rege, conducător al tribului buridavensilor, ar fi trăit în secolul I î. Hr.
Demn de remarcat este faptul că vasul s-a descoperit într-o subterană a cetăţii Buridava, cetate construită sub formă de potcoavă, având un sistem de apărare alcătuit din valuri de pământ, palisade de lemn şi ziduri de piatră fasonată. Edificiul central numit “palat”, situat pe un deal la cca. 600 m altitudine, avea multe încăperi subterane săpate în stâncă, de altfel singurele care s-au păstrat, deoarece restul clădirii din lemn a căzut, se pare, pradă unui incendiu violent. Cetatea dispunea de o serie de ateliere de prelucrare a fierului, a pietrei, a bronzului şi a argintului, în încăperile subterane descoperindu-se un bogat material arheologic constând în ceramică, podoabe, unelte, arme şi monezi.
Existenţa acestei localităţi – cetate a fost menţionata şi de către geograful grec Ptolemeu (87 – 165 d. Hr.).
