Descoperiri arheologice

< Vechea civilizaţie europeanăPovestea scrisului >

Cea mai veche informaţie despre existenţa omului în teritoriul carpatic este confirmată din punct de vedere ştiinţific între anii 1.700.000 – 2.000.000 ani , înainte de Christos, prin descoperirea din localitatea Bugiuleşti, comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea.
Săpăturile arhelogice întreprinse de către cercetătorul C. S. Nicolaeşcu-Plopşor între anii 1960-1969 şi reluate în 1975, în punctul „Valea lui Greuceanu”, satul Bugiuleşti au scos la iveală un bogat material osteologic datând din villafranchian, perioadă geologică cuprinsă între anii 1.700.000 si 2.000.000 ani.
În niveluri străvechi de locuire, s-au descoperit unelte din oase de animale şi coarne de cervidee, precum şi o serie de pietre anume selectate de către fiinţe umane, spre a fi întrebuinţate ca unelte. Dintre toate, cele mai importante ştiinţific s-au dovedit a fi vestigiile materiale provenite din punctul denumit de către localnici “Valea lui Grăunceanu”. În acel loc, pe o suprafaţă restrânsă de numai circa 80 metri pătraţi, s-au “recoltat”, un impresionant număr, (câteva sute) de oase lungi (ale unor animale mari), toate rupte la ambele extremităţi, pentru a se extrage măduva din interiorul acestora. Aproape tot pe atât de numeroase erau diferite cranii de animale, prezentând perforaţii prin care s-au scos din cutia osteologica creierii în vederea consumării lor ca hrană. Fapt deosebit de important, în punctul denumit “Valea lui Grăunceanu”, pe lângă oasele sparte cu scopul deliberat al extragerii măduvei, erau prezente o serie de oase lungi (femure) provenite de la picioarele animalelor ce fuseseră transformate în unelte prin spargerea lor dirijată, aplicându-se lovituri cu pietre ascuţite şi tăind oblic osul pe la mijlocul lungimii. Totodată, în lotul pietrelor locale folosite la spargerea oaselor s-au identificat şapte bolovani dintr-o rocă aparte, mai dură, necesari în procesul de rupere a capetelor oaselor aduse de pe Dealurile Slătioarei.
Tot aici au fost găsite însă şi trei fragmente de oase provenite de la un hominid: o diafiză (partea de mijloc), de tibie (fluierul piciorului), precum şi două diafize de femur (osul lung al piciorului). Cele trei mărturii osteologice reprezintă aşadar cea dintâi confirmare a prezenţei hominizilor, nu numai pe teritoriul tarii noastre, ci şi pe tot cuprinsul continentului European.
Fosilei umane descoperite la Bugiuleşti i s-a dat numele de Australoanthropus Olteniensis.
Din studiul fragmentelor de oase sa dedus că “omul” de la Bugiuleşti era un individ destul de inalt, circa 1,70 m, care îşi procura hrana îndeosebi prin vânarea animalelor din ţinut.

Picture1

Fosile Australoanthropus Olteniensis

Raportat la această descoperire facem precizarea că alte fosile umane descoperite în Europa de vest erau „mult mai tinere” , resturile humanoidul descoperit în Spania, lângă Granada, numit „omul de Orce”, aveau să fie estimate la cca 900.000 – 1.600.000 de ani, iar fosilele umane descoperite în Anglia la Boxgrave erau doar de 500.000 de ani vechime.

*

În anul 2002 sau descoperit cele mai vechi rămăşite ale lui Homo Sapiens din Europa în „Peştera cu Oase” din apropierea localităţii Anina, judetul Caraş-Severin.

Picture2

Maxilarul inferior a lui Ion de la Anina

În pesteră s-a descoperit o mandibulă umană, care în uma analizelor efectuate cu carbon radioactiv s-a dovedit a avea o vechime de cca. 40.000 – 36.000 de ani. Apartinătorul acestei mandibule a fost numit “Ion de la Anina” fiind catalogat ca fiind cel mai vechi om modern fosil, al speciei Homo Sapiens din Europa.
Interesant este însă faptul că “Ion” are şi unele trăsături similare cu omul din Neanderthal.
Opinia unor cercetatori este ca aceşti Homo Sapienşi ar fi emigrat din Africa în zona Carpaţilor şi a Dunării Mijlocii, sedentarizându-se pentru o perioadă de timp, după care ar fi înaintat spre restul Europei. În sprijinul acestei constatari specialiştii angajaţi de British Broadcasting Corporation (BBC), pentru reconstituirea fizionomiei lui, l-au “re-creat” după caracteristicile rasei negroide.
Contrar acestei teorii vin însă în sprijin constatările altor cercetatori care infirma posibilitatea emigrarii lui Homo Sapiens din Africa în Europa, ţinand cont de imposibilitatea fizică a traversarii Mării Mediterane cu mijloacele navigabile pe care de altfel nu le aveau.. Existenţa lui Homo Sapiens în Europa este legată de Homo Neandertalis, care se pare că provin din acelaşi strămoş comun, humanoid de tip australoanthopus, dar pe ramuri diferite cu o foarte mică legătură cu humanoizii din Africa.
Tot în aceaşi pesteră s-au mai găsit înca două ramaşiţe fosilizate de oameni preistorici, dar mult mai “tineri”.

Picture3 Picture4

Craniul lui Vasile de la Anina

Un craniu de copil botezat cu numele de „Vasile” şi osul temporal al unei femei numită „Maria” Datarea făcută pe aceste fosile avea să duca la concluzia ca cele două persoane au trait cu cca. 14.000 de ani după „ Ion de la Anina” (26.000 – 22.000).
În anul 1952 s-au descoperit în Peştera Muierilor în apropiere de localitatea Baia de Fier, judeţul Gorj, fosile umane de Homo Sapiens a căror vârsta este de 30.000 de ani. O altă descoperire, de acelasi nivel, ca de la peştera Muierilor, s-a făcut la peştera Cioclovina, din apropierea localităţii cu acelaşi nume, comuna Boşorod, judeţul Hunedoara. Fosilele umane descoperite au fost datate ca vechime tot de 30.000 de ani.
Un amănunt interesant este de specificat, din nou, că trăsăturile anatomice ale oaselor descoperite sunt comune lui homo sapiens şi neandertalienilor, respectiv o umflatură în partea din spate a craniului şi similitudini între maxilarul inferior şi omoplat.
Teoria cercetatorilor secolului XX, susţine că apariţia lui Homo sapiens ar fi dus la extincţia ramurii neandertaliene, ori fosilele din Romania, în mod ciudat, relevă caracteristici anatomice comune. Însă mare parte a cercetatorilor opinează pentru încrucişarea celor doua ramuri,care ar fi imbogăţit zestrea genetică a omului modern.
In ipoteza unor cercetatori, acest lucru s-ar fi petrecut în spaţiul Carpatic.
Această ipoteza a fost argumentată şi de către profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg: “O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă”.

*

Dacă până în prezent am trăit cu ideea că cunoştiinţele acestor oameni pe care îi numim „ primitivi” erau limitate şi reduse la asigurarea hranei zilnice, vom constata că nu este tocmai aşa, cum am fost îndoctrinaţi în scoală.
In anul 2011 un grup de speologi au descoperit în peștera Coliboaia, pe Valea Sighișelului din județul Bihor, o serie de desene și picturi rupestre. Probele luate au fost analizate de un laborator de specialitate din Franța care le-a datat ca fiind de acum 35.000 de ani, fiind mult mai vechi, dar similare cu cele descoperite în peșterile Lascaux si Altamira, cele care erau considerate până în prezent că găzduiesc cele mai vechi picturi lăsate de omul primitiv.

Picture5

„În 1965 Alexander Marshack a studiat mai multe oase despre care, până atunci se credea că sunt simple resturi de vânătoare. … A mai găsit şi alte exemple vechi în vestul Europei, în Kulna, în Slovacia, până în Blanchard din Dordogne, Franţa. Un os vechi de 30.000 de ani descoperit de Marshack prezenta însemnări reprezentând fazele lunii pe o perioada de puţin peste 2 luni. În aceasta colectie arheologică a găsit un numar de bâte reprezentând sceptre ce au fost numite batons de commandement; acestea au fost datate 20.000 i.C. Marshack a putut arăta, studiind perioada între 30.000 i.C până la 17.000 i.C, că un sistem convenţional de semne „ scrise” se dezvoltase pe coasta de vest a Europei, înainte de sfârşitul ultimei perioade glaciare.” (C.Knight & R.Lomas – Aparatul lui Uriel)
Descoperirile arhelologice ne-au dezvăluit modul de viata a acestor primi homo sapienşi, ocupaţiile lor de zi cu zi, realizarile lor constructive, precum si crezul lor religios, dar şi magic.
“De exemplu, satul Dolni Vestonice de lânga oraşul Mikulov din Republica Cehă este un sit unde se fabricau unelte şi se făceau schimburi comerciale acum 26.000 de ani. Au fost identificate rămăşiţele a cinci construcţii conturate de pietre de calcar şi oase de mamut, cât şi straturi groase de artefacte pe podea. Cea mai mare dintre aceste construcţii preistorice este de 17/10, cu cinci vetre distribuite în mod egal, în jurul cărora sunt împraştiate unelte de piatra, os şi fildeş, cât şi podoabe. …. La câţiva metri de locul unde erau aceste construcţii se afla o carieră nefolosită, care scoate la iveala ziduri de loess, cam de 30 m înaltime – un depozit cu granulaţie fină, ca şi argila care se folosea mai demult la facerea cărămizilor…… Mai sus pe cărarea ce pleacă de la construcţiile preistorice se afla un cerc de stâlpi despre care se crede că sunt rămăşiţele unei construcţii rotunde , cu diametrul de vreo 6 m. În mijloc era un cuptor în formă de potcoavă, făcute din pământ şi calcar.
S-au găsit mai mult de 10.000 de bucăţi de argilă arsă,cuprinzând un numar mare de alice de formă neregulată şi fragmente de figurine reprezentând capete şi picioare de animale, unele purtând încă amprenta creatorilor lor. Alte obiecte de ceramică, cuprinzând parţi din figurine umane, au fost găsite, de asemenea, în această “fabrică” şi în jurul ei.
Cuvântul “fabrică” pare să se potrivească. Cu siguranţa, nicio comunitate n-avea cum să aibă nevoie de o asemenea producţie uriaşă de obiecte de ceramică, aşa încât ar fi correct să concluzionam că această marfă a fost fabricată în scop comercial. Dovezile care ne sunt la dispoziţie par a confirma faptul că oamenii se îndreptau spre această locaţie de la distanţe de până la 200 km depărtare. Mai mult chiar, examinarile geologice ale uneltelor de piatra de înaltă calitate găsite la Dolni Vestonice arată că nu erau facute din materiale de la faţa locului: mai mult de 80 la suta sunt din silex din zone îndepărate, de până la câteva sute de kilometri depărtare spre nord, est şi sud-vest.
Ce e mai ciudat cu privire la această fabrică de obiecte de ceramica din epoca pietrei este nivelul ridicat a ceea ce pare a fi o risipă. Orice olar amator ştie că este esenţial să îndepărteze bulele de aer şi apă dintr-o bucată de argila, înainte de a o modela în forma dorită, şi s-o lase sa se usuce până ajunge într-o stare solidă, înainte de a o arde. Dacă nu face acest lucru, obiectul va exploda cu siguranţă în cuptor, din cauza expansiunii termice a aerului sau a apei rămase. Cele 10.000 de obiecte găsite la Dolni Vestonice sunt fragmente de figurine – capul unui leu, pieptul unei femei – dar nu s-a găsit în preajma cuptoarelor nici măcar o figura pe jumătate completă. Aceasta i-a determinat pe investigatorii locului să cerceteze părţile rupe la un microscop electronic, de la Institutul Smithsonian din Washington DC. Ei au descoperit că bucăţile de ceramică din colibe fuseseră sparte după ce au fost fabricate, iar cele din cuptoare explodaseră din cauza şocului termic, în timp ce erau arse.

Picture6

Venus de Dolni Vestonice

Picture7

Venus de Cucuteni

Absenţa unei figuri complete printre toate cele descoperite a sugerat echipei de cercetare că ceva nu era în ordine. Oricum, experimentele pe loessul de la faţa locului au arătat că era foarte rezistent la şocuri termice, ceea ce nedumerea şi mai mult: de ce aceşti olari antici nu reuşeau în încercările lor ? Pamela Vandiver de la Institutul Smithsonian era vizibil intrigată când a spus: Trebuie să te străduieşti foarte mult ca să faci să explodeze obiecte făcute din acest material. Apoi Olga Soffer a concluzionat : Ori avem de-a face cu cei mai incompetenţi olari care au existat vreodata, ori aceste lucruri au fost distruse dinadins.
Echipa a dedus că aceste figuri nici n-au fost făcute pentru a fi păstrate – distrugerea lor dramatica în cuptorul în formă de potcoavă s-ar putea să fi fost chiar rezultatul dorit. Pentru că momentul de spargere violentă era punctul culminant al vreunui ritual religios sau magic. Ne-a uimit faptul că ,dacă acest lucru a fost adevărat ,aceste figurine ar fi putut fi folosite asa cum se foloseşte o păpusa voodoo în zilele noastre, făcându-se un model în miniatură care să semene cu un duşman şi care apoi este supus unor maltratări, cu speranţa ca persoana reală pe care o reprezintă suferă la fel. Dacă aşa stăteau lucrurile, rezultatul dorit era de a vedea imaginea modelului explodând în mod miraculous; dacă figurina supravieţuia testului, era dusă în colibele în care locuiau şi aruncată, fiind considerate o încercare nereuşita de a câştiga putere asupra altuia. Priceputul olar ar fi fost capabiil să controleze rezultatul şi este probabil ca aceşti oameni să fi fost vazuţi ca nişte preoţi sau şamani care obţineau rezultatul pe care credeau că-l merită “clientul “ lor.
Cu toate acestea, indiferent de cea ce se întâmpla acum 26.000 de ani în acel loc, el scoate în evidenţa faptul că aceasta societate era cu mult mai avansata decât avea dreptul să fie, conform teoriilor standard ale evoluţiei umane “ (C.Knight & R.Lomas – Aparatul lui Uriel)

*

O situaţie oarecum asemănătoare va fi descoperită în ţara noastră.
În anul 2007 aveau să reînceapa săpăturile la situl arheologic situat în localitatea Lăpuş, în Ţara Lăpuşului din Maramureş.
Iniţial aici în locul numit Tufele Dobăneştilor s-a descoperit în anul 1998 o sabie din bronz de către un elev de la şcoala generala din comună.

Picture8

Locul de descoperire se afla în stânga pârâului Iedera, la cca. 300 m nord-est de terasa Podanc din Valea lui Lazăr, unde se va descoperi ulterior o mare necropolă funerară. Spada este compusă din mâner de o culoare verde cenuşie şi lamă de culoare verde negricioaşa cu compoziţii chimice diferite.Mânerul are o formă ovală şi este bombat la mijloc, unde este decorat cu o nervură circulară. Garda rotunjită cu deschizătura în formă de potcoavă este prevazută la partea inferioara a celor doua laturi cu câte un nit. Lama cu mici porţiuni rupte are secţiunea romboidala fiind marcată cu linii fine incizate paralele cu taişurile, puternic deteriorate. Din sabie lipseşte o bucată dinspre vârf.
În urma studierii terenului arheologii au descoperit un număr de circa 80 de tumuli grupaţi într-o extinsa necropolă tumulară (cimitir străvechi), care ocupa aproximativ 1 km pătrat. Un tumul (sinomim: gorgan) este o movilă de pământ sau de piatră, de formă conică sau piramidală, ridicată deasupra unui mormânt în scop de protecție.

Picture9 Picture10

În anul 2008, arheologii au descoperit în tumulul 26 o construcţie imensa pentru acele vremuri, cu dimensiunea fundaţiilor de 25 x 11 m. Se pare că iniţial construcţia a fost din lemn, dar a fost incendiată, fapt demonstrat de resturile de lemn carbonizate găsite.

Picture11

După o perioadă de timp construcţia a fost refăcută pe puternice fundaţii din piatră, stâlpi din lemn de stejar şi probabil acoperiş (şarpanta şi învelitoare) uşor din lemn de raşinoase. Prin dimensiunile ei construcţia este cea mai mare clădire descoperită în Europa de est şi zona Balcanică. După părerea cercetătorilor, destinaţia clădirii era de sanctuar religios, destinat efectuării ceremoniilor de înmormantare dar şi a comemorării ritualice a celor decedaţi.
Interesant este însă faptul că aici s-a gasit un număr foarte mare de fragmente ceramice sparte, circa 10.000 de bucăti, asemeni descoperirii făcute la Dolni Vestonice din Cehia. Fragmentele ceramice descoperite erau părţi componente ale diverselor vase de mâncare sau băutura deliberat sparte de către participanţii la aceste procesiuni de înmormantare.
Se pare că spargerea acestor vase era legată de cultul morţilor, a pomenirii morţilor şi a ofrandelor făcute acestora, obicei diferit de cel de la Dolni Vestonice
Tot în zona tumulului 26 s-a mai descoperit un drum pavat cu piatra de râu, ceea ce i-a determinat pe arheologi să boteze situl cu denumirea de Troia de Maramureş.

Picture12

Nu se cunoaşte ocupaţia de baza a baştinaşilor, cercetatorii presupun însă că ei erau îndeosebi preocupaţi de minerit, în special al cuprului; chiar în imediata apropiere se află bazinul minier Băiuţ.
Vechimea acestei comunităţi este evaluată de către cercetători şi arhelologi la circa 3.500 – 3.400 de ani, respectiv între anii 1.500 – 1.400. î.Chr. Concluzia unanimă a cercetătorilor a fost că aşezarea fusese, în acele timpuri, un mare centru economic şi comercial în estul Europei.

*

Tot în Maramureş nu la mare depărtare de Lapuş, s-a descoperit în localitatea Bozânţa Mică, punctul Grind, comuna Recea, un alt sit arheologic important.

Picture14

Aici s-au identificat un număr de 66 de complexe arheologice, care confirmă existenţa unei mari comunităţi, începând din anul 1.500 î.Chr., cu continuitatea în timpul epocii dacilor liberi, secolele II – III d.Chr., şi până în epoca medieval timpurie, sec. al VIII – lea d.Chr.
Complexele arheologice identificate sunt diverse. Domină în primul rând gropile de stâlpi de pari de la diferite anexe gospodăreşti de suprafaţă mare, gropi de provizii, vetre şi cuptoare. Cultura materială este reprezentată de o mare cantitate de fragmente ceramice provenind de la vase de lut sparte înca din vechime, fusaiole folosite la torsul lânii, greutăţi din lut folosite la plasele de pescuit. Printre descoperiri se remarcă un pandantiv din bronz şi două monede din epoca romană imperială, datate, una 141 d.Chr., iar cealaltă în anul 232 d.Chr., ultima având pe avers chipul Iuliei Mamaea, mama lui Severus Alexander, unul dintre cei mai importanţi împăraţi din Imperiul Roman.
Pentru epoca medieval-timpurie, ca şi descoperiri arheologice, se remarcă un cuptor în aer liber pentru producerea pâinii aflat în partea nordică a locuirii din această epocă, şi o locuinţa sau dependinţa gospodarească adâncită în pământ, o jumatate de metru. În groapa de alimentare a cuptorului, dar şi în locuinţa/dependinţa gospodărească s–au descoperit numeroase vase ceramice întregi, folosite pentru păstratul proviziilor, dar şi pentru servirea mesei (oale) sau pentru gătit (tigăi de lut). Cele câteva greutăţi pentru năvodul folosit la pescuit arată una dintre cele mai vechi ocupaţii ale locuitorilor din aşezarea de pe malul râului Lapuş.

*

Dovezi ale vieţii spirituale şi religioase ale locuitorilor vechii civilizatii europeene s-au găsit pe tot cuprinsul spaţiului carpato-balcanic.

Una dintre cele mai remarcabile, a fost făcuta, în jurul anilor ’70, în localitatea Parţa din judetul Timis. În urma săpăturilor efectuate a fost adus la lumina zilei, cel mai vechi sanctuar neolitic construit în jurul anilor 4.000 î.Chr.

Picture15

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii

Sanctuarul construit sub formă rectangulară, avea dimensiunile de 11,5 m, pe lungime şi de 6 m, pe lăţime. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, şi camera unde se aduceau ofrandele. În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite alăturat, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit drept şi calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

*

O altă descoperire de excepţie a fost facută în nord-vestul judetului Arad, în localitatea Sântana. La circa 4 km de localitate, în punctul numit Cetatea de Pămant a fost identificată cea mai mare cetate hallstattiană din Europa.

Picture16

Primele informaţii despre existenta acestei cetati le avem din anul 1835 când cronicarul Gabor Fabian, pomeneşte despre existenţa unui „ mare, vechi val, care îngrădeşte la vreo 50 de iugare <28,50 ha>, numit Földvar <cetatea de pământ> sau Varba.”
Istoriograful Sandor Marki, face prima descriere a fortificaţiilor, atribuindu-le avarilor, popor migrator a caror prezenţa în Europa a fost între anii 567 – 797, ipoteză neconfirmată de cercetările ulterioare.
În anul 1888, lucratorii care amenajau terasamentul căii ferate, Arad – Oradea, aveau să descopere un vas cu oase umane şi un numar de 23 de piese de bijuterie din aur. Bijuterii care în prezent sunt la Muzeul National Maghiar din Budapesta. Ulterior se vor mai descoperi în zona scheletul unui om, în poziţie fetală, mormantul unui copil şi a unui adult, şi diferite obiecte precum: bile de praştie din lut, fragmente de ceramică, un brâu realizat din bronz aurit, un cuptor plin cu circa 200 de bile de praştie, un topor din piatra, râşnite din piatra, greutăti de la razboiul de ţesut, seceri, brăţari decorate din bronz .s.a
În urma săpăturilor efectuate pentru dezvelirea sistemului de apărare al fortificaţiei s-a descoperit un schelet uman „în varsta” de cca. 5.500 de ani.
Suprafaţa fortificaţiei, de forma aproximativ ovală, depaşeşte 78 de hectare. Şi aici cercetătorii au descoperit trei niveluri de culturi, o necropolă care aparţine primei părţi a epocii bronzului, cca. 4.500 – 4.000 î.Chr., o aşezare datată la sfârşitul epocii bronzului, cca. 1.200 î.Chr., şi, a fortificaţiei propriu-zise, ridicată în prima perioada a epocii fierului, 800 – 600 î.Chr.
Fortificaţia este structurată pe trei incinte delimitate prin masive valuri de pământ a căror dimensiune este impresionantă, având în medie o laţime de 27 de metri şi o înalţime de peste 2,40 m. Sistemul de construire al valurilor de pământ ne indica bunele cunoştiinţe ale localnicilor în realizarea unor astfel de lucrari de apărare.
Dimensiunile celor trei incinte sunt de 14 ha cu un perimetru de 1524 m, 50 ha cu un perimetru de 2860 m, şi, 80 ha cu un perimetru de 3630 m , incinte care găzduiesc valuri masive de pământ, şanţuri supradimensionate, palisade , drumuri de acces şi numeroase resturi de construcţii din lemn.

Picture17

 

Execuţia numai a unei părţi din incinta a III-a, a necesitat mişcarea unei cantităţi de circa 553.894,00 mc de pământ. Făcând un calcul raportat la necesarul de forţa de munca pentru execuţia săpăturii, transportul pământului, împraştiatul pămîntului, compactarea şi nivelarea, rezulta un numar de 2.525.756,00 de ore ( 553.894,00 x 4.56 ore/mc), respectiv 252.575,00 zile de munca pentru un muncitor cu program de 10 ore/zi. În cazul execuţiei lucrarilor în echipă, ar fi fost necesari un număr de 692 de muncitori pentru realizarea acestor lucrari, într-un timp de un an.
Calcul însă nu cuprinde celelalte activităţi anexă, sprijinirea săpăturilor, tăiatul arborilor necesari pentru fundaţie, exploatarea pietrei, adusul şi claditul bolovanilor pentru fundaţie şi alte activităţi conexe. În aceasta situaţie numărul muncitorilor angrenaţi în această lucrare era situat între 1400 – 1500 per zi, per an. La această forţă de muncă trebuie, să adăugăm şi personalul auxiliar care trebuiau să-i hrănească, să cultive cereale, să vâneze sau să pescuiască pentru asigurarea necesarului de hrană zilnic. Şi tot nu am terminat, la această armată de oameni, se mai adaugă şi mici meseriaşi atât de utili desfăşurării normale a activitaţii de construcţii: confecţionatori de haine şi încălţăminte, pielari, mesteşugari în metal şi lemn pentru realizarea uneltelor, personal pentru pregătirea şi servirea mesei, şi multi altii, precum şi personalul administrativ, religios şi militar. Numai astfel putem realiza marimea şi complexitatea comunităţii care au ridicat acest sistem complex de fortificaţii.
Poziţia fortificaţiei făcea posibilă controlul drumurilor comerciale şi strategice, care făceau legătura, prin culoarul Mureşului, sau peste Munţii Apuseni, între centrul Transilvaniei şi Câmpia Pannonica.
Pe lânga fortificaţia de la Cetatea Veche, în jurul localităţii Sântana, au mai fost identificate încă 17 situri arheologice.
Pe şantierul arheologic de la Sânandrei, s-a descoperit, o altă veche aşezare umană, datând din vremea neoliticului mijlociu. Conform arheologilor, aşezarea, datează din anii 5.300 – 4.800 î.Chr. Studiul comunităţii de la Sânandrei, avea să ducă la concluzia că aici a existat o comunitate bine organizată, condusă de un şef religios care avea puteri absolute asupra membrilor comunităţii. Aşezarea avea un caracter proto-urban, cu locuinţe şi străzi perfect aliniate, asemănatoare oraşelor civilizaţiei dravidiene şi ariene din India. Religia practicată de membrii comunităţii închinată mamei Geea, Hestia, in cunostiintele grecilor antici era reprezentată prin statuete de idoli feminini, de mici dimensiuni, de la doi-trei centimetri la 10 centimetri fiecare.

*

La o distanţă geografică, nu prea mare de Sântana, arheologii vor descoperii cea mai mare fortificaţie din Europa epocii bronzului, datata între anii 1.500 – 1.200 î.Chr. Este vorba despre localitatea Cornesti – Iarcuri, aflată la cca. 20 km de oraşul Timişoara.

Picture18

Ciudat este faptul că despre existenţa acestei fortificaţii se stia încă de pe vremea ocupaţiei austro-ungare, ea fiind menţionată pe primele hărţi Mercy (1723 – 1725), iar apoi pe toate hărţile militare până la şfârşitul primului război mondial. Primele săpături arheologice, au fost făcute în anul 1939 de catre Marius Moga, director al Muzeului Banatului, dar, întrerupte din lipsa de fonduri. Acelasi motiv, dar şi lipsa de interes din partea istoricilor, vor păstra tăcerea asupra acestui sit şi până în zilele noastre. Abia in ultimii ani vor fi reluate cercetările, arheologii români având şi sprijinul cercetătorilor straini.
Despre această fortificaţie s-au emis o serie de ipoteze privind construirea ei, fiind atribuită pe rând, avarilor sau hunilor. Un cercetator canadian susţine că fortificaţia de lânga Timisoara, ar fi de fapt urmele capitalei lui Attilla, regele hunilor; ipoteza care nu poate fi luată în considerare, având în vedere faptul, că hunii erau popor de stepa, care nu-şi construiau fortificaţii sau cetăţi durabile în timp, fiind obişnuiţi să trăiască în adaposturi improvizate, usor de demontat şi de transportat , fapt care le permitea o rapidă deplasare în acţiunile lor războinice.
Pe baza probelor de carbon 14, construcţia a fost datată, în mod cert, în a doua jumatate a mileniului al II-lea î.Chr. (epoca mijlocie spre târzie a bronzului). Fortificaţia aparţine, conform opiniei arheologilor, culturii Cruceni – Belegis, care a fost răspândită din nord – estul Croaţiei până în zona piemontană a Banatului, fiind contemporană cu civilizaţia miceniană.
Fortificaţia de la Corneşti este o construcţie monumentală, structurată pe patru inele concentrice care ocupă o suprafaţa de 1722 de hectare, si, având un perimetru de 16 km.
Dimensiunile celor patru incinte sunt:
-valul I, de 3140 m lungime, împrejmuieşte o suprafaţă de 72 hectare;
-valul II, de 5980 m lungime, împrejmuieşte o suprafata de 213 hectare;
-valul III, de 8120 m lungime, împrejmuieşte o suprafata de 504 hectare;
-valul IV, de 15735 m lungime, împrejmuieşte o suprafata de 1722 hectare.
Pentru a întelege dimensiunea acestei construcţii vom face o mică analogie. Suprafaţa ocupată, doar de primul inel, este suficientă să cuprindă fosta cetate a Timişoarei.
Inelele concentrice sunt ziduri de apărare executate din lut bătătorit, având lăţimi medii de circa patru metri.
Conform opiniei cercetatorilor, fortăreaţa a găzduit o comunitate de oameni foarte mare, estimată la ordinul miilor, datorită interesului acordat, realizarii unui asemenea sistem de fortificaţii de anvergura. Nu se cunosc încă prea multe despre viaţa cotidiana a acestor locuitori, dar, se presupune că erau agricultori şi crescatori de animale, însă cu veleităţi de mari războinici, dovadă fiind sistemul de fortificaţii realizat.

Picture19

Harta austro-ungară cu localizarea fortăreţei de la Corneşti

*

Toate aceste descoperiri au fost anticipate, de decoperirea făcută, în anul 1884, în satul Cucuteni de langa Iasi, când s-au dezvelit vestigiile unei civilizaţii datată între anii 5500 -2750 i.Chr. Populaţia aparținând culturii Cucuteni avea o organizare proto-urbană, cu locuințe mari şi vetre interioare. Aveau ca ocupație vânătoarea, agricultura și meșteșuguri casnice, cum ar fi: țesut, olărit, confecționare de unelte. În locuințele ce fac parte din cultura Cucuteni au fost întâlnite câteva cazuri în care, în podeaua locuințelor, au fost descoperite oase umane, o posibilă mărturie a faptului că oamenii se îngropau la temelia caselor, în mod ritualic. Acest lucru pare să fie susținut și de lipsa necropolelor în neoliticul vechi (5.500 – 3.500) , necropole care aveau să apară abia în neoliticul târziu (3.000 – 2.500).
Răspândirea Culturii Cucuteni era evaluată la acea vreme, a descoperiri, la un teritoriu de cca. 350.000 kilometri patrati, care includea parte, a teritoriului României, Ucraina şi Republica Moldova.
Cultura Cucuteni, unică în Europa, se remarca însă prin existenţa unei ceramici de foarte bună calitate, bogat si variat pictată, predominand decorul în spirala si motivele geometrice. S-au descoperit si foarte multe statuete de figuri feminine, decorate la fel de bogat ca şi restul ceramicii găsite. Se pare că şi în acest caz, religia comunităţilor, de sorginte cucuteniană, era bazată pe cultul zeiţei – mamă, pământul numit Geea şi Hestia.

Picture20 Picture21

*

O altă anticipaţie la actualele descoperiri făcute, în spaţiul carpato-balcanic, a fost cea din anul 1956, când un grup de arheologi au descoperit în aşezările de la Ceamurlia de Jos, Baia, Medgidia, Târguşor şi în Cernavodă şi Durankulak, din Dobrogea, urmele unei civilizatii cu adevarate veleităţi artistice, datată între anii 4.000 – 3.500 î.Chr.
Ceramica de tip Hamangia excelează şi abundă prin decoruri cu motive triunghiulare dispuse în zone concentrice pe umăr sau pe partea superioară a vaselor, „iar plastica este cu totul excepţională, figurinele fiind apropiate ca tip de cele cicladice, caracterizându-se prin stilizarea formelor anatomice în volume şi planuri triunghiulare”.
Caracteristice pentru Hamangia sunt însă statuetele antropomorfe cu ţinută artistică deosebită. Într-o aşezare, într-un cimitir de inhumaţie neolitică, au fost descoperite două figurine de lut ars,capodopere ale artei primitive, reprezentînd un bărbat şezînd pe un scăunel într-o poziţie ce imită gestul gândirii, motiv pentru care a fost numit „gînditorul” şi o femeie şezînd alături, probabil consoarta lui.

Picture22

*

În anul 1961 arheologul Nicolae Vlasa descoperă în satul Tărtăria (jud. Alba) trei tăbliţe de lut ars (teracotă) într-o groapă de sacrificiu. Împreună cu acestea au mai fost dezgropate şi 26 de figurine de lut sau piatră, o brăţară confecţionată din scoici şi câteva oase umane care s-au dovedit a fi ale unei femei in varsta de aproximativ 55 de ani. În jurul resturilor de oase umane s-au mai descoperit 26 de figurine de teracotă si 3 figurine de alabastru. În opinia cercetatorilor îngroparea oaselor umane alături de figurinele de ceramică şi teracotă faceau parte dintr-un ritual de înhumare şi pomenire rituală, ulterioară a morşilor, ca şi în cazul Dolnii Vestonice şi Lăpuş.
Cea ce avea să intrige însă cercetatorii, erau ele trei tablite de lut ars inscripţionate. Studiul lor avea să ducă la opinia generală că inscripţiile erau dovada primei scrieri cunoscute în isoria omenirii, fapt care avea să zguduie lumea ştiinţifică, care plasa prima scriere în Orientul Mijlociu, în vechiul Sumer. Faptul că întreaga istorie străveche îşi putea schimba cursul, i-a facut pe mulţi dintre oamenii de ştiinţă să privească cu suspiciune aceste artefacte din lut, prea fragile parcă pentru a susţine o asemenea povară.
Analiza fosilelor umane şi a artefactelor găsite aveau să ducă şi la datarea vechimii lor, 5.370 – 5.140 i.Chr. (!), producand o adevarată confuzie în modul de judecată al istoricilor.
Arheologul italian Marco Merlini (n.1953) avea să reclame această ignorare a importanţei descoperirii de la Tartaria :„Oasele ca şi tăbliţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu două mii de ani înaintea Sumerului. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine României, ci întregii Europe.”

*

La patru ani de la descoperirea de la Tărtăria, în anul 1965, arheologii sârbi vor găsii în apropiere de localitatea Lepenski Vir, pe o terasă joasă situată pe malul Dunării, o mică asezare datând din neolitic. Iniţial s-a crezut ca era o aşezare rurală din timpul Imperiului Roman. Cercetările ulterioare aveau să dezvaluite leaganul a uneia dintre cele mai complexe şi stăalucite culturi preistorice. Dupa decoperirea de la Lepenski Vir vor urma cele facute în localităţile: Veterani, Icoana, Răzvrata, Ostrovul Banului şi Schela Cladovei în România şi Vlasac, Hajducka Vodenica şi Padina în Serbia.
Au fost găsite case, temeinic construite, morminte în care se aflau dovezi ale unor ritualuri de înmormântare mai putin obişnuite, o bogatie de unelte foarte precis făcute din piatra, os si corn, diverse bijuterii, plăcuţe cu diferite semne asemănătoare literelor şi sculpturi monumentale din piatră.

Picture23

Urme de casă (Lepenski Vir)

Picture24

Statuetă (Lepenski Vir)

Datarea vestigiilor şi a artefactelor descoperite, avea să situeze existentă culturii Lepenski Vir între anii 8.000 – 7.000 î.Chr.
Se pare că cultura Lepenski Vir apăruse urmare încălzirii climei, când oamenii din paleleolitic, care au trăit în grotele din zona Porţilor de Fier, încă din anii 20.000 î.Chr., au început să coboare spre luncile şi terasele Dunării, unde îşi puteau găsi cu mai multă uşurinţă hrana vegetală sau animală, acest lucru permitându-le, adoptarea statutului de culegător, pescar, vanător şi posibil agricultor.
Un alt situ arheologic important este cel de la Schela Cladovei, unde initial, în anii 60’, arheologii, au descoperit un cimitir cu peste 65 morminte, datând între anii 7.300 –6.300 î.Chr. Săpaturile, ulterioare, aveau să aduca la suprafata pământului ruinele unui atelier de produs mărgele din malachit. S-au descoperit bijuterii de acest tip în stare brută şi prelucrată, precum şi uneltele de silex care au fost utilizate pentru fabricarea acestor podoabe.
Pe lânga vase de ceramica arsă, vase cuptor, vârfuri de săgeţi, fragmente de altar de cult, au fost descoperite şi oase fosile umane, datate ca vârsta de circa 8700 de ani.
Aceste descoperiri făcute pe malurile Dunarii aveau să fie reconfirmate, prin obiectele găsite la Cuina Turcului, artefacte care aveau să impingă, cu mult înapoi, în timp, confirmarea existenţei omului în aceste ţinuturi şi a începutului formarii unei civilizaţii incipiente.

Picture25

Fragment de os de cal inscripţionat cu motive geometrice – Cuina Turcului

Testele făcute asupra fragmentelor de oase descoperite aici vor confirma existenţa oamenilor încă din anul 11 000 î.Chr.

*

Am încercat să prezint doar o infimă parte a descoperirilor arheologice făcute în spatiul carpato – balcanic, insistând mai ales asupra celor mai recente. O abordare de ansamblu și de specialitate înseamnă mulți ani de studiu și documentare, care însă de multe ori poate fi dată peste cap de descoperiri de ultim moment.
Pentru a fi mai concret voi prezenta în acest sens patru astfel de decoperiri arheologice, de ultim moment, care vor deschide o noua fereastră a viziunii noastre asupra vechii civilizații europene.
La sfârsitul anului 2010, arheologii bulgari au scos la lumină un templu al Soarelui, mai vechi decât cel de la Stonehenge, cu peste 3.000 de ani. Complexul arheologic datat ca și construire, în jurul anilor 6.000 i.Chr., a fost descoperit în apropriere de satul Ohoden din regiunea Vratsa, situată în nord – vestul Bulgariei.
Templul are forma de potcoavă, fiind pavat cu piatra cubică. În incinta lui au fost desoperite o serie de discuri de piatră și lut despre care arheologii afirmă că ar fi fost utilizate în diferite ritualuri, ca simboluri ale soarelui. Utilitatea templului era asemeni unui observator astronomic care le permitea vechilor europeni să-și calculeze durata anotimpurilor corelată cu stabilirea celei mai bune perioade pentru semănat și pentru recoltat.
O descoperire de exceptie s-a făcut în anul 2012, pe tronsonul IV al autostrăzi Sibiu – Orăștie, în zona localitatii sibiene Cristian. În urma lucrarilor de construcții efectuate în zonă, la o adâncime de patru metri de la suprafata solului, s-a descoperit o aşezare neolitică, datată ca fiind din jurul anilor 6.000 i.Chr.
În această așezare construită în jurul unui sanctuar, sau descoperit peste 18.000 de fragmente ceramice, printre care și cea mai veche mască din Europa, și, cel mai vechi vas cu doua guri cunoscut până în prezent.

Picture26

Masca de la Cristian

Picture27

Vas cu doua guri, Cristian

Într-unul dintre vasele descoperite s-a constatat prezența celei mai vechi vopsele cunoscute în istoria omenirii, fapt certificat de Institutul de Fizica de la Măgurele.
Tot în această zonă de sud a Transilvaniei, sa descoperit în cursul anului 2012, în localitatea Turdaș, jud. Hunedoara, cel mai vechi oras din Europa de Est, până în prezent, datat ca fiind din jurul anilor 4.200 î.Chr. ( cele mai vechi piramide egiptene au fost descoperite la Saqqar și sunt datate în jurul anilor 2630 – 2610 î.Chr.) Localitatea Turdaș fusese încă din secolul al XIX-lea locul unor mari descoperiri arheologice, asupra căroră vom reveni.
Orașul se întindea pe o suprafață de circa 100 de hectare, apărat de un sistem de fortificație compus din 11 palisade și santuri succesive, pe o profunzime de 200 m. Interesant este faptul că aici sau descoperit cinci schelete umane, așezate în diferite poziții urmare unui sacrificiu ritualic. Scheletele sunt puse fie pe burta fie pe spate cu mâinile și picioarele legate, fie cu capul tăiat și așezat pe piept. Orașul de la Turdas se pare ca a fost un mare centru de producție și ditribuție a ceramici, dovadă a numarului foarte mare de cuptoare și obiecte de ceramică găsite. Cercetătorii au fost fascinați de statuetele zoomorfe și antropomorfe găsite, dar mai ales de statutele de tron, care confirmă existența unui conducator regal.
O altă descoperire senzatională a fost facută de către un inginer constructor brașovean, care utilizând programul Google Earth, a descoperit în Dobrogea, linii si desene ciudate, care, indică existența sub pământ a unor cetăți, fortificați, ziduri de apărare, ziduri crenelate, tumuli și posibile sanctuare. Într-o zonă foarte cercetată în ultima o sută de ani, aceste descoperiri fascinează și totodata frapează prin existența lor.
Originea lor este in prezent necunoscută. Opinia arheologilor și a istoricilor este în general de a nega și ignora aceste semen, vizual existente pe hărti.

Picture28Picture29 Picture30Picture31 Picture32 Picture33

Construcţii misterioase în Dobrogea: fortificații, ziduri, tumuli, cetați s.a.

< Vechea civilizaţie europeanăPovestea scrisului >