Foloseste codul PREMIUM20 pentru 20 de lei reducere atunci cand cumperi cele 12 editii Istorie Veche premium dintre martie 2022 si februarie 2023. Peste 12 ore de articole de istorie pe care le primesti pe email si pe care poti sa accesezi de oriunde ai internet pe mobil, tableta sau laptop/PC.
< Pelasgii şi invazia triburilor grecesti | Geţi şi Macedonieni >
A doua menţiune istorică despre întemeierea unei aşezări în ţara noastră după Histria, este învăluită în mister şi legendă. După afirmaţia unor istorici antici: Herodot, Strabo, Polyaenus, Cassiodorus şi Iordanes, cetatea Tomisului ar fi fost întemeiata de marea regină a massageţilor. Tomiris, în urma victoriei ei asupra marelui rege persan Cirus al II-lea (576 – 529 î.Hr.)
Massageţii, un popor misterios ca şi origine, consideraţi, de unii istorici, iranieni, de alţii, geţi nomazi care ar fi migrat, începând din epoca fierului, spre SE – ul Asiei Mici, ajungând până la graniţa imperiului persan. Însuşi numele massageţilor este menţionat de către istoricii antici ca fiind „geţii cei mari”: ‘’Neam straşnic de tot – gens fortissima, <despre care> stă scris că urma să pustiască chiar şi ţara Iudeei (. . .). Massageţii îşi au originea din sciţi. Şi zicând massageţi e aproape cum ai zice solizi (graves), adică puternici, geţi – fortes Getae’’ (Iordanes – Getica).
Vecinătatea lor îl deranja însă pe regele persan. „Atunci Cirus, regele perţilor, după un interval mare, de 630 de ani, (precum atestă Pompeius Trogus) a pornit cu un razboi, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor Tomiris. Îmbărbătat de victoriile dobîndite în Asia, a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era regină Tomiris, precum am spus. Aceasta deşi ar fi putut să oprească înaintarea lui Cirus la râul Abraxis, i-a permis totuşi trecerea, socotind mai onorabil să-l învingă cu armele decât să profite de avantajul locului, ceea ce s-a şi întâmplat.
Când a venit Cirus, pentru prima dată, norocul a fost de partea parţilor până într-atât încât şi fiul Tomirei şi cea mai mare parte din armată au căzut în luptă. Dar continuând razboiul, geţţii cu regina lor, i-au învins pe parţi şi i-au supus, luându-le o bogată pradă. Acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase. “ (Iordanes – Getica)
Mai apropiat de evenimente ca timp, Herodot ne descrie cu lux de amănunte cele întâmplate. În urma primelor victorii obţinute de supuşii reginei Tomiris asupra perşilor, Cirus a întins o cursă acestora. Massageţii condusi de către Spargapises, fiul reginei, au dat peste o tabară abandonată, unde au găsit multe vase cu vin, băutură necunoscută de către ei, care consumau haşiş, după afirmaţiile lui Herodot. Neobişnuiţi cu tăria vinului, s-au îmbătat iar ostaşii persani i-au măcelărit în somn. Spargapises a fost luat prizonier şi predat lui Cirus. Tomiris a trimis soli cerând eliberarea fiului ei. Acesta, nesuportând ruşinea şi umilinţa, când s-a trezit din beţie, s-a sinucis. La aflarea veştii, Tomiris a atacat oastea persană, înfrângând-o şi luându-l prizonier pe Cirus. Pentru a da un exemplu înfricoşător, regele persan a fost decapitat iar capul lui păstrat într-un vas cu vin, după alţi istorici, un vas de sânge uman. Mesajul reginei era foarte sugestiv şi înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge. Astfel, în anul 529, a pierit unul dintre cei mari regi ai civilizaţiei antice.
“Iar regina Tomiris, mărindu-si victoria şi făcându-se stăpână pe atât de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea Moesiei ce se numeşte Scitia Minor, cu numele luat de la Scitia cea mare, a construit o cetate pe ţărmul moesiac al Pontului, numind-o Tomis, de la numele sau.” (Iordanes – Getica).
Această cetate-port avea să fie ulterior colonie grecească şi cucerită în anul 71 î.Hr. de către romani. Împăratul bizantin Constantin cel Mare avea să reboteze aşezarea cu numele surorii sale, Constantiana.
*
Pe vremea începuturilor istoriei scrise, cronicarii greci aveau puţine cunoştinţe despre situaţia geografică şi etnografică dincolo de Istru. Abia după secolul VI î.Hr., ca urmare a începerii fondării unor colonii greceşti pe ţărmul Marii Negre, vor reuşi să-şi formeze o viziune asupra ţinuturilor de dincolo de Dunăre şi, mai ales, a triburilor daco getice care le populau. Dar şi aceste cunoaşteri erau reduse, dovadă a afirmaţiei lui Herodot referitor la ţinuturi: „nimeni nu ştie cine locuieşte <acolo>”, „se pare ca dincolo de Istru este un pustiu nemărginit „ pustiu numit de Strabon „ pustiul geţilor” .
Lipsa lor de cunoştinţe geografice va duce la crearea unor mari confuzii ulterioare pentru istorici referitor la acel spaţiu numit „Scitia” de către greci.
Deoarece nu aveau un nume pentru a defini vastul spaţiu la nord de Dunăre, precum şi ţinuturile de la est de Prut, mergând până în regiunile nord pontice, şi ajungând până la Marea Caspică, l-au botezat cu termenul de Scitia. Ori, în acest imens teritoriu, existau populaţii umane diferite ca neam, ca obiceiuri şi tradiţii, dar şi ca şi rasă. Ulterior, cercetătorii vor repeta greşeala greacă, specificând că locuitorii sciţi erau de origine iraniană, populaţie existentă şi la acea vreme dar care habita în spaţiul actualei ţări Iran, şi nu în nordul Euroasiei. Prin prisma prezentelor descoperiri făcute în Ucraina şi Rusia, s-a dovedit însă contrariul acestei ipoteze.
De altfel, element important pentru înţelegerea fenomenelor istorice, trebuie amintit că zona Dobrogei era numită de către greci Scitia Minor (Scitia Mica), cea ce ne confirmă faptul că orice civilizaţie existentă la nord de Dunăre şi până la Marea Caspică era asimilată ca populaţie scitică. Opinia generală a istoricilor este însă că aceşti misterioşi sciţi erau o uniune de triburi care habitau în spaţiul nord pontic, învecinându-se cu dacii la limita râului Nistru, iar la estul Marii Negre cu proto-armenii (Ucraina de azi şi partea sud vestică a Rusiei).
Mult menţionatele descoperiri scitice făcute pe teritoriul ţării noastre nu sunt chiar „scitice” avându-se în vedere faptul că, la acea vreme, ca şi în ziua de azi, pe lângă relaţiile politice, existau şi legături comerciale, culturale, multe tradiţii fiind preluate şi adoptate de triburile care se învecinau.
O confirmare a acestui fapt o găsim la poetul liric al Tebei, Pindar, care a trăit între anii 518 şi 438 î.Hr. şi care, în lucrarea sa, Olimpicele, pomeneşte despre existenta unui trib al taurilor, care locuia în preajma Istrului, într-o zona numită „ţara istriană”. Pindar face aceeaşi afirmaţie ca şi ulterior Herodot că tribul taurilor era de neam scitic. Astfel înţelegem că inclusiv parte a geto-dacilor vor fi pomeniţi sub această denumire generală de popor scitic, iar parte a ţinuturilor lor ca făcând parte din Scitia. De altfel, Hellenicos, cronicar al secolului al V-lea î.Hr., îl considera pe Zamolxis când scit, când grec, în funcţie de contextul prezentării şi de interes de neam.
Prima menţiune despre geţi o face insă marele dramaturg grec Sofocle (497 – 405 î. Hr.) în opera sa „ Triptolem”: „Si Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”. Din păcate pentru acest conducător, nu s-a reţinut că e posibil ca acest rege al geţilor să fi condus o uniune de triburi getice între anii 470 – 460 î. Hr.
Primul istoric grec care va încerca să ne transmită prin timp informaţii despre „Scitia”, triburile care o populau şi conflictele în care s-au angrenat a fost Herodot. Istoricul grec s-a născut la Halicarnas. în Asia Mica, în jurul anului 484 î. Hr. şi a murit în anul 425 în colonia Thurioi din sudul Italiei. Opera sa „Istoriile”, care număra 9 cărţi, este rezultatul unor vaste cercetări şi studii de documente, după cum o spune el însuşi.
Având ca temă conflictul iscat între sciţi şi persani, istoricul pe lângă prezentarea evenimentelor, a triburilor existente, face şi o descriere geografică a marelui spaţiu scitic. La loc de cinste este însă prezentat fluviul Dunărea: „ Istrul, care este cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaştem, curge mereu cu acelaşi debit, vara şi iarna. E cel dintâi fluviu din Scitia (subl.n.) venind dinspre apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primeşte apele mai multor râuri. Printre acelea care îl fac să fie mare, sunt cinci mari cursuri de apă care curg prin Scitia; unul numit de sciţi Porata, iar de eleni Pyretos, apoi Tiarantos, Araros, Naparis şi Ordessos. Cel dintâi amintit între aceste râuri e mare şi, curgând el spre răsărit, îşi uneşte apele cu Istrul. Al doilea, căruia i se spune Tiarantos, curge mai spre apus, fiind mai mic. Araros, Naparis şi Ordessos curg între aceste două râuri, vărsându-se şi ele în Istru. Acestea sunt râurile care izvorăsc din Scitia şi care îi sporesc apele. Râul Maris izvorăşte în ţara agatarşilor şi se varsă şi el în Istru.” (Herodot, IV. 48).
Istoricii au încercat să găsească echivalentul acestor râuri în geografia actuală a ţării, identificând Pyretos-ul cu Prutul şi Tiarantos cu Siretul. Numai că mica problema este că, între cele doua râuri, nu mai există alte trei râuri chiar mai mici.
La o atenţie mai mare acordată textului lui Herodot, vom realiza că, într-adevăr, Pyretos este Prutul care curge în răsăritul ţării, râu cunoscut şi de sciţii nord-pontici ca şi hotar între ei şi geto-daci, sub numele de Porata. Râul numit de Herodot, Tiarantos, şi care curge la apus este de fapt Tisa. Între aceste două râuri mari, putem identifica şi celelalte trei râuri: Araros – Argeşul, Ordessos – Oltul şi Naparis – Jiul.
Însuşi hidronimele corespund cu aproximaţie, ţinând cont că au suferit şi o deformare prin scrierea şi înţelesul grec: Pyretus – Prut; Ti (arantos) – Ti (sa); Araros – Argeş; Ordessos – Olt, mai puţin , Naparis – Jiu.
În expunerea lui, referitor la fluviul Istru, Herodot face, practic, descrierea a ceea ce ulterior grecii vor numi Scitia Minor, respectiv teritoriul actual al Munteniei şi al Dobrogei (<Istrul>E cel dinţai fluviu din Scitia (subl.n.), lucru specificat şi în cap. VI. 49 : „ Istrul izvorăşte din ţinuturile celţilor – care sunt locuitorii cei mai dinspre apus ai Europei – după cineti, el străbate toată Europa şi pătrunde în Scitia printr-o latură a ei” .
În acelaşi timp, insă, are informaţii şi despre teritoriul aflat mai la nord de Scitia Minor, numind-o „ţara agatârşilor” şi râul care o străbate, Maris, respectiv Mureş, cu apele sale Târnava Mare şi Târnava Mică.
Vorbind însă despre „ceilalţi sciţi”, sciţii asiatici care habitau stepele nord pontice şi aflaţi în conflict cu persanii, delimitează clar diferenţa între aceştia şi „sciţii” din Scitia Minor: „ Sciţii nomazi, care locuiau în Asia ( IV.11), …. nu aveau nici cetăţi, nici ziduri întărite; ci toţi îşi duc casele cu ei şi sunt arcaşi calări, trăind, nu din agricultura, ci de pe urma dobitoacelor ce le au. Iar locuinţele lor sunt în căruţe. Şi atunci, cum să nu fie de nebiruit aceşti oameni şi cum să te poţi apropia de dânşii? (IV)” (Herodot – Istorii). Aceşti sciţi trăiau în Asia de Sus (Herodot), teritoriul ocupat de ei numindu-se Scitia Veche (Herodot).
Marele poet elen Eschil, prin afirmaţia lui din tragedia „Prometeu descătuşat” :”Sciţii cei cu păşuni frumoase, mâncători de brânza din lapte de iapă” ne trimite la ipoteza că aceşti sciţi, prezentaţi de către istoricii greci, erau un popor proto-mongol sau proto-tătar, obiceiurile prezentate mai sus fiind aceleaşi cu modul de viaţă al mongolilor şi tătarilor, îndeobşte al popoarelor nomade din Asia între secolele X-XVI d. Hr.
Pentru a-mi argumenta mai bine aceasta afirmaţie voi aminti că modul de prindere al animalelor de către sciţii asiatici : „ arunca în jurul gâtului animalului un laţ; cu ajutorul unui băţ pe care îl ia şi-l răsuceşte în acel laţ, îl strânge până ce sugrumă vita.” (Herodot, IV.60) este identic cu cel utilizat şi în ziua de azi de păstorii mongoli, instrumentul format din laţ (fâşii de piele împletite) şi băţ (din bambus), numindu-se tomakan.
Motivul conflictului scito – persan este ocuparea de către primii, in virtutea statutului lor de nomazi, pe o perioada de 28 de ani, a unei provincii satelit a imperiului persan.
În anul 522 î. Hr. rege al Imperiului Persan ajunge Darius I cel Mare (n.550 – d.486 î. Hr.) în timpul căruia imperiul va cunoaşte apogeul puterii şi maxima expansiune teritorială, devenind cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu.
Ca răspuns la intruziunea scită, Darius va demara, în anul 514 î. Hr,, organizarea unei marii campanii miliţare. Regele persan va aduna o armată impresionantă de 700.000 de soldaţi şi un număr de 600 de corăbii, din care vor face parte şi aliaţii săi greci: ionieni, eolienii şi helespontinii. Darius îşi va trimite impresionanta flotă condusă de greci ca un avanpost spre Dobrogea. Grecii vor pătrunde pe unul din braţele Dunării ajungând, după două zile, undeva între Tulcea şi Isaccea, unde vor construi un pod peste Dunăre. Cavaleria şi pedestraşii lui Darius vor trece Bosforul înaintând spre Dobrogea pe itinerarul: Bizanţ, Apollonia, Dionysopolis, Tomis, Histria până la Tulcea.
În drumul lor prin Tracia, impresionanta armată persană s-a impus în faţa triburilor locale: scirmiazi şi nipseeni, aceştia supunându-se fără ripostă lui Darius. Dar, odată intraţi pe teritoriul Dobrogei, persanii se vor lovi de geţi. „Înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apollonia şi Mesambria — pe nume scirmiazi şi nipseeni — s-au predat lui Darius fără lupta. Geţii, însa, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”
Din păcate, Herodot, a cărui subiect principal era confruntarea dintre persani şi sciţi, nu insista mai mult asupra conflictului geto – persan. În schimb, Iordanes, episcop de origine gotică, născut în jurul anului 480 d. Hr., pe baza unor informaţii culese din documente, pierdute în ziua de azi, face, în lucrarea sa intitulata De origine octibusque Getarum (Getica), următoarea menţiune legată de acest conflict: „Apoi Darius, regele Persiei şi fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele goţilor <geţilor> , rugându-l deopotrivă şi ameninţându-l, daca nu i se îndeplineşte dorinţa. Dispreţuind înrudirea, goţii <geţii> i-au refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva lor o armată de 700.000 de soldaţi înarmaţi, căutând să răzbune, printr-un rău public, ruşinea sa. Şi cu corăbii făcute pod şi legate între ele, de la Calcedon până la Bizanţ, a atacat Tracia şi Moesia. Apoi, construind tot în acelaşi mod, un pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a pierdut la Tapae 8000 de luptători şi, temându-se ca nu cumva podul peste Dunare să fie ocupat de adversarii săi, s-a întors în goană forţată în Tracia, neavând încredere că solul Mysiei va fi în siguranţa pentru a mai întârzia cel puţin pe el. “
În ciuda faptul că Iordanes transpune fapte şi personalitatea gete în profitul vechimii goţilor, în mod voit, şi face unele confuzii (Tapae), informaţia lui despre conflictul geto persan este, foarte posibil, reală. Iordanes ne transmite motivaţia faptului real al conflictului dintre geţi şi persani. Grecii şi persanii veniţi pe mare pentru construirea podului peste Dunăre au înfruntat mai mult ca sigur opoziţia băştinaşilor geţi. Este mai mult ca sigur că această confruntare să se fi datorat şi incursiunilor făcute de greci şi persani pentru aprovizionare cu produse alimentare necesare forţei militare şi de constructori dislocaţi în zona. Intrarea lui Darius în Dobrogea va acutiza situaţia, astfel incât se pare că se va încerca un compromis printr-o mezalianţa între regele get Antirus şi Darius, prin căsătoria fiicei regelui get cu regele persan. Semnificativ este faptul că, atât Herodot, cât şi ulterior Iordanes, elogiază gestul geţilor de luptă împotriva imensei maşini de război persane, care era alcătuită din 700.000 de soldaţi. O asemenea decizie nu putea fi luată decât de o forţă militară şi economică, cu o organizare corespunzătoare care-şi putea permite să ducă un astfel de război. Şi totuşi geţii au făcut-o, chiar daca au fost înfrânţi şi obligaţi să se alăture armatei persane.
Referitor la această superioritate militară şi de organizare tribală, Herodot scrie „ lângă Pontul Euxin <Marea Neagra>, către care şi-a îndreptat Darius expediţia sa, locuiesc, în afară de sciţi, cele mai înapoiate neamuri din câte există în vreo ţară. Căci din toate neamurile de dincoace de Pont, nu putem aminti pe nici unul care să fi dat dovadă de înţelepciune şi nu cunoaştem nici un învăţat, cu excepţia neamului scit <get din Scitia Minora – Dobrogea> a lui Anacharsis. Neamul scit, între toate neamurile pe care le cunoaştem, a descoperit, cu nespusă cuminţenie, cel mai însemnat lucru pentru viaţa bine orânduita a oamenilor.” (IV. 46). Din păcate, nici despre acest personaj get, învăţatul Anacharsis, Herodot nu ne mai dă alte informaţii decât constatarea că geţii erau bine organizaţi şi paşnici, faţă de celelalte triburi „înapoiate”. Să nu uitam însă că, pentru greci, orice popor necunoscut era catalogat ca şi „barbar”.
Dar să urmărim în continuare aventura pornită de către regele Darius. După pacificarea geţilor, trupele lui s-au îndreptat, urmărind coasta Mării Negre, spre stepele nord pontice ajungând până la Marea Azov (Lacul Meotis) şi de acolo, pe malurile râului Don (Tanais).
În faţa imensei ameninţări, sciţii vor adopta tactica „mongolă/tătară” retrăgându-se cât mai adânc în ţinuturile lor, dar în acelaşi timp, lansând contraatacuri de hărţuire a armatei persane.
Vorbind despre acest ţinut al Scitiei Vechi, care se întindea de la Nistru şi până la Don, Herodot mai aminteşte şi vecinii sciţilor, vecini care vor fi, de asemenea, implicaţi în acest conflict de mare dimensiune. „ De la Istru în sus, spre lăuntrul continentului, Scitia este mărginita mai întâi de agatârşi, iar după acea, de neuri, apoi de androfagi şi, în cele din urma, de melanhleni.” (IV.100). Herodot pomeneşte pentru a doua oară despre agatârşi, tranşându-le de această dată şi hotarul estic, râul Nistru. Conform istoricului grec, „ ţara agatârşilor” se întindea de la Tisa, în zona Mureşului şi până la Nistru şi la nord de Scitia Minor, respectiv Transilvania şi Moldova. Cine erau ei, ne-o spune tot Herodot: „ Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au în devălmăşie, nevestele, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să nu mai existe între ei nici pizmuire, nici vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci” . Să nu uitam din nou că, pentru greci, orice popor necunoscut era catalogat ca şi „barbar”, iar obiceiurile lor imorale.
Opiniile celor mai multor istorici şi cercetători converg spre părerea generală că agatârşii erau tot un trib geto-dacic, habitat în spaţiul transilvănean şi moldav. Arheologic, agatârşii au fost identificaţi în grupul de morminte de pe Mureşul Superior, datate în perioada 550-450 î. Hr. După unii cercetători, termenul de Agathirsoi (Agatârșii) înseamnă “conducătorii cu toiege” (thirsus = toiag). Menţiunea făcuta de Herodot legat de podoabele de aur pe care le purtau, ne indică una din ocupaţiile de bază ale agatârşilor, extragerea metalelor preţioase şi nepreţioase din Munţii Apuseni şi prelucrarea lor. Tot istoricul grec aminteşte de faptul că agatârşii deţineau vii renumite, posibil în zona Mureşului şi a Târnavelor, dar şi a zonei Cotnariului din Moldova. Precizarea făcuta de către Herodot legat de imoralitatea agatârşilor legat de femei, în mod cinic, este faptul că bărbaţii aveau mai multe soţii, lucru de neconceput pentru monogamia grecilor.
Poetul grec, Menandru (343 – 292 î. Hr. ) va atinge însă acest lucru mult mai descriptiv, cu o undă de ironie fină: „ Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă: nu suntem din cale afara de cumpătaţi. Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar şi mai multe. Când se întâmpla să moară cineva, care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea.”
În ciuda faptului că Herodot afirma că agatârşii erau din neamul tracic, la fel ca şi geţii, mulţi dintre actualii istorici consideră că aceştia erau un popor de origine iraniană, nefăcând nici diferenţa dintre sciţii din Scitia Minor care erau, de fapt, triburi geto-dacice şi sciţii din Scitia Veche, care nici ei nu aveau nici o legătura cu popoarele iraniene.
Ştim foarte bine că, ulterior, geţii vor fi cunoscuţi în istorie sub numele de daci, istoricii creând termenul de geto-daci pentru a defini triburile şi populaţiile de origine geto-dacică. Identic este şi fenomenul legat de agatârşi, pe care Herodot îi prezintă sub numele de agatârşi, ulterior în documentele istorice vor fi menţionaţi cu termenul de costoboci, uniune de triburi care habitau exact pe aceleaşi regiuni prezentate de istoricul grec.
Dar să revenim la conflictul dintre sciţi şi persani în care se vor vedea implicaţi şi agatârşii.
„ Sciţii şi-au dat seama că ei singuri nu pot respinge în luptă deschisă oştirea lui Darius şi au trimis soli la vecini. Regii vecinilor se adunară şi ţinură sfat pentru a vedea ce trebuie făcut, deoarece se temeau de atacul unei armate numeroase. Regii care s-au strâns laolaltă erau cei ai taurilor, ai agatârşilor, ai neurilor, ai androfagilor, ai melanhlenilor, ai budinilor şi ai sarmaţilor. (Herodot, IV 102)
Participanţi la această adunare, trimişii regelui scit Idanthyrsos aveau să-şi expună motivele necesităţii încheierii unei alianţe: „ Voi nu priviţi deloc nepăsători, – ziceau ei – stând deoparte, cum suntem nimiciţi, ci, uniţi în simţiri, să mergem împotriva năvălitorului. Dacă nu veţi face aşa, va trebui ca noi, copleşiţi, ori să ne părăsim ţara, ori, rămânând pe loc, să primim condiţiile ce ni le va impune duşmanul. Intr-adevăr, cum am putea să ieşim la capăt, daca voi nu vreţi să ne veniţi în ajutor ? Purtându-va aşa, soarta nu va fi mai uşoară, întrucât regele perşilor nu merge cu nimic mai mult împotriva noastră decât împotriva voastră. După ce ne va nimici, n-are să fie mulţumit doar cu atât – fără să se atingă de voi. Iată o dovadă hotărâtoare în sprijinul celor ce vă spun. Dacă regele perşilor venea doar împotriva noastră, dorind el să răzbune robia în care i-am ţinut neamul înainte vreme, atunci el trebuia să lase în pace pe ceilalţi şi să meargă numai împotriva ţării noastre. Aşa stând lucrurile, ar fi arătat tuturora că face război sciţilor şi nu altora. De fapt, însă, o dată ce a pus piciorul pe acest continent, a subjugat rând pe rând, toate neamurile care-i stăteau în cale. El are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri.” (Herodot, IV 118)
Dacă unii dintre regii participanţi la întrunire vor înclina spre ajutorarea sciţilor, în schimb „ regele agatârşilor , neurilor, androfagilor, al melanhlenilor şi al taurilor au răspuns cu următoarele lor cuvinte: <<Daca n-aţi fi săvârşit voi cei dintâi nedreptate şi n-aţi fi pornit cu război împotriva perşilor, am fi îndeplinit ceea ce ne cereţi; cererea voastră s-ar fi părut dreaptă şi am fi lucrat mână în mână cu voi. Dar năvălind în ţara lor – fără ca noi să vă fi sprijinit -, aţi fost stăpânitori atâta vreme cât v-a îngăduit zeul. Când tot el îi stârneşte acum pe aceia împotriva voastră, ei vă plătesc după merit. În ceea ce ne priveşte, noi atunci n-am vătămat pe oamenii aceia şi nici acum nu vom încerca să le facem noi, cei dinţai, vreun rău. Daca însă, Darius atacă şi ţara noastră, pornind să ne facă război, atunci ne vom măsura şi noi puterile cu el, ca să-l respingem. Dar până ce nu vedem că ne atacă, rămânem la noi. Căci socotim că perşii nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva celor care s-au făcut vinovaţi de nedreptate. „ (Herodot, IV 119).
Răspunsul dat de câtre agatârşi şi aliaţii lor, în această cauză, dă dovada de o excepţionala logică şi raţionament privind cauza şi efectul acţiunilor iresponsabile ale sciţilor. Numai un popor ajuns la un grad înalt de civilizaţie, educaţie morală şi civică poate formula un asemenea răspuns categoric şi argumentat.
În faţa unui asemenea răspuns, sciţii şi-au dat seama că nu puteau angaja singuri o luptă decisivă împotriva persanilor. În această situaţie şi-au încărcat avuţiile, femeile şi copiii în căruţe şi le-au trimis cât mai departe spre miazăzi.
Din acest moment, sciţii încep un război tipic de hărţuire a armatei persane, otrăvind în calea lor fântânile, dând pradă focului semănaturile şi iarba, trimiţând turmele de animale spre ţinuturile din miazăzi. Regele Darius va realiza că, în faţa unui asemenea război de uzură, nu va putea face faţă cu o armată atât de numeroasă, mai ales datorită lipsei alimentelor şi a hranei pentru cai. O lovitură în plus va avea de la faptul că sciţii vor începe o serie de tratative cu grecii ionieni care păzeau podul de peste Dunăre şi care erau şi posesorii de corăbii pe care le utilizau persanii pentru aprovizionare.
Regele Darius va lua în final hotărârea să se retragă din Scitia, îndreptându-si armata către Persia. „Astfel scăpară perşii. Iar sciţii, căutându-i, le-au pierdut urma pentru a doua oară” (Herodot, IV,142)
În această confruntare, se mai cuvine să menţionam încă un episod legat de agatârşi. În timpul luptelor de hărţuire duse de sciţi, aceştia vor încerca să-i implice, prin şiretenie, pe agatârşi în conflict, încercând să-i atragă pe persani pe teritoriile acestora.
Agatârşi, însă, vor riposta foarte prompt trimiţând un sol „ care să-i oprească de a pune piciorul pe pământul lor şi i-au prevenit că ,dacă vor încerca să năvălească acolo, mai intui vor avea de înfruntat o straşnică luptă cu ei. După ce le-au spus din capul locului acestea, agatârşii şi-au adus oastea la hotare, hotăraţi să-i respingă pe năvălitori… Iar sciţii n-au mai intrat în ţara agatârşilor”. (Herodot, VI, 125)
Refuzul ajutorului acordat de către agatârşi sciţilor se datorează mai mult ca sigur şi posibilelor conflicte anterioare avute cu aceştia şi a cunoaşterii modului lor de comportament viclean. De altfel, Herodot menţionează că, încă din vechile vremuri, agatârşii afişau o atitudine ostilă faţă de sciţi, ca popor sedentar de munte, faţă de incursiunile unui popor nomad de stepă. Regele sciţilor Ariapeithes avea să fie ucis, în urma unui vicleşug, de către Spargapeithes, regele agatârşilor. Din păcate, istoricul grec nu ne indică timpul în care s-a petrecut conflictul dintre cei doi regi.
Remarcabil este însă faptul că, în opera sa, Herodot ne dă informaţii şi despre alte triburi geto-dacice, care, chiar daca făceau parte din marea familie a tracilor, se deosebeau de aceştia. Vorbind despre Istru, aminteşte pe tauri, aşezaţi la gurile Dunării, terizi şi crobizi, situaţi pe malurile Istrului, trausi, stăpânitori ai ţinuturilor din nordul Dunării.
Cu toate că afirmă hotărât că: „Tracii spun că ţinutul de dincolo de Istru e ocupat de albine şi din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe. Cei care povestesc aşa ceva, după părerea mea, spun lucruri de necrezut. Căci se ştie că vietăţile acestea îndură greu frigul; iar eu sunt de părere că ţinuturile de sub constelaţia Ursei nu pot fi locuite din cauza frigului. Iată, prin urmare, ce se spune despre această ţară, ale cărei coaste le-au supus perşilor Megabazos <general persan al lui Darius >” (V,10), conform obiceiului lui, revine şi se autocorectează, dându-ne detalii despre un alt trib care trăia la nord de Dunăre.
Cât priveşte partea dinspre miazănoapte <nord> a acestei ţări, nimeni n-ar putea spune cu exactitate ce oameni o locuiesc, căci ţinutul de dincolo de Istru se arată a fi pustiu şi de o întindere nesfârşită. Singurii oameni despre care am putut afla, trăiesc dincolo de Istru, şi sunt un neam cu numele de sigini. Ei se folosesc de haine ca şi ale mezilor. Caii lor – zice-se – au pe tot corpul un păr des şi lung de cinci degete. Aceştia sunt mici şi cu bot scurt, nefiind în stare să poarte oameni. Înhămaţi însă la car, aleargă cât se poate de repede. De aceea, băştinaşii călătoresc în care. Acest neam e răspândit până în regiunea eneţilor care locuiesc ranga Adriatică. Ei susţin că sunt colonişti mezi (moesi=mysi) . Cum s-au aşezat aici mezii nu pot să-mi dau seama, dar, într-un timp foarte îndelungat totul, este cu putinţa…. (V,9).
Este interesant faptul că, după studiul textului lui Herodot, marea majoritate a istoricilor s-au aplecat doar asupra geţilor, considerându-i doar pe aceştia ca făcând parte din marea familie numită tot de ei geto-dacică, ignorând în totalitate celelalte triburi trăitoare la sud şi nord de Dunăre, la gurile Dunării sau mai în nord, dincolo de Carpaţi, în Transilvania şi Moldova, care erau şi ei traci şi nu sciţi, aşa cum se teoretizează prin ipoteza scito-iraniană.
Astfel s-au omis mari populaţii geto-dacice precum: bogaţii agatârşii, taurii, terizii, crobizii, trausii şi, mai ales, cei numiţi sigini.
Vom reaminti eroarea făcută de Herodot, care şi lui însuşi i se pare nelalocul ei, confundându-i pe mezi – popor care între anii 612 – 549 î. Hr. aveau să întemeieze un imperiu în nordul Iranului – cu moesii. Totul se datorează deformării informaţiei, a numelui tribului ce trăia în nordul şi sudul Dunării, moesii, tradus de istoric ca şi mezi. Tot el, însă, în capitolul V.27, se va corecta numindu-i pe aceştia mysii; moesii numiţi şi mysi, erau un trib geto-dacic care a ocupat vaste teritorii la sud ş nord de Dunăre până la invazia romană şi ocuparea Balcanilor de către aceştia. În ciuda acestui fapt, numele comunităţii misilor avea să fie binecunoscut şi în vremea răscoalei Asăneştilor din anul 1185 d. Hr., când cronicarul Nicetas Choniates afirmă că aceştia acum se numesc vlahi.(!).
Omul politic şi istoricul grec Tucidice (460-396 î. Hr) îi va numi pe aceşti mysi/moesi pur şi simplu geţi atunci când va pomeni în lucrarea sa “Istoria războiului peloponisiac” despre evenimentele petrecute sub conducerea regelui odris, Sitalces, între anii 431 – 424 î. Hr.
Înscăunat ca rege al tracilor odrisi, în anul 431 î. Hr., Sitalces va duce o politică de unire a triburilor trace atât prin diplomaţie cât şi prin forţă. Statul odris era situat între Munţii Rodopi şi Munţii Balcanici până la Marea Neagră. Sitalces va reuşi să-şi pună influenţa conducătoare asupra geţilor aflaţi imediat “dacă treci Munţii Haemus (Munţii Balcanici)” <geţii dintre Haemus şi Dunăre > şi asupra “celorlalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”. Pentru a-i localiza mai bine, istoricul grec aminteşte că : “geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează <la est> cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi calări”.
Regatul odris a lui Sitalces şi geţii ( Rhodopen=Munţii Rodopi, Balkan Gebirge=Munţii Balcani, Donau=Dunăre=Istru, Griehenland=Grecia))
Sitalces, angajat în extinderea statului său, avea să omită însă că nu toţi tracii erau de acord să-i fie supuşi. „În timpul asediului de la Delion <noiembrie 324 î. Hr> a murit şi Sitalces, regele odrisilor, făcând război împotriva tribalilor <trib tracic la sud de Plevna> şi fiind învins în lupta. Seuthes, fiul lui Sparadocos, nepotul său, ajunsese regele odrisilor şi al restului Traciei pe care o stăpânea acela” (Tucidide).
În timpul regalităţii lui Seuthes, geţii sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise. Participând, se pare, în calitate de mercenari, se vor confrunta cu puterea militara a atenienilor. Din relatarea lui Polyaenus rezultă că geto-dacii sud-dunăreni au avut un rol important în obţinerea victoriei: “Pe când atenienii pustiiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească – ca şi cum ar fi duşmani – să pârjolească ţara şi să atace pe cei de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei – judecând după cele întâmplate – îi crezură pe geţi duşmanii tracilor; deci prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni, deoarece geţii urmau să se alăture trupelor sale.
Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi” (Polyaenus, Stratagemata, VII, 38).
Însă imediat după moartea lui Seuthes, statul odris va decade şi se va împărţi în mai multe stătuleţe conduse de regi locali rivali.
Se pare că Herodot a anticipat acest lucru: „neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Daca ar avea un singur cârmuitor sau daca tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţa şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (V,3).
< Pelasgii şi invazia triburilor grecesti | Geţi şi Macedonieni >