PELASGII ŞI INVAZIA TRIBURILOR GRECEŞTI ( 2.000 – 550 î.Chr)

Teoria continuităţii | Geţi, Agatârşi, Sciţi şi Persani>

Anii 2000 – 1950 î. Hr. aduc asupra Vechii Civilizaţii Europene o nouă ameninţare: invazia grecilor. De unde veneau aceste triburi seminomade de ahei şi ionieni ?

“Noi nu ştim nimic despre elenii aceştia de demult, Tucidide, care ne-a descris căderea Atenei, vorbind despre strămoşii săi, ne spune că nu erau mare lucru. Şi probabil, aşa era. Aveau obiceiuri foarte urâte. Trăiau ca porcii şi aruncau cadavrele duşmanilor la câinii care le păzeau turmele. N-aveau niciun respect pentru drepturile altora: măcelăreau băştinaşii din peninsula grecească, numiţi pelasgi, le prădau gospodăriile, le furau vitele, le robeau femeile şi fiicele şi cântau cântece lungi şi nesfârşite în care proslăveau vitejia aheilor…” (Henrik Willem van Loon – Istoria omenirii).
După ultimele cercetări efectuate de arheologi şi istorici, se pare că sunt originari din stepele pontice care mărginesc coastele de Nord – Est ale Mării Negre, dincolo de Peninsula Crimeia, din sudul Rusiei.
Nu se cunosc motivele care au generat o migraţie de asemenea proporţii: posibil o presiune din partea altor popoare din zonă asupra lor sau o creştere bruscă a numărului populaţiei care necesita un spaţiu vital. Cert este că, în migraţia lor, au urmat două căi: prima care a traversat întregul nord al Mării Negre, teritoriul ţării noastre de la Nord la Sud şi nu s-a oprit decât în partea de Sud a Peninsulei Balcanice; a doua cale a fost ocolirea Mării Negre pe la Est, traversarea podişului Anatoliei şi trecerea Mării Egee.
Ce anume a determinat aşezarea lor în această zonă sudică a Balcanilor şi nu mai la nord ? (Dar care sunt factorii care au determinat aşezarea lor în această zonă sudică a Balcanilor iar nu poziţionarea mai la nord?)
Pierre Lévêque, reputat elenist scrie în cartea sa ‘’ Aventura greacă ‘’ despre condiţiile geografice şi climatice din sudul Balcanilor : ‘’ Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia e cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei sunt deosebit de neprielnice pentru agricultură, baza celor dintâi aşezări umane. Dar în însăşi indigenţa aceasta, un popor curajos găseşte o salutară constrângere ; această nenorocire funciară nu-i îngăduie să somnoleze într-o viaţă plină de înlesniri. Fixat pe un sol ingrat, munceşte din greu pentru a-l pune în valoare, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele dealurilor. Mai târziu va fi nevoie pentru a supravieţui, să născocească alte expediente. (. . . )
Iernile sunt aspre, verile călduroase. La Atena, temperatura variază în medie de la 19oC la maximum 38oC. Tesalia şi Beoţia se prezintă vara ca nişte stepe arzătoare peste care vântul ridică vârtejuri de praf. ( . . . )
La est de Pind, numai munţii cei mai înalţi se bucură de precipitaţii mai bogate – Olimpul e acoperit de brazi şi castani, iar coamele Parnasului sunt înzăpezite până în iunie, dar regiunile joase cunosc o lungă şi neîndurătoare epocă de secetă, căci din iunie până în septembrie nu plouă niciodată.
Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a Mediteranei aspiră aerul Balcanilor, dând naştere vânturilor de nord care devastează lanurile, mătură Marea Egee şi alternează adesea cu răbufnirile arzătorului sirocco. Iarna, rafale violente de vânt răcesc brusc atmosfera.
Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt prea puţin prielnice agriculturii. Pe solurile mai puţin sărăcăcioase se cultivă cereale (cu precădere orz în detrimentului grâului, mai ales în Atica), iar pe cele pietroase viţă de vie şi măslini. Muntele în mare parte despădurit încă din antichitate (…) nu oferă un mediu complementar propice vieţii omului: versantele, roase de puhoaie, nu oferă decât locuri pentru păşunatul din timpul verii. Între câmpie şi munte, sărăcăcioase întinderi acoperite cu tufe pipernicite de fistic, de mirt, cu feluriţi arbuşti, cu crini şi zambile sălbatice iar ici acolo câte un stejar pietros – domeniu predilect al caprelor şi al oilor.
Bogăţii minerale nu se găsesc nici ele în prea mare măsură. Câteva neînsemnate zăcăminte de fier şi cupru’’.
Un adevărat peisaj dezolant şi terifiant. Şi totuşi grecii s-au aşezat aici după un drum chinuitor de lung pe care numai un popor încercat de greutăţi sau ameninţări putea să-l facă.
De ce au ales aceste zone sălbatice şi sărace, când în drumul lor au cunoscut bogăţia şi splendoarea arcului Carpatic, câmpiile Pontice întinse, roditoare, numai bune de cultivat, podişuri înalte ferite de eroziunea apelor de primăvară, păşuni întinse şi grase – adevărată mană pentru caii lor obosiţi. Nu se poate să nu fi fost atraşi de clima blândă şi temperată propice activităţii umane. Darurile solului şi subsolului nu se poate să nu le fi făcut cu ochiul : hrană din belşug, materiale de construcţii nelimitate, resurse minerale la discreţie.
Ne punem întrebarea de ce oare un popor războinic şi sălbatic, cum erau grecii la acea oră, plecaţi în căutarea unui spaţiu vital, nu au ocupat aceste zone bogate ale ţării noastre şi s-au mulţumit cu sărăcia din sudul Peninsulei Balcanice.
Istoria trebuie înţeleasă şi judecată, şi nu lăsată la discreţia tuturor prezumţiilor şi ipotezelor care mai de care fantastice. (fanteziste)
Motivul este foarte simplu, el este de natură umană : grecii au fost alungaţi de pe aceste teritorii după care au jinduit, de către populaţiie pelasge care trăiau paşnic în acele zone. Confruntarea dintre cele două civilizaţii a fost teribilă, aceeaşi ca şi dintre pelasgi şi vechile popoare kurgane, dar de data aceasta localnicii învăţaseră arta războiului şi o foloseau în beneficiul lor.
Prima invazie greacă are loc în jurul anilor 2000 – 1950 î. Hr. Primii invadatori au fost ionienii, triburi seminomade şi războinice. Înfrânţi de triburile pelasge de pe teritoriul ţării noastre, se retrag spre sud, un ţinut cu o populaţie mai rară din cauza condiţiilor de mediu aspre. Grecii distrug totul în drumul lor. Iată ce ne spune despre acestea Pierre Leveque : ‘’ Se impune totuşi o analiză mai nuanţată. Primii greci sunt ionienii, care recunoşteau drept stăbun eponim un zeu fluvial tămăduitor, Ion, de la care ar fi păstrat temperamentul lor impetuos (cuvântul ionian ar fi avut semnificaţia de înflăcărat).
Cadrele sociale – împărţite în patru triburi – care îi caracterizează în epocile următoare, par să fi existat chiar de la aşezarea lor în Grecia. Ei au ocupat, într-un mod, fără îndoială, destul de laş, întreaga Grecie continentală şi Peloponezul, fără să impună populaţiei pre-elene, pe care au subjugat-o, un regim mai dur.’’
Se poate vedea foarte bine cine au fost primii invadatori de neam grecesc. Ce putem înţelege din acest citat : în primul rând un fapt foarte important despre religia acestor triburi ; credinţa într-un zeu numit Ion, de la care îşi iau numele, şi nu Zeus. În al doilea rând, aptitudinea lor conciliatoare în momentul ocupării Greciei. Este şi normal ca o dată bătuţi şi izgoniţi din nord să se aşeze pentru a-şi trage sufletul într-o zonă aproape pustie. Tovărăşia puţinilor locuitori ai acestei zone le va fi benefică, învăţând de la aceştia cultura pământului, specifică Greciei (măslin, viţă de vie, smochin) şi mai ales artă ceramică, meşteşugărească şi artizanală.
Legat de aceasta, (ne raportăm din nou la) să-l cităm din nou pe Pierre Leveque : ‘’ s-a observat că majoritatea cuvintelor greceşti care ţin de domeniul agriculturii nu se pot explica prin limba greacă (altfel spus, nu au corespondenţe indo-europene). Iată câteva exemple tipice: sitos – grâu ; pisos – mazăre ; sicyos – castravete ; colocyntha – dovleac; olynthos – smochină ; elaion – untdelemn ; rodon – trandafir ; hyacinthos – zambilă ; narcissor – narcisă . Cuvintele acestea sunt, după toate aparenţele, împrumutate din ‘’pelasgă’’ (de la pelasgi, denumire pe care grecii le-au dat-o celor dintâi locuitori ai ţării lor), limbă care trebuie să fi fost comună anatolienilor din Grecia şi Creta. Şi subliniază cât se poate de bine tot ceea ce au învăţat grecii de la populaţiile pe care le-au subjugat.’’
Nu ni se mai pare şocant, ne-am obişnuit cu toate aceste afirmaţii. Să remarcăm doar două lucruri care rezultă foarte simplu din acest text : atât troienii cât şi cretanii erau civilizaţii pelasgice care vorbeau aceeaşi limbă prelatină – amintindu-ne şi acelaşi scris, identic de pe tăbliţele din Tărtăria şi Creta. Această mare comunitate minoică din Creta, insulă situată la jumătatea distanţei dintre Grecia peninsulară, Asia Mică şi Egipt, este una din cele mai strălucite civilizaţii ale Europei mileniilor 3 şi 2 î. Hr. Beneficiind de condiţii pedoclimatice favorabile, de legături culturale cu Asia Mică, Grecia şi Egipt, pelasgii au creat aici bazele unei vieţi economice şi spirituale înfloritoare. Ne stau mărturie construcţiile lor monumentale, dezvoltarea meşteşugurilor şi a construcţiilor de nave care îi transformă în adevăraţi primi cuceritori ai mărilor.
Este suficient să dăm citire concluziilor lui Horia C. Matei în caracterizarea acestei civilizaţii pentru a ne da seama de superioritatea spirituală a pelasgilor în ansamblu. ’’Descoperirile arheologice atestă un înalt nivel de civilizaţie materială si spirituală : oraşe şi sate prospere, reţea de drumuri şi poduri de piatră, sisteme de canalizare, de aducţie a apei sau de desecări, cunoştinţe arhitectonice ilustrate de somptuozitatea palatelor, a vilelor sau a caselor cu unul sau două etaje, remarcabil progres în construcţia navală. La începutul epocii (2000 – 1600) este iniţiată construcţia celebrelor palate din Cnossos, Phaistos, Mallia ca reşedinţe principale, dar totodată şi centre administrative, de cult, meşteşugăreşti şi de depozitare a mărfurilor. În magaziile palatelor erau adăpostite grâne, ulei, vin, produse meşteşugăreşti din ceramică, lemn, fildeş, aur, textile destinate comerţului cu Grecia, Egipt, Siria ; mărfurile cretane vor fi descoperite şi în îndepărtata Mesopotamie. ’’
Dar toate acestea vor fi distruse de două cutremure survenite în jurul anilor 1700 şi apoi 1400. Comunitatea puternic lovită nu va mai reconstrui vechile palate. Anii 1400 – 1200 î. Hr. aduc asupra lor a nouă nenorocire : invazia unui popor războinic şi crud, aheii greci.
Apariţia în Europa a acestui popor se produce în jurul anilor 1580 î. Hr. Drumul lor spre Europa urmează cele două căi deja cunoscute. Lovindu-se puternic de comunitatea care trăia în zona carpatică se retrag spre sud, trecându-i pe verii lor, ionienii, sub dominaţie, şi ocupând mare parte din Grecia. Alte triburi de ahei pătrund prin Anatolia, ajungând la coastele asiatice ale Mării Egee. Acum va avea loc distrugerea altei comunităţi pelasge înfloritoare, Troia. Informaţii despre aceasta ne dă chiar Homer în opera sa Iliada. Data distrugerii Troiei este incertă, oscilând între 1183, după Eratostene, şi 1280, dată pe care o propune Herodot. Povestea Troiei este cunoscută, remarcabil este faptul că după distrugerea cetăţii, grupul de supravieţuitori conduşi de Enea ajung în Italia, cerând sprijinul şi ajutorul lui Latinus şi a latinilor, altă comunitate pelasgică. Este şi normal ca un conducător foarte inteligent şi conştient de soarta oamenilor lui, precum Enea, să ceară ajutor de la un neam de un sânge cu el.
Mărturii despre existenta pelasgilor şi despre primele confruntări ale grecilor cu aceştia vor fi menţionate de către cronicarii greci. Strabon afirma în Geografia sa că, odată cu invazia triburilor greceşti în spaţiul capato-pontico-balcanic, aceştia au întâlnit „pe Hiperboreeni <care > locuiau deasupra Pontului Euxin şi a Istrului, iar, Apolonius din Rodos, în Argonautice, confirmă că :” Hiperboreeni sunt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei”.
Dar să revenim la cronologia istorică, anii următori năvălirii triburilor aheene nu aduc pace populaţiilor pelasgice din nord, implicit acelora de pe teritoriul ţării noastre. În jurul anului 1000 î. Hr. trece cel de-al treilea val al emigraţiei greceşti: dorienii care se deplasaseră din stepele asiatice odată cu aheii, dar în drumul lor au făcut un popas de mai lungă durată la sud –vest de Dunăre (pe teritoriul actual al Serbiei). Nu am putea afirma că relaţiile dintre dorieni şi băştinaşi au fost idilice, odată ce şi aceştia, sub presiunile populaţiei pelasgice, se retrag spre sud, deplasând şi ocupând cele două populaţii – ionică şi aheeană. Cele trei grupări vor da naştere în timp poporului grec şi a unei civilizaţii antice strălucite.
Dar tot acum comunităţile pelasgice din întreaga Europă îşi definesc identitatea ca popoare, devenind un micromozaic de culturi, începând să se diferenţieze prin tradiţii, port şi specific de limbă, dar păstrând fondul original.
Să dăm citire uneia din concluziile lui Nicolae Densuşianu în a sa carte ’’Dacia preistorică’’ :’’Iată aici o listă de popoare barbare, care mai vorbeau şi în timpul lui August o limbă rustică latină : locuitorii din Bosforul cimeric, getulii, hiperboreii, colchii, dacii, galii, de lângă Rhodan şi iberii din peninsula de apus ’’.
Densuşianu mai menţionează şi alţi vorbitori de limbă barbară ca : ilirii şi macedonienii din zona Balcanică, latinii şi etruscii din peninsula Italică, tursenii din zona cuprinsă între Italia, Corsica, Sardinia şi Sicilia, turdetanii din Spania, ligurii din Galia, arimanii din Germania.
Este necesar să înţelegem comunitatea acestor limbi europene prin acest simplu mecanism care le-a creat şi nu invers.
Grecii au considerat dintotdeauna această limbă, vulgară, iar pe vorbitorii ei, barbari, fie că au fost troieni, cretani, traci sau romani.
Totuşi, grecii le-au învăţat obiceiurile şi cunoştinţele, împrumutând de la barbari chiar şi elemente de limbă. Dar cel mai important lucru este că au luat de la pelasgi baza religiei şi mitologiei lor. Să-l citim pe Densuşianu pentru a vedea că ‘’Zeii cei mari’’ (Uranus, Gaeea, Saturn, Zeus ) au fost zeii ocrotitori ai băştinaşilor.
De aceea pentru o jumătate de Europă, cu jumătatea sudică, panteonul zeităţilor a fost acelaşi, fie că oficianţii lor s-au numit greci, romani sau traci.
Odată cu ultimul val grec apare menţionată şi cea mai veche dată cunoscută din istoria poporului nostru, anul 657 î. Hr. Când, potrivit tradiţiei, dorienii înfiinţează prima colonie greacă de pe litoralul Mării Negre cu numele de Istros, colonie care, ca şi următoarele, vor încerca să faciliteze comerţul şi schimbul cultural între cele două civilizaţii. Se pare că aceste aşezări greceşti de pe malul pontic au fost tolerate şi aprobate de către băştinaşi ca un mijloc de a-şi procura unele obiecte necesare sau pentru a-si vinde produsele lor. Astfel Istros, şi puţin mai târziu Callatis şi Tomis, devin porturi comerciale importante în care vinul, uleiul, armele, ceramica pictată, obiectele de lux şi podoabele, cerealele, mierea şi ceara, pieile şi blănuri, devin mărfuri de schimb necesare atât coloniştilor cât şi băştinaşilor.
Începând din acest moment în istoria universală, poporul la nord si sud de Dunăre va purta numele de geţi în izvoarele greceşti şi de daci în izvoarele romane.
*
La începutul secolului al XX-lea, o serie de cercetători aveau sa încerce sa pună in discuţie impactul pelasgilor asupra Europei şi răspândirea lor ulterioară în Asia Mica şi insulele, ulterior, greceşti.
Într-un studiu făcut în anul 1926 de către Vasile Pîrvan, numit „Dacii la Troia” istoricul avea sa facă un rând de afirmaţii şocante pentru acea vreme, susţinând ca adevăraţii stăpânitori ai Troiei ar fi fost dacii (?). Concluzia lui, în parte greşită, nu este în totul neadevărată !
Pârvan îşi începe studiul menţionând opiniile unui cercetător german: „Încă de acum douăzeci de ani, <1906> într-un articol devenit celebru, Hubert Schmidt constatase legături intime stilistice între civilizaţiile bronzului din Transilvania, Troia şi Mykene, şi el căutase o origine nordică a înfăţişărilor artistice întâlnite în sud. Despre prezenţa neamurilor trace în NV şi N Asiei Mici, cel puţin de la începutul mileniului al II-lea î. Hr., încă de mult timp, nu se mai îndoieşte nimeni.”
Studii ulterioare despre acest aspect au mai fost făcute şi de către: Schuchhardt, A. Brukner, A. Gotze si W. Dorpfeld.
În urma săpăturilor efectuate la Troia, aceşti cercetători au descoperit o serie de vase de lut similare ca şi execuţie cu cele din Transilvania şi Câmpia Panonică. Armele găsite în situl troian: topoare duble şi securi late, cu muchia prelungit pe mâner erau similare cu cele descoperite în spaţiul transilvănean, toate aceste artefacte fiind datate ca vechime în jurul anului 1 000 î. Hr. Datorită marelui număr de obiecte găsite la Troia, similare cu cele din Transilvania, cercetătorii au opinat că acestea au fost realizate la Troia şi nu aduse în sistem comercial.
H. Schmidt, care ulterior avea sa efectueze săpături şi la Cucuteni, lângă Iaşi, între anii 1909 – 1910, avea să mai menţioneze existenţa la Troia a unor vase specifice a căror torţi se ridică în unghi, deasupra buzei, ca două coarne, care au fost găsite într-un număr foarte mare şi pe ambele maluri ale Dunării Pannonice dar şi în Banat.
Concluzia lui Pârvan este tranşanta: „ forma şi decoraţiile vaselor de la Troia e adusă din Dacia…. nu trerii , nu cimerienii, ci pur si simplu geţii au fost locuitorii Troiei între 1000 şi 700 î.Hr…., la data când înflorea în Carpaţi şi la Dunăre, metalurgia şi ceramica …. adică înainte de anul 1000, cimerienii erau încă în N Mării Negre.”
Afirmaţia lui Pârvan aferentă dacilor troieni este puţin exagerata, dar descoperirea unor artefacte similare, ca forma, ca decoraţiuni sau utilizare, identice la cu cele de la Troia şi răspândite în întregul spaţiu carpato-balcanic, pana în Cehia, Ungaria, Moldova şi Ucraina, dovedeşte existenta civilizaţiei pelasge şi a expansiunii magnifice a acesteia.
Destrămarea dominaţiei pelasge a dus la formarea de mari triburi şi civilizaţii denumite de noi antice, provenite multe din aceeaşi rădăcina carpato-balcanică.
Pelasgii din acest spaţiu se vor structura iniţial sub formă de ginţi şi triburi, unindu-se apoi pentru a da naştere marilor popoare europene cu rol determinant în istoria antică ulterioară a Europei.

 < Teoria continuităţii | Geţi, Agatârşi, Sciţi şi Persani>